1. Gaura din mijlocul Vacarmului

Primul lucru pe care-l descoperi când câinele tău învață să vorbească e că, în general, câinii nu prea au mare lucru de spus. Oricare ar fi subiectul.

— Vreau să fac caca, Todd.

— Tacă-ți gura, Manchee.

— Caca. Caca, Todd.

— Am zis să taci!

Străbatem de la un capăt la altul câmpurile sălbatice din partea de sud-est a orașului, cele care coboară spre râu și apoi duc spre mlaștină. Ben m-a trimis să-i culeg niște mere de baltă și m-a obligat să-l iau și pe Manchee cu mine, chiar dac’ știm cu toții că l-a adus Cillian doar ca să se pună bine cu Primarul Prentiss și din senin mă trezesc că primesc cadou de ziua mea anul trecut cățelul ăsta, deși n-am spus niciodată că mi-aș dori vreun câine, am spus doar că-mi doream să repare Cillian odată bicicleta aia de fisiune ca să nu mai trebuiască să merg pe jos prin fiecare loc uitat de lume din orașul ăsta idiot, dar vai, nu, la mulți ani, Todd, uite un cățel nou-nouț, Todd, și chiar dac’ nu-l vrei, chiar dac’ n-ai cerut niciodată așa ceva, ia ghici cine tre’ să-l hrănească și să-l țină în formă și să-l spele și să-l scoată la plimbare și să-l asculte trăncănind, acum că e suficient de mare ca virusul vorbirii să-l facă să deschidă gura? Ia ghici!

— Caca, latră Manchee încet, aproape numai pentru el. Caca, caca, caca.

— Fă odată idiotul ăla de rahat și termină cu vorbăria!

Iau o nuia de pe marginea drumului și dau să-l croiesc cu ea. Nu-l nimeresc, pentru că nici n-am vrut, de fapt, și el pur și simplu chicotește cu râsul lui ca un lătrat și-și continuă drumul. Merg în urma lui, lovind cu nuiaua iarba de pe ambele părți ale cărării, uitându-mă cu ochii mijiți la soare și încercând să nu mă gândesc la absolut nimic.

Sincer să fiu, n-avem nevoie de mere de baltă. Ben poate să le cumpere de la magazinul Domnului Phelps, dacă chiar are chef de ele. La fel de adevărat: să te duci la baltă să culegi niște mere nu-i o treabă de bărbat, fiin’că bărbații n-au voie să fie niciodată atât de leneși. Acuma, n-o să devin în mod oficial bărbat decât peste treizeci de zile. Am trăit doisprezece ani, cu câte treisprezece luni nesfârșite fiecare și încă alte douăsprezece luni, ceea ce înseamnă că, deși am trăit o grămadă, încă mai am o lună până la marea aniversare. Planurile au fost plănuite, pregătirile au fost pregătite, cred c-o să fie petrecere mare, deși încep să-mi fac niște imagini ciudate despre ea, prea întunecate și prea luminoase în același timp, dar, totuși, o să devin bărbat, și culesul de mere de pe baltă nu-i o treabă de bărbat sau măcar de aproape-bărbat.

Dar Ben știa că-mi poate cere să mă duc și mai știa și că eu o să zic da, pentru că mlaștina e singurul loc de pe lângă Prentisstown unde poți să scapi un pic de Vacarmul pe care oamenii îl dau afară, toată zarva și trăncăneala care nu se oprește niciodată, nici când dorm, oamenii și gândurile lor, pe care nici măcar ei nu știu că le gândesc, deși toți ceilalți le pot auzi. Oamenii și Vacarmul lor. Nu știu cum fac față, cum se suportă unii pe alții.

Bărbații-s niște făpturi zgomotoase.

— Veveriță! strigă Manchee și o zbughește de lângă mine, ieșind de pe drum, oricât de tare aș țipa eu la el, și poftim, tre’ să fug și eu de-a lungul — și mă uit în jur să fiu sigur că nu-i nimeni — afurisitelor ăstora de câmpuri fiin’că Cillian o să fac-o criză dacă Manchee o să cadă într-o afurisită de gaură de șarpe și sigur c-o să fie numai afurisita mea de vină, chiar dac’ eu n-am vrut afurisitul ăsta de câine, de la bun început.

— Manchee! Vino-napoi!

— Veverițăăă!

Trebuie să-mi fac loc prin iarbă, cu tot felul de viermișori lipindu-mi-se de tălpi. Unul se face terci când îl strivesc, lăsându-mi o dâră verzuie pe teniși, care știu din experiență că n-o să mai iasă.

— Mancheeeee! urlu eu turbat.

— Veveriță! Veveriță! Veveriță!

Latră în jurul unui copac și veverița se vântură în sus și-n jos pe scoarță, bătându-și joc de el. Hai, câine zăpăcit, spune Vacarmul ei. Hai, prinde-mă, hai, prinde-mă. Zăpăcilă, Zăpăcilă, Zăpăcilă.

— Veveriță, Todd! Veveriță!

Afurisitele astea de animale chiar sunt proaste.

Îl apuc pe Manchee de zgardă și-i dau una zdravănă peste piciorul din spate.

— Au, Todd! Au!

Și-l lovesc din nou. Și încă o dată.

— Au! Todd?

— Haide, zic, iar Vacarmul meu urlă atât de tare, încât cu greu îmi pot auzi gândurile, ceva ce-o să regret imediat, pun pariu.

Zăpăcilă, măi, băiete, Zăpăcilă, gândește veverița despre mine. Vino să mă prinzi, Zăpăcilă.

— N-ai decât să te duci dracului, zic, deși nu zic fix „dracului“, zic ceva ce-nseamnă asta.

Și chiar c-ar fi trebuit să mă uit atent în jur.

Fiin’că iată-l pe Aaron, taman aici, răsărind din iarbă de nicăieri, încordându-se și dându-mi una în față, julindu-mi buza cu inelul lui baban, apoi ducându-și mâna făcută pumn în cealaltă direcție, izbindu-mă în pomete, dar măcar nu mă nimerește în nas, pen’că m-am lăsat să cad în iarbă, încercând să mă feresc de lovitura lui, și-i dau drumul zgărzii lui Manchee, iar el fuge imediat înapoi spre veveriță, lătrând ca disperatul, ca un trădător ce e, și eu cad în iarbă, izbind pământul cu genunchii și cu palmele, mânjindu-mă peste tot de dâre de viermișori.

Și rămân acolo, întins pe pământ, respirând.

Aaron stă în picioare deasupra mea, Vacarmul lui ajunge la mine sub formă de pasaje din scripturi și din viitoarea lui predică și Limbajul, tinere Todd și găsirea unei ofrande și sfântul care își alege singur calea și Dumnezeu ascultă și iureșul de imagini din Vacarmul fiecăruia, lucruri familiare și crâmpeie strălucitoare de…

De ce? Ce anume a fost abandonat…?

Dar deasupra se înalță un fragment zgomotos din predica lui care să blocheze acest gând și mă uit în sus, fix în ochii lui și deodată nu mai vreau să știu nimic. Deja simt gustul de sânge acolo unde inelul mi-a despicat buza și nu mai vreau să știu nimic. El niciodată nu vine acolo, niciun bărbat nu vine vreodată, au ei motivele lor, bărbații, și sunt mereu doar eu cu câinele meu, dar iată-l și pe el, și eu nu vreau, nu vreau să știu nimic.

Îmi zâmbește de sus, prin barba aia a lui, îmi zâmbește mie care zac în iarbă.

Un pumn zâmbăreț.

— Limbajul, tinere Todd, spune, ne leagă printr-un lanț, ca pe niște prizonieri. N-ai învățat nimic la biserică, băiete?

După care rostește una dintre cele mai cunoscute învățături ale sale:

— Dacă unul dintre noi cade, cădem toți.

Da, Aaron, gândesc eu.

— Cu voce tare, Todd.

— Da, Aaron, zic.

— Și toate drăcuielile? zice el. Și toate blestemățiile gen „la naiba“? Fiindcă să nu crezi că nu le-am auzit și pe astea. Vacarmul te dă de gol. Ne dă pe toți.

Nu pe toți, gândesc eu, dar, în același timp, zic cu voce tare:

— Îmi pare rău, Aaron.

Se apleacă spre mine, cu buzele aproape de fața mea, și-i pot simți mirosul care-i iese din gură, îi simt apăsarea respirației ca pe niște degete care se întind să mă apuce.

— Dumnezeu aude, șoptește el. Dumnezeu aude.

Și ridică din nou mâna, iar eu mă feresc, la care el râde și apoi dispare pur și simplu, îndreptându-se înapoi spre oraș și luându-și și Vacarmul cu el.

Tremur pentru că pulsul mi-a crescut din cauza loviturii, tremur fiindcă m-am aprins atât de tare și sunt atât de șocat și de furios și fiindcă urăsc atât de mult orașul ăsta și oamenii lui, încât îmi ia ceva timp să mă ridic și să mă duc să-mi recuperez câinele. Și ce dracului făcea el pe aici, până la urmă? mă gândesc și sunt așa de varză, sunt în continuare atât de plin de furie și de ură (și de frică, da, frică, taci din gură), că nici măcar nu mă mai uit în jur să văd dacă Aaron îmi aude sau nu Vacarmul. Nu mă mai uit în jur. Nu mă mai uit.

Și apoi chiar mă uit, după care mă duc să-mi iau câinele.

— Aaron, Todd? Aaron!

— Să nu mai spui numele ăsta niciodată, Manchee.

— Sângerezi, Todd! Todd! Todd? Todd! Sângerezi!

— Știu. Tacă-ți gura.

— Zăpăcilă, zice el, ca și cum cuvântul ăsta n-ar avea niciun sens, are capul gol cum e cerul.

Îl pocnesc peste dos:

— Nici asta să nu mai spui!

— Au! Todd!

Continuăm să mergem, lăsând în urmă râul pe partea stângă. Râul face mai multe cotituri în partea de est a orașului, înaintând spre nord, trecând pe lângă ferma noastră și coborând pe una dintre laturile orașului până se lărgește într-o porțiune mocirloasă care, în cele din urmă, se transformă în mlaștină. Trebuie să eviți râul și în mod special partea aia mocirloasă înainte să înceapă copacii de mlaștină fiin’că pe-acolo trăiesc crocodili, suficient de mari cât să ucidă un aproape-bărbat și pe câinele lui. Înotătoarele de pe spatele lor arată fix ca un pâlc de papură și, dacă te apropii prea mult, BUUUM!, sar din apă, zburând spre tine cu ghearele răsfirate și cu gurile gata să te-apuce, și-atunci nu prea mai ai nicio șansă.

Trecem pe lângă partea mlăștinoasă și încerc să cuprind cu privirea mlaștina în liniște, pe măsură ce mă apropii de ea. Nu prea mai e nimic de văzut, de aia nici nu vin bărbații pe-aici. Și mai e și mirosul, n-o să mă prefac că nu-l simt, dar nu miroase nici pe departe atât de rău pe cât pretind bărbații. Ei își miros amintirile, chiar așa, nu simt, de fapt, ce e cu adevărat aici, ei adulmecă mlaștina așa cum era ea pe vremuri. Toate lucrurile alea moarte. Spacșii și oamenii aveau concepții diferite legate de înmormântare.

PARTEA I

1. Gaura din mijlocul Vacarmului