EDITORI:
Silviu Dragomir
Vasile Dem. Zamfirescu
director editorial:
Magdalena Mărculescu
REDACTARE:
Smaranda Nistor
DESIGN COPERTĂ:
Sara Deux
FOTO COPERTĂ:
Mira Nameth
DIRECTOR PRODUCȚIE:
Cristian Claudiu Coban
DTP:
Carusel Multimedia
CORECTURĂ:
Andreea Lavinia Dădârlat
Irina Mușătoiu
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Titlul original: La vie intérieure
Autor: Christophe André
Copyright © L’Iconoclaste et France Culture, Paris, 2018
Copyright © Editura Trei, 2019 pentru prezenta ediţie
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
ISBN (print): 978-606-40-0692-9
ISBN (print): 9786064018625
Viața interioară este un întreg tumult de gânduri, imagini, amintiri, proiecte, trăiri emoționale și simțiri corporale, o multitudine nesfârșită de fenomene impalpabile, dar cu o imensă influență, care se leagă și dezleagă în noi fără încetare.
În viața de zi cu zi, ea poate fi doar un zgomot de fond îndepărtat, un „murmur confuz al sufletului nostru“, cum îi spunea filosoful André Comte-Sponville într-o formulare foarte inspirată; un murmur atât de discret încât, la limită, poate fi chiar ignorat. Dar această viață interioară poate deveni o sursă de bogăție și de învățăminte, care să ne ajute să ne putem înțelege propria existență și să ne orientăm mai bine în ea. Tot ce trebuie să facem este să ne deschidem constant spre viața noastră interioară, cea care ne însoțește tot timpul și ne este mereu la îndemână, urzindu-și liniștit ițele în noi.
Dacă o abordăm atent, cu calm și regularitate, vom constata că viața interioară nu este o închidere în sine, într-o intimitate ermetică și protectoare față de furia și absurditatea acestei lumi. Sau, cel puțin, vom înțelege că această viață interioară nu este doar atât. Ea este, mai întâi de toate, o modalitate prin care primim lumea în noi, este felul în care percepem, pricepem și digerăm lecțiile pe care ni le dă această lume; acest mod de a ne raporta la lume este unic și ține de ceea ce suntem fiecare în parte, de ceea ce viața a făcut din noi. Viața interioară presupune, deci, să facem un prim pas al deschiderii și receptării, presupune să stăm puțin în loc și să înțelegem ceea ce simțim; și apoi, să lăsăm să apară în noi cea de a doua mișcare, a revenirii în lume. Căci viața interioară nu este un sejur, ci o scurtă incursiune între percepție și acțiune, între înțelegere și decizie… Iar această incursiune prin viața interioară este fecundă și esențială. Este caracteristica umanității noastre.
Viața interioară, un semn distinctiv periclitat al umanității noastre?
Această interioritate complexă, această capacitate de „a simți cu gândurile și de a gândi cu simțurile“ — în expresia atât de subtilă a lui Fernando Pessoa —, nu ne diferențiază de animale, care au și ele, fără îndoială, propria lor viață interioară; ea ne diferențiază de roboți! Ea este cea care ne face liberi și imposibil de programat, unici, imprevizibili și creativi. Pe deplin umani.
Viața noastră interioară este expusă unui număr nesfârșit de amenințări, iar printre ele, cele mai grave sunt cele produse de poluarea mentală care s-a insinuat atât de perfid în modul nostru de viață contemporan. Societatea de azi este grăbită și ne impune să accelerăm ritmul*; dar viața interioară nu se grăbește, ea stă să asculte, să observe, să simtă, să se îndoiască, să hotărască dacă să acționeze sau să nu facă nimic… Societatea noastră e materialistă și ne incită să căutăm să ne satisfacem nevoile fundamentale în afara noastră:** să cumpărăm ca să ne simțim fericiți, să consumăm ca să ne liniștim, să stabilim conexiuni ca să dialogăm; în schimb, viața interioară presupune, mai întâi de toate, să începem prin a ne explora propriile bogății din „interior“, înainte de a alerga după bogățiile din afară… Societatea noastră este standardizată și (din motive comerciale și politice) nu visează decât să ne determine pe toți să admirăm aceleași lucruri, să ne gândim la aceleași lucruri, să râdem de aceleași lucruri; or, viața noastră interioară este spațiul nostru privilegiat de creativitate și individualitate…
Este evident, deci, că suntem amenințați de o externalizare a minții noastre: nu mai e nevoie nici să gândim, nici să simțim, nici să alegem noi singuri; e destul să urmăm ceea ce ni se arată, să adoptăm ceea ce ni se propune. Această externalizare este preludiul unei alienări: o sărăcire și o aservire. Viața noastră interioară este principala zonă de libertate, într-o societate în care gusturile noastre sunt fișate și analizate, gândurile și emoțiile ne sunt manipulate, iar comportamentele, anticipate și programate. Iată de ce viața noastră interioară este așa de importantă, atât pentru echilibrul, cât și pentru dezvoltarea individului și a societății.
O știință a vieții interioare?
Viața interioară nu este un concept științific: domeniul pe care îl îmbrățișează e mult prea vast ca să poată fi perceput în întregul său. Iar cercetătorii preferă să îi studieze separat fiecare componentă: gândurile, emoțiile, simțirile corporale, interacțiunile dintre diversele sale dimensiuni etc. Și totuși, numeroase lucrări științifice reușesc să dea seama, chiar dacă indirect, despre viața interioară.
Astfel, abordarea introspectivă a vieții noastre interioare (observarea atentă de sine și a tot ceea ce se petrece în noi) îi revine așa-numitei „psihologii la persoana întâi“. Multă vreme aceasta a fost singura cale posibilă de acces la psihismul nostru, explorată mai întâi de filosofi și de scriitori: Confesiunile Sfântului Augustin sau ale lui Rousseau, precum și opera lui Proust, sunt exemple foarte bune în acest sens. Idealul științific contemporan se întruchipează mai degrabă într-o „psihologie la persoana a doua“ (unde funcționarea psihicului individual este studiată în cadrul unui dialog cu un psihoterapeut sau cu un cercetător), sau într-o „psihologie la persoana a treia“ (bazată pe observarea exterioară a comportamentelor sau a modificărilor biologice, care nu trec prin filtrul subiectivității subiectului). Și totuși, psihologia la persoana întâi este pe cale să redobândească un statut privilegiat.
Sigur că există limite în autoexplorarea vieții noastre interioare, căci uneori nu suntem cei mai în măsură să ne înțelegem pe noi înșine. Mai există și capcane, precum cele ale gândurilor care ne macină (ruminațiile)***, acele gânduri și emoții care se concentrează pe ceea ce ne preocupă și ne captează atenția vreme îndelungată, dar care se învârt în cerc și sunt, în ultimă instanță, sterile. Ruminațiile sunt un exemplu de introspecție ratată, mai ales în momentele de suferință: când mintea ne este îmbibată de emoții dureroase, viața interioară este cu siguranță foarte intensă, dar se petrece într-un registru autocritic și autocentrat****.
În ciuda acestor obstacole, psihologia la persoana întâi și introspecția sunt din nou la modă, datorită unor lucrări recente care au demonstrat că percepțiile subiective se corelează perfect cu datele neuroimagisticii*****: de exemplu, subiecții voluntari au reperat și au semnalat oscilațiile de atenție pe care le-au avut la fel de corect ca electroencefalograful (EEG)******. Într-un alt domeniu, un studiu mai recent pare să indice că anumiți pacienți epileptici, care practică meditația și care au învățat să își observe atent trăirile psihologice și fiziologice, pot simți când vin crizele și pot, chiar, să le reducă numărul*******.
O altă direcție de cercetare vizează ceea ce se numește „rețeaua implicită“. Acest termen desemnează o rețea de regiuni din creierul nostru care se activează împreună (și pot fi reperate prin prezența unor fluctuații sincrone de frecvență joasă) atunci când suntem în stare de trezie, dar nu desfășurăm vreo activitate anume, nu acționăm și nici nu suntem distrași de ceva********; atunci când suntem pur și simplu prezenți în ceea ce se întâmplă în noi și în jurul nostru.
Această rețea implicită este caracteristică unei anume stări de vagabondaj a minții noastre, care poate fi asociată cu visarea, dar și cu simulările mentale ale unor situații din trecut sau din viitor, cu reflecțiile spontane asupra vieții noastre sociale, cu elaborarea unor ipoteze asupra gândurilor altora, cu revederea în gând a celor trăite împreună cu aceștia etc. Pe scurt, un moment în care mintea noastră acționează pe cont propriu și face tot felul de ajustări între lumea noastră interioară și cea exterioară. Acest mod implicit de funcționare încetează imediat ce ne îndreptăm atenția spre ceva anume (o informație, o acțiune, un element care ne distrage).
Or, dacă ne mobilizăm cu regularitate rețeaua implicită, avem toate șansele ca acest fapt să se asocieze cu multe virtuți********: dezvoltarea empatiei, a simțului moral, a intuiției, a creativității… Iată de ce un mod de viață îndreptat exclusiv spre exterior, spre real sau digital, un mod de viață în care nu încap momentele de plictiseală, de așteptare, de inactivitate, un mod de viață în care nu ne mai permitem să stăm fără să facem ceva, sau să stăm și să ne aplecăm asupra vieții noastre interioare, în fine, un mod de viață în care rețeaua cerebrală implicită este insuficient solicitată, un asemenea mod de viață reprezintă — cu siguranță, pe termen lung — un mare risc de dezechilibru interior.
În sfârșit, o altă modalitate de a înțelege de ce merită să ne cultivăm viața interioară ne este reamintită de toate studiile despre meditație, mai ales de cele care vizează meditația conștientizării depline, cea care presupune să fim prezenți și atenți la ceea ce trăim, facem și simțim la un moment dat********. Conștientizarea deplină este o formă complexă de observare ecologică a vieții noastre interioare: din capul locului, nu încercăm să ne modificăm gândurile sau simțămintele, ci începem prin a le observa, prin a înțelege care este natura lor, care le este sursa și ce consecințe au. În ce scop? Ca să progresăm, să devenim oameni mai buni, mai înțelepți și mai senini. În orice caz, pentru a ne strădui să fim astfel cât mai des posibil.