UMBRA — UN CONCEPT DEFINIT DE C.G. JUNG
Oriunde cade lumină apare și umbră, oriunde vedem umbră distingem și o sursă de lumină: lumina și întunericul se află într-un raport de interdependență, formează împreună un întreg. Această lege a naturii este valabilă și pentru personalitatea omului: așezăm în lumină anumite aspecte ale noastre, vrem ca acestea să fie văzute — și astfel se așterne umbra asupra altor aspecte ale noastre. Ori încercăm de la bun început să reținem în penumbră — sau chiar în întuneric — anumite aspecte.
Această metaforă a luminii și umbrei se regăsește în două concepte interdependente definite de către C.G. Jung: persona și umbra. Prin umbra unui om înțelegem acele trăsături ale personalității sale care nu sunt arătate lumii, pe care alți oameni nu au cu niciun chip voie să le vadă. Dacă se întâmplă totuși acest lucru, persoana respectivă își pierde, cel puțin temporar, buna reputație, o situație în care majoritatea oamenilor simt rușine și teamă.
Umbra personală a unui om poate fi o singură trăsătură a personalității sale, legată de un anumit comportament, pe care acesta nu o poate accepta, cum ar fi invidia sau zgârcenia. Umbra poate însă la fel de bine însuma toate acele trăsături și comportamente de care suntem conștienți într-un anumit moment, pe care nu le putem accepta ca făcând parte din noi și ca atare le refulăm. Există însă întotdeauna și o umbră care ne rămâne nevăzută.
Noțiunea de umbră este un concept psihologic de mare relevanță, un concept despre care Jung a vorbit întâia oară în 1912 în legătură cu motivul „fratelui de umbră” din romanul Elixirele diavolului al lui E.T.A. Hoffmann. Ulterior Jung a revenit asupra acestui subiect, abordându-l în special în scrierile lui din anii 1939, 1945 și 1946. Erich Neumann a publicat în anul 1948 o lucrare cu titlul Tiefenpsychologie und neue Ethik (Psihologia abisală și noua etică), în care tratează subiectul umbrei și propune o modalitate de integrare a acesteia.
Subiectul umbrei a fost „găsit”, după spusele lui Jung, de către Sigmund Freud. Jung considera metoda freudiană a „elucidării” o „elaborare minuțioasă a laturii de umbră a omului”. Aceasta nu lasă loc de iluzii cu privire la natura omului și este cel mai bun antidot pentru o perspectivă prea idealistă asupra personalității umane. Jung mai adaugă însă, iar acest lucru este tipic pentru modul lui de gândire, că omul nu trebuie explicat exclusiv din perspectiva umbrei sale. „În definitiv, nu umbra este esențialul, ci corpul care produce umbra.” Psihologia lui Jung nu se concentrează doar asupra patologiei umane, omul este privit și din perspectiva punctelor sale tari. Avem așadar de-a face cu o psihoterapie care vizează din capul locului resursele omului.
Literatura este de multă vreme interesată de subiectul umbrei, „fratele de umbră” din Elixirele diavolului de E.T.A. Hoffmann fiind doar un exemplu. Umbra este un subiect general uman de larg interes. Din perspectiva psihologiei abisale interesează în special contextul în care apare umbra, alcătuirea ei și modul ideal de a o aborda. Acestea sunt chestiuni fundamentale, având în vedere că avem de-a face cu aspectele întunecate ale omului, care se pot dovedi distructive în sfera relațiilor interumane.
Dacă luăm în considerare metafora luminii și umbrei, devine evident că nu este deloc simplu să manevrăm umbra, că nu se poate face pur și simplu lumină acolo unde este umbră, fiindcă fiecare nouă sursă de lumină produce o nouă umbră. Atunci când ne ocupăm de umbră este esențial să ajungem să acceptăm umbra, să înțelegem că lumina și întunericul își au ambele locul în viața omului; important este, de asemenea, să dezvoltăm o sensibilitate față de umbră, pentru a putea învăța cum să tratăm în mod responsabil aspectele mai întunecate ale personalității noastre. În acest sens nu avem de-a face cu o pierdere a valorilor, ci cu o reevaluare a acestora.
PERSONA ȘI UMBRA
Metafora luminii și umbrei se regăsește, cum aminteam mai sus, în cele două concepte definite de către C.G. Jung: persona și umbra. Termenul persona își are originea în teatrul Greciei antice. Un actor își așeza pe chip o mască — o persona — a ființei mitice pe care o întruchipa și astfel ajungea să se identifice cu aceasta. Noi însă, atunci când ne așezăm pe chip „măștile noastre sufletești”, nu ne identificăm de regulă cu o ființă mitică, ci cu o imagine pe care o avem despre modul cel mai favorabil în care ne putem prezenta într-o situație dată. Această imagine a noastră, pe care o înfățișăm lumii, poate concorda cu identitatea noastră, la fel de bine ne poate însă face să ne simțim inautentici, să avem senzația că jucăm un rol care nu ni se potrivește, că ne-am deghizat.
Persona corespunde pe de-o parte idealului Eului nostru, pe de altă parte, se referă la felul în care ne imaginăm noi că doresc să ne vadă ceilalți oameni. Pentru a fi cât mai prezentabili, refulăm acele aspecte care nu se potrivesc cu imaginea „frumoasă” pe care o avem despre noi, iar acestea ajung să ne alcătuiască umbra. Umbra se referă așadar la acele aspecte pe care nu le putem accepta la noi, pe care nu ni le putem asuma. Or, ele continuă să facă parte din personalitatea noastră și, ca tot ceea ce refulăm, ies tot mereu la iveală împotriva voinței noastre.
O întrebare care ține de persona, de atitudinea față de aceasta și de expresia ei, este de pildă cea referitoare la îmbrăcămintea care „se” poartă cu o anumită ocazie, la modul cum trebuie să te aranjezi. O altă întrebare vizează controlul de sine: în ce măsură „se” controlează de exemplu emoțiile într-un anumit mediu, care sentimente „se” afișează? Care aspecte ale personalității „se” dau în vileag?
Vestimentația, coafura, machiajul, vălurile, fațadele, măștile, dar spre exemplu și automobilele etc., sunt reprezentări simbolice ale personei. Modul în care ne învăluim dezvăluie în egală măsură unele aspecte ale noastre, le arată lumii. Iar deseori nu arătăm doar ceea ce intenționăm să arătăm, ci și ceea ce dorim de fapt să ascundem, cu alte cuvinte umbra noastră.
Persona este prin urmare ceea ce arătăm lumii din personalitatea noastră într-o anumită situație relațională, ceea ce reprezentăm, modul în care ne exprimăm personalitatea într-o anumită situație socială. Putem privi noțiunea de „persona” dintr-o perspectivă statică, așa cum se obișnuia mai demult, și înțelege prin aceasta identificarea cu un rol social, dar putem să o definim, așa cum se obișnuiește astăzi, și dintr-o perspectivă dinamică.
Jung vorbește uneori despre persona, atunci când o persoană se identifică în întregime cu rolul pe care îl joacă în lume:
Un caz frecvent este identitatea cu persona, acel sistem de adaptare sau acea manieră prin care relaționăm cu lumea. Astfel, aproape fiecare profesie are persona sa caracteristică. [...] Lumea impune un anumit comportament, iar profesioniștii se străduiesc să corespundă acestor așteptări. Pericolul este de a fi identic cu persona, de exemplu un profesor identic cu manualul său. [...]
Jung descrie aici o persona „încremenită”: un om a adoptat un rol și nu mai este în stare să joace un altul, a „încremenit” în acest rol, iar personalitatea lui vie a devenit insesizabilă.
În prezent, atât persona în sine, cât și noțiunea de „persona” au devenit mai flexibile. Astfel, stadiile tranzitorii din viață nu mai cer astăzi o anumită persona: bunicile noastre obișnuiau să se îmbrace după menopauză în negru, astăzi moda vestimentară nu mai cunoaște limite de vârstă. O abordare ludică a personei se face în tot mai mare măsură remarcată, oamenii ajungând să se întrebe: cum mă pun în scenă într-un anumit context social? Este posibil să avem de-a face cu o consecință a societății noastre mediatice: media ne oferă pe de-o parte o mulțime de modele de autoreprezentare și ne impune pe de altă parte cum să ne punem în scenă.
Unii artiști, precum Cindy Sherman, se pun la rândul lor în scenă, urmărind astfel să demaște cu mijloace artistice „cămășile de forță în care o constrânge societatea pe așa-numita «femeie»”. Astfel contestă rolurile — și implicit persona — impuse de societate și ne demonstrează în același timp că nu trebuie să ne supunem constrângerilor.
Când constrângerea de a juca un anumit rol slăbește, când atitudinea față de persona devine mai flexibilă și mai relaxată, este probabil ca oamenii să accepte cu mai multă ușurință anumite aspecte întunecate ale personalității lor, să nu se mai simtă obligați să aibă o imagine „frumoasă” despre sine. La fel de bine se poate însă întâmpla ca rolurile tradiționale să devină o umbră, un lucru inacceptabil pentru noi, pe care îl vom arăta cu degetul la alții ca fiind o dovadă a lipsei lor de emancipare. Când, de fapt, ar trebui să devenim conștienți de diferența dintre acest joc cu persona — și implicit întrebarea cum ne putem exprima personalitatea — și un comportament încremenit într-un rol tradițional. Când persona devine mai flexibilă, iar acesta este neîndoielnic rezultatul unui secol de psihologie abisală, ajungem în mod inevitabil să ne întrebăm care este propria noastră identitate.
PERSONA ȘI FUNCȚIA EI
Persona reglementează relația noastră cu lumea exterioară, arată ce dorim noi să arătăm și care aspecte ale personalității noastre vrem să fie văzute și acceptate de oamenii din jurul nostru. Dacă mă prezint lumii fie ca un om „cu mai multe fețe”, fie ca un om mereu asemănător sieși — tocmai asemenea enunțuri despre mine doresc să-mi fie confirmate de către ceilalți. Astfel, arătându-ne persona, arătăm neîndoielnic un aspect al identității noastre. Fiindcă identitatea nu este ceva exclusiv lăuntric, ci trebuie mereu confirmată din exterior. Dacă eu însămi mă consider o artistă, dar nimeni din jurul meu nu-mi confirmă acest lucru, înseamnă că nu sunt totuși o artistă.
Confirmarea pe care o primim din exterior reglementează și sentimentul valorii de sine. Vom încerca, de regulă, să adoptăm exact acea persona care ne garantează în cea mai mare măsură aprobarea celor din jur. Se poate însă întâmpla să devenim conștienți că ne este imposibil să adoptăm o astfel de persona, fiindcă astfel ne-am trăda adevărata personalitate.
În unele situații știm desigur cum ar trebui să ne prezentăm și comportăm, dar acest lucru nu ne este cu putință, fiindcă dorim să fim autentici. Între nevoia de a fi autentici și necesitatea socială de a juca un anumit rol poate lua naștere un conflict.
Unii oameni, totuși, au renunțat de mult să mai caute aprobarea celor din jur, ei cultivă o persona menită să sperie, să tulbure și să le asigure cel puțin respect. Alții, care se prezintă mereu sub o altă înfățișare și într-o altă manieră, pun astfel în discuție chestiunea propriei identități. Afișarea și adoptarea unei persona nu sunt prin urmare numai reversul umbrei, ci trimit deopotrivă la nucleul personalității.
Persona reglementează, după cum spuneam mai sus, relația cu lumea exterioară și în sensul că noi ne prezentăm lumii în conformitate cu imaginea noastră despre cum trebuie să ne exprimăm sentimentele în anumite situații, în ce măsură trebuie să ne controlăm emoțiile, în ce mod dorim să le comunicăm. În strânsă legătură cu adoptarea unei persona se află și convențiile conviețuirii de zi cu zi: regulile de politețe etc. Mario Jacoby subliniază cât de importantă este persona pentru a proteja intimitatea unui om și descrie ce s-ar întâmpla dacă am da frâu liber oricărui sentiment, dacă nu am mai respecta nicio convenție.
A proteja poate însemna însă și a îngrădi. Un lucru evident în sfera emoțiilor: dacă ne controlăm prea strict emoțiile, relațiile interumane devin reci, distante. Cine își controlează cu severitate emoțiile ajunge curând să se simtă lipsit de viață, pierde contactul cu sine. Dar cine își controlează prea puțin emoțiile anulează orice distanță față de ceilalți, îi invadează tot timpul cu stările lui sufletești. Persona nu protejează așadar doar propria intimitate, ci îi protejează și pe ceilalți de prea multă intimitate. Pericolul constă într-un control exagerat și în exacerbarea convențiilor, în numele conformismului, de pe urma cărora are de suferit autenticitatea sentimentelor noastre, din care izvorăște desigur, tot mereu, un comportament neconvențional, care cauzează anumite complicații. În situația aceasta nu îi mai simțim cu adevărat pe cei din jurul nostru, nu ne mai simțim legați într-un fel sau altul de ei.
PERSONA ȘI SOCIALIZAREA EI
În familie suntem socializați pentru a adopta și afișa o anumită persona. Copiii foarte mici se remarcă tocmai prin lipsa unei persona. Abia între trei și șase ani, odată cu dezvoltarea sentimentului rușinii, se dezvoltă și o persona, care este în mare măsură rodul educației. Copilul simte de acum înainte că nu se poate purta la fel în medii diferite, că trebuie să-și schimbe comportamentul, fie pentru a nu atrage atenția într-un mod neplăcut, fie pentru a se bucura de apreciere. În adolescență adoptă și afișează diverse persona, de obicei în deplină concordanță cu grupul celor de aceeași vârstă cu el. Nu optează însă nicidecum în mod arbitrar pentru o anumită persona, fiindcă în această fază importantă din viață sentimentul valorii de sine este labil și, ca atare, este deosebit de important pentru adolescent să se bucure de apreciere. Ca urmare, adolescenții se supun unei anumite presiuni de a adopta o persona sau alta.
Și spiritul timpului, care se exprimă de exemplu prin modă, influențează afișarea unei persona. Putem verifica acest lucru comparând diverse fotografii ale noastre, făcute de-a lungul timpului, și vom constata fie că ne-am „supus” unei mode, fie că ne-am distanțat în mod intenționat de ea. Același lucru este valabil și pentru stilul de comunicare, care ține tot de persona. Tinerii din orice epocă au un limbaj propriu, cu expresii specifice, iar cei care fac parte dintr-un grup cu interese similare, de pildă persoanele interesate de psihologie, au un jargon specific epocii.
Și constituția noastră fizică și cea psihică influențează de regulă în mare măsură persona. Este de la sine înțeles că o persoană cu o constituție fizică solidă se va prezenta altfel decât cineva mai firav. Însă nu doar constituția fizică impune limite modului nostru de a ne prezenta, ci și cea psihică. Când spunem despre o femeie că poartă o rochie „îndrăzneață”, enunțul acesta se referă la propria noastră rușine și teamă de a ne expune. Spunem că este o rochie îndrăzneață, fiindcă noi nu am îndrăzni să o îmbrăcăm, fiindcă ne-ar fi rușine să o purtăm. Constituția noastră psihică este cea care ne îngăduie o anumită plăcere de a ne expune, care stabilește ce îndrăznim și ce nu îndrăznim să arătăm, care ne indică limita rușinii. Această limită a rușinii se referă la limitele posibilităților noastre de a ne prezenta lumii. Ea variază de la o persoană la alta și este flexibilă: când ne simțim bine, suntem mai îndrăzneți, când ne simțim prost, încercăm să nu atragem atenția celorlalți.
Persona se află, de asemenea, în concordanță cu aspectul personal al idealului Eului nostru, cu imaginea idealizată pe care ne-o facem despre noi înșine și care indică drept cine ne credem, drept cine dorim să ne credem. Idealul Eului se referă de regulă la un om aproape perfect, fapt care ne determină să refulăm tot ceea ce este imperfect. Persona se află însă în concordanță și cu aspectul social al idealului Eului nostru, pe care îl percepem de regulă ca ideal al lumii înconjurătoare, deși, de fapt, este în mare măsură o proiecție a idealului Eului nostru personal. Un student, de pildă, era ferm convins că nu va fi apreciat decât în cazul în care va preda un referat perfect elaborat, deși profesorul ceruse de fapt fiecăruia o simplă prezentare succintă a ideilor principale. Argumentația studentului: profesorul le ceruse studenților să-și prezinte succint ideile principale din simplul motiv că nu îi credea pe cei mai mulți dintre ei capabili să predea un referat perfect elaborat. Abia cererea insistentă a profesorului ca și el să prezinte doar ideile principale l-a determinat pe student să se întrebe dacă nu cumva înțelesese el totuși ceva greșit. În acest caz este evident că studentul își proiectase idealul Eului său asupra profesorului și situației respective. Faptul că ne comparăm mereu cu pretențiile pe care le avem de la propria persoană, dar ne interesează în egală măsură și părerea celorlalți despre noi, pentru ca astfel să primim fie confirmarea imaginii noastre de sine, fie un stimul de a o revizui, este constitutiv atât pentru persona, cât și pentru umbră.
Idealul lumii înconjurătoare este la rândul său alcătuit din mai multe elemente: pe de-o parte este vorba despre spiritul timpului și adaptarea la ceea ce numim modă — adică expresia vizibilă a spiritului timpului. Pe de altă parte, este vorba despre așteptări interiorizate, care își au originea în copilărie și pe care le proiectăm asupra lumii înconjurătoare. Când cineva spune de pildă: „Nu-ți poți permite așa ceva în situația aceasta”, este posibil ca această afirmație să fie de proveniență maternă sau paternă, să fie legată de un complex matern sau patern pe care nu l-am prelucrat încă îndeajuns. Ca urmare, ne supunem proiectiv lumii înconjurătoare, adică suntem convinși că lumea înconjurătoare are o imagine clară despre cum trebuie noi să ne purtăm, să ne îmbrăcăm, să ne prezentăm. Uneori ne străduim din răsputeri să corespundem acestor presupuse așteptări, fără să câștigăm însă prea multă apreciere sau atenție — nu am făcut altceva decât să rejucăm o veche poveste. Normele impuse de părinți ne determină foarte ușor să adoptăm o anumită persona.
Persona este, în concluzie, o atitudine psihică, fizică și socială care mijlocește între lumea interioară și cea exterioară, mai degrabă o „față” decât o „mască”, după cum se exprimă Rudolf Blomeyer. În persona pe care o adoptăm își găsește așadar expresia ceva ce se află în deplină concordanță cu ființa noastră, chiar dacă persona reprezintă o adaptare la cerințele societății. Și chiar dacă avem de-a face cu o punere în scenă a personei — și este posibil ca în prezent persona să fie tot mai des pusă în scenă —, ceva de genul unei „identități” este perceput atât din exterior, cât și din interior: ceva ce rămâne constant în pofida tuturor schimbărilor. Acesta este motivul pentru care majoritatea oamenilor sunt percepuți de-a lungul vremii, în epoci și situații diferite, drept relativ neschimbați.
EXISTENȚA IDEALIZATĂ ȘI UMBRA
Oamenilor le place să se facă mai frumoși decât sunt atunci când ies în lume. Și știu acest lucru. Foarte puțini dintre ei își arată de bunăvoie aspectele mai puțin frumoase. Supărător este însă faptul că aceste aspecte mai puțin frumoase devin totuși vizibile.
Referitor la acest subiect, Jung scria în 1945: în confruntarea cu realitatea, „fără văluri false și alte mijloace de înfrumusețare”, „omul iese la iveală așa cum este el și arată ceea ce era mai înainte ascuns sub masca adaptării convenționale, și anume umbra. Aceasta este integrată Eului prin conștientizare, iar astfel are loc o apropiere de totalitate”.
Observații de acest gen, frecvente în scrierile lui Jung, sunt de vină pentru conotația negativă pe care o are uneori persona. De parcă am opta în mod conștient pentru o anumită persona, pentru a ne ascunde astfel umbra. În anumite situații poate fi într-adevăr așa: un bărbat, de pildă, care nu-și poate accepta homosexualitatea, considerând-o „de domeniul umbrei” și convins fiind că n-ar mai putea trăi dacă lumea din jurul lui ar afla acest lucru, se dă drept mare fustangiu. Adoptă așadar în mod conștient o anumită persona, menită să-i ascundă umbra. De cele mai multe ori nu urmărim însă să ascundem un anumit aspect mai întunecat al personalității noastre sub o persona anume. Încercăm doar să ne considerăm cât mai frumoși cu putință și să primim confirmarea acestui lucru din partea lumii înconjurătoare, pentru a putea conserva un bun sentiment al valorii de sine.
Mai consider important și un alt aspect din definiția pe care o dă Jung umbrei: încă în 1945, Jung era de părere că umbra poate fi integrată și că omul se apropie, prin integrarea umbrei, de totalitate. Nu încape îndoială că umbra face parte din om și că integrând ceea ce am refulat, obținem acces la anumite aspecte care aparțin personalității noastre. O integrare a umbrei ar presupune însă ca aceasta să poată fi pe deplin integrată, să nu mai fie așadar deloc nevoie să fie respinsă. Or, mie mi se pare o viziune cam idealistă — ca ipoteză desigur foarte tentantă, fiindcă astfel am rezolva o mulțime de probleme cu care se confruntă omul de-a lungul vieții sale. În practică însă, viziunea aceasta este destul de străină naturii omului; eu consider deja o realizare măreață dacă ajungem să ne percepem și să ne acceptăm umbra, așa cum s-a configurat ea, să o luăm în calcul și să ne asumăm răspunderea pentru ea.
Noțiunea de „umbră” este larg cunoscută și acceptată, însă în receptarea ei se regăsesc și unele aspecte problematice, care pot conduce la o utilizare abuzivă a noțiunii: umbra oferă o explicație pentru numeroase neajunsuri omenești, poate fi invocată ca scuză pentru un comportament imoral; astfel, persoana în cauză nu mai trebuie să răspundă pentru consecințele comportamentului ei de umbră. Să presupunem că cineva încearcă să vă înșele. Dumneavoastră vă dați seama de acest lucru, persoana în cauză recunoaște și spune: „E umbra mea și mi-o accept”. Faptul că își cunoaște umbra de escroc nu o îndreptățește să o și trăiască din plin. Despre principiul responsabilității se vorbește iarăși tot mai des în domeniul psihanalizei.
Plăcerea cu care oamenii au ajuns să se identifice cu umbra lor este printre altele și o urmare a faptului că psihanaliza ne-a arătat câte aspecte plăcute ale vieții au fost refulate de-a lungul vremii, că viața noastră a devenit astfel mai săracă, iar oamenii au ajuns să se îmbolnăvească din această cauză. Psihanaliza a observat „întoarcerea refulatului”, lucru care s-a manifestat îndeosebi în eliberarea sexuală și care i-a adus psihanalizei acuzația că ar încuraja un comportament imoral.
Este o eroare să credem că integrarea umbrei înseamnă trăirea ei neînfrânată. Acesta este și motivul pentru care în prezent, în literatura de specialitate, nu se mai vorbește atât despre „integrarea” umbrei, cât despre „acceptarea” ei. Astfel se revine de fapt la noțiunea inițială, cea dinamică, a umbrei, potrivit căreia o sursă nouă de lumină produce o umbră nouă.
Să acceptăm umbra înseamnă să recunoaștem într-o anumită situație, eventual prin intermediul unui vis, că avem un comportament influențat de umbră și în cel mai bun caz să îl corectăm. Și mai înseamnă în orice caz să ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă am trăi din plin acest aspect întunecat al nostru sau dacă l-am insera într-o relație, ce consecințe ar avea acest lucru. Trebuie să dezvoltăm o sensibilitate atât față de umbra noastră, cât și față de umbra celorlalți. Acceptarea umbrei și sensibilitatea față de ea vor rezulta într-o mai bună cunoaștere de sine, mai multă toleranță față de noi înșine și de ceilalți, și mai puțină ipocrizie.
