EDITORI:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial:

Magdalena Mărculescu

REDACTARE:

Manuela Sofia Nicolae

DESIGN:

Faber Studio

FOTO COPERTĂ:

Guliver/ Getty Images/© Oliver Rossi

DIRECTOR PRODUCȚIE:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Carusel Multimedia

CORECTURĂ:

Carmen Eberhat

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Je t’en veux, Je t’aime. Ou comment réparer la relation à ses parents

Autor: Isabelle Filliozat

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0608-0

ISBN (epub): 9786064018601

Introducere

— Vă aștept jos.

Mă fac nevăzută cu delicatețe și închid ușa în spatele meu. Mama și fiica se îmbrățișează. Le respect intimitatea regăsită. Cobor scările din fața sălii mele de terapie, având sentimentul datoriei îndeplinite. O dată în plus, magia a funcționat. O relație în aparență extrem de conflictuală și de dureroasă s-a transformat într-o legătură tandră și constructivă. Îmi place să contribui la restabilirea dialogului între două persoane și să reînnod astfel legătura de iubire dintre acestea.

Se întâmplă adesea să vorbești despre părinți atunci când faci psihoterapie. Dar se întâmplă mai rar să-i inviți la o ședință de terapie. Este un lucru obișnuit să evoci rănile din copilărie, dar e mai puțin uzual să încerci să repari aceste răni prin participarea activă a părinților. De mai mulți ani, mi se întâmplă din ce în ce mai des să-i primesc pe părinții clienților mei în cadrul unor ședințe de terapie emoționante.

Acest lucru mi s-a întâmplat pentru prima dată acum mai bine de 15 ani. O femeie îmi relata despre anxietatea și sentimentul de neputință pe care îl resimțea în fața părinților săi.

„Nu mă ascultă, spunea ea… E ușor pentru tine să mă îndemni să le vorbesc, tu nu ești în fața lor. Vreau să le vorbesc în prezența ta.“

Am acceptat. Părinții au fost și ei de acord. Și am asistat la una dintre cele mai frumoase scene din experiența mea de psihoterapeut. Rezervasem două ore pentru această întâlnire ca să avem suficient timp. Tatăl și mama, veniți special din provincie pentru această ocazie, și-au ascultat fiica… Au stat de vorbă împreună. Și-au spus ce nu reușiseră niciodată să exprime cu voce tare până atunci… Au curs lacrimi.

„Tată, am 45 de ani și este pentru prima oară când te văd plângând…“

După o oră, se îmbrățișau cu toții.

Am descoperit astfel beneficiul prezenței unui „terț facilitator“ în cadrul acestor întâlniri de familie. Intervențiile mele se reduc la minimum. Mă mulțumesc să stabilesc câteva reguli de protecție și de funcționare și să mă asigur că sunt respectate. Nu calitățile mele proprii sunt cele care produc efectul magic, ci spațiul de vorbire și de ascultare propus, într-un cadru necritic.

Încurajată de această primă experiență, am repetat-o cât mai des posibil. Am auzit de numeroase ori: „E pentru prima dată când îmi spui că mă iubești“, „Nu mi-ai spus niciodată asta…“, „Nu mi-am imaginat că sufereai atât de mult“… De fiecare dată mă simt la fel de emoționată. E de ajuns atât de puțin! Atâția părinți au nevoie doar de o permisiune și de câteva încurajări pentru a îndrăzni să-și deschidă inima! Când clienții mei reușesc să-și depășească rezistența de a-și invita părinții la o discuție, reconcilierea survine adesea în timpul acesteia. Și cei mai recalcitranți dintre ei își deschid inima… e suficient ca momentul să fie cel potrivit. De fapt, câteva eșecuri mi-au permis să rafinez această tehnică. Când întâlnirea se produce prea devreme în terapie, părinții nu aud sau nu înțeleg. Urmează să vedem de ce se întâmplă acest lucru pe parcursul acestei cărți.

Diverși „psi“ (psihologi, psihanaliști, psihoterapeuți, psihiatri), diverși adepți ai spiritualismului, oameni religioși și filosofi vorbesc despre părinți, despre rănile din copilărie și despre iertare. Tema iertării a făcut să curgă multă cerneală. Întrebarea este delicată și pozițiile sunt adesea tranșate. Există persoane care susțin necesitatea iertării necondiționate pentru simplul motiv că e vorba de părinții noștri și că furia ar fi „nocivă“. Alții (mai rar) susțin că iertarea este imposibilă și recomandă luarea unei distanțe față de familie.

Fără a avea o idee preconcepută în ce privește necesitatea sau nu a iertării în vederea vindecării, am acompaniat, timp de peste 20 de ani, sute de persoane pe calea găsirii autonomiei. Dintre acestea, unele și-au iertat părinții, altele nu. Am descoperit că iertare cu de-a sila nu se poate. Aceasta se produce sau nu, atunci când se încheie un parcurs. Am ajuns la concluzia că iertarea nu este cu siguranță un obiectiv. Este un cadou. O iertare acordată în grabă maschează o rană, dar nu o vindecă. Uneori ne detensionează, dându-ne iluzia că ne-am câștigat libertatea, dar nu ne eliberează de suferința ascunsă. Câte persoane nu anunță că și-au iertat părinții și totuși manifestă în continuare o anumită violență (față de celălalt sau întoarsă împotriva lor), ceea ce dovedește că mai sunt prezente încă emoții refulate.

Iertarea nu este o unealtă de vindecare a rănii. Nu este necesară pentru eliberarea de trecut. Este în schimb necesară pentru restaurarea intimității. Iertarea este un gest de iubire care repară relația. Mă concentrez din ce în ce mai mult asupra reconcilierii. Pentru că eu cred în capacitatea fiecăruia dintre noi de a-și deschide inima în fața celuilalt. Cred în puterea empatiei, a iubirii și a cuvântului în repararea relațiilor rănite.

Cu toate acestea, înainte de a avea un dialog, este necesară parcurgerea unui drum al vindecării interioare, altfel există riscul agravării situației. Când cineva este încă invadat de emoțiile din trecut, întâlnirea riscă să fie conflictuală. Prin urmare, după ce voi descrie procesul terapeutic, vă voi însoți de-a lungul său. După ce vom fi trecut în revistă relația cu părinții voștri, vom depăși etapele una câte una.

Anumite răni au fost generate de circumstanțe, de natură (cutremure, erupții vulcanice, inundații…), de societate (nedreptate socială, războaie…), de școală. Fără a diminua nici din importanța, nici din semnificația acestor suferințe în istoria noastră personală, nu ne vom ocupa în această carte care are ca temă reconcilierea cu părinții decât de rănile cauzate direct sau indirect de aceștia.

Pornind de la cicatricile noastre, vom plonja în trecut pentru a ne regăsi emoțiile pe care le-am trăit. Vom asculta apoi vocea părinților. Va fi util să înțelegem ce se întâmplă și cu ei. Acest lucru ne va permite să ne clarificăm istoria de viață, va putea da sens unora dintre intuițiile noastre. Vom învăța să tolerăm două realități, să nu ne deconectăm de la emoțiile noastre sau să le refulăm ascultându-l pe celălalt. În această aventură care ne poartă către intimitatea cu celălalt, e important să nu rămânem blocați într-o opoziție binară „bine/rău“ și să percepem complexitatea afectivității umane. Oricare ar fi motivațiile care i-au împins pe părinții noștri să procedeze așa în trecut, avem dreptul de a resimți și de a exprima furie pentru a ne vindeca. Furia față de părinți constituie o etapă care suscită numeroase reacții, uneori violente. Aceste rezistențe au multiple surse. Le vom auzi pentru a le depăși și a intra mai profund în contact cu noi înșine înainte de a risca o întâlnire cu părinții noștri. Scrisoare sau întâlnire față în față? Sau mai bine vizită la psiholog? În oricare dintre cazuri, pentru a fi auziți, este indispensabil să ne pregătim. Cu toate că muntele pare greu de escaladat, această aventură merită efortul. Să nu lăsăm indiferența să câștige, să îndrăznim să reconstruim relații valoroase cu ceilalți.

Le mulțumesc pe această cale tuturor persoanelor care mi-au încredințat povestea și emoțiile lor în cadrul psihoterapiei sau stagiilor organizate de mine și care mi-au permis să public scrisorile lor. Ocazional am combinat mai multe istorii de viață pentru a simplifica înțelegerea anumitor mecanisme psihice și am modificat anumite elemente pentru a asigura confidențialitatea. Toate numele utilizate sunt fictive, cu excepția cazului când a existat o solicitare expresă contrară.

Oricare ar fi în prezent relația cu părinții voștri, lectura acestei cărți poate declanșa numeroase emoții. Dacă aveți impresia că deja le-ați depășit… e mai bine să vă asigurați că într-adevăr așa stau lucrurile. Teama de confruntarea cu propriii părinți stă adesea la originea unei iertări pripite. Atenție, simptomele nu vor dispărea în acest caz…

Nu grăbiți niciodată lucrurile. Ați putea fi tentați să dați fuga la părinții voștri ca să vă goliți sacul. Poate că v-ați simți ușurați, dar chiar ați ajunge la un dialog real? Ar fi o „punere în act“, după cum spun cei din domeniul psihologiei. Adică o acțiune impulsivă, care are ca scop să vă împiedice să simțiți ce se întâmplă cu adevărat în adâncul vostru. Acordați-vă timpul necesar pentru ca lucrurile să se așeze la locul lor. Dacă vă grăbiți, săriți peste etape utile. Continuați cu lectura acestei cărți. Notați într-un caiet sentimentele, emoțiile, gândurile care apar în mintea voastră.

Vă urez drum bun pe calea care duce la reconcilierea cu părinții voștri. Sunt alături de voi1.

1 Pentru detalii, vizitați site-ul meu www.filliozat.net