ÎNAINTE

Servitorii le spuneau malenchki — micile stafii —, pentru că erau cei mai scunzi și mai tineri, și pentru că bântuiau casa ducelui ca niște fantome zglobii, țâșnind dintr-o cameră în alta, ascunzându-se în dulapuri să tragă cu urechea sau furișându-se în bucătărie să șterpelească ultimele piersici din recolta verii.

Băiatul și fata sosiseră la câteva săptămâni unul după celălalt — încă doi orfani ai războaielor de graniță, refugiați cu fețe murdare luați dintre ruinele unor orășele îndepărtate și aduși la moșia ducelui să învețe să scrie și să citească și să deprindă o meserie. Băiatul era scund, îndesat și timid, dar întotdeauna cu zâmbetul pe buze. Fata era diferită, și știa asta.

Odată, stând pitită în dulapul din bucătărie să tragă cu urechea la bârfelile celor mari, fata a auzit-o pe menajera ducelui, Ana Kuya:

— E mică și urâtă. Niciun copil n-ar trebui să arate așa. E palidă și acră, ca un pahar de lapte stricat.

— Și atât de costelivă! i-a răspuns bucătăreasa. Niciodată nu-și termină cina.

Băiatul, care stătea ghemuit lângă ea, i-a aruncat o privire și i-a spus în șoaptă:

— De ce nu mănânci?

— Pentru că toate mâncărurile ei au gust de noroi, a răspuns fata.

— Mie îmi plac.

— Tu mănânci orice.

Și iarăși au plecat urechea spre crăpătura dintre ușile dulapului. O clipă mai târziu, băiatul i-a șoptit:

— Mie nu mi se pare că ești urâtă.

— Sst! a șuierat fata.

Dar, în întunericul din dulap, a zâmbit.

Pe timpul verii, îndurau ore lungi de corvezi în gospodărie, urmate de ore și mai lungi în sălile de clasă înăbușitoare. Când arșița devenea insuportabilă, dădeau fuga în pădure să caute cuiburi de păsări sau să înoate în râul cu apă tulbure, ori zăceau cu orele pe pășune, urmărind soarele care trecea încet pe deasupra lor, și se întrebau unde aveau să-și construiască ferma de lapte și dacă ar fi fost mai bine să aibă două sau trei vaci albe. Iarna, ducele se muta în casa de la oraș, în Os Alta, iar pe măsură ce zilele deveneau mai scurte și mai reci, profesorii își făceau datoria cu din ce în ce mai puțină sârguință, preferând să stea lângă foc și să joace cărți sau să bea kvas. Obligați să stea în casă, copiii mai mari se plictiseau și îi plesneau mai des decât de obicei pe cei mai mici, așa că băiatul și fata se ascundeau în camerele nelocuite ale conacului, dând mici reprezentații pentru șoareci și încercând să se încălzească.

În ziua când au venit examinatorii Grisha, băiatul și fata erau într-un dormitor prăfuit de la etaj, așezați pe băncuța din dreptul ferestrei, sperând să zărească trăsura poștei. În schimb, au văzut intrând pe porțile de piatră ale moșiei o sanie — o troică trasă de trei cai negri — și i-au urmărit înaintarea tăcută prin zăpadă până la ușile din față ale conacului.

Din ea au coborât trei oameni cu căciuli elegante de blană și cu câte o kefta groasă de lână: una stacojie, cealaltă albastru-închis, iar a treia — violet strălucitor.

— Grisha! a șoptit fata.

— Repede! a zis băiatul.

Într-o clipă, și-au aruncat încălțările din picioare și au luat-o la fugă pe hol, încercând să nu facă zgomot, apoi s-au strecurat prin salonul de muzică, pustiu la ora aceea, și s-au pitit după o coloană a balconului de deasupra camerei de zi, unde îi plăcea Anei Kuya să primească musafiri.

Ana Kuya deja era acolo, îmbrăcată cu o rochie neagră, care o făcea să semene cu o pasăre, și turna ceai din samovar, cu inelul mare de chei atârnat la brâu.

— Vasăzică anul ăsta nu-s decât doi? s-a auzit vocea scăzută a unei femei.

Băiatul și fata s-au uitat în camera de sub ei printre gratiile balustradei de la balcon. Doi dintre Grisha stăteau lângă foc: un bărbat frumos, îmbrăcat în albastru, și o femeie în veșminte roșii, cu înfățișare mândră și elegantă. Al treilea, un tânăr blond, se plimba prin cameră, dezmorțindu-și picioarele.

— Da, a răspuns Ana Kuya. Un băiat și o fată, de departe cei mai mici dintre copiii de aici. Credem că amândoi au în jur de opt ani.

— Credeți? a întrebat bărbatul în albastru.

— Când părinții nu mai sunt în viață…

— Înțelegem, a spus femeia în roșu. Și, bineînțeles, suntem mari admiratori ai instituției conduse de domniile voastre. Ne-am dori ca mai mulți nobili să se preocupe de soarta oamenilor de rând.

— Ducele nostru este un om de seamă, a spus Ana Kuya.

În balcon, băiatul și fata s-au uitat unul la celălalt și au încuviințat înțelept din cap. Binefăcătorul lor, ducele Keramsov, era un vestit erou de război și un prieten al poporului. După ce se întorsese de pe front, își transformase moșia în orfelinat și casă pentru văduvele de război. Ana Kuya le spunea să-l pomenească noapte de noapte în rugăciunile lor.

— Și cum sunt acești copii? a întrebat femeia în roșu.

— Fata are un pic de talent la desen. Iar băiatul se simte în largul lui pe pajiște și în pădure.

— Dar cum sunt? a repetat femeia.

Ana Kuya și-a țuguiat buzele ofilite:

— Cum sunt? Sunt nedisciplinați, încăpățânați și mult prea atașați unul de celălalt. Amândoi…

— Amândoi ascultă tot ce vorbim în clipa asta, a zis tânărul în violet.

Copiii au tresărit. Tânărul se uita direct spre ascunzișul lor. Băiatul și fata s-au ghemuit în spatele coloanei, dar era prea târziu.

Vocea Anei Kuya s-a dezlănțuit ca un bici:

— Alina Starkov! Malyen Oretsev! Veniți aici imediat!

Fără tragere de inimă, Alina și Mal au coborât pe scara în spirală de la capătul balconului, iar când au ajuns în camera de zi, femeia în roșu s-a ridicat de pe scaun și le-a făcut semn să se apropie.

— Știți cine suntem?

Avea părul cărunt — culoarea oțelului —, iar fața îi era ridată, dar frumoasă.

— Sunteți vrăjitori! i-a scăpat lui Mal.

— Vrăjitori? a pufnit ea, întorcându-se spre Ana Kuya. Astfel de lucruri se predau la școala de aici? Superstiții și minciuni?

Ana Kuya s-a îmbujorat de rușine, iar femeia în roșu s-a întors iarăși spre Mal și Alina, privindu-i cu ochi scăpărători:

— Nu suntem vrăjitori. Suntem practicanți ai Micii Științe. Ținem la adăpost acest ținut și acest regat.

— La fel ca Armata Întâi, a spus Ana Kuya calm, dar cu o evidentă undă de sarcasm în glas.

Femeia în roșu s-a încordat, dar după o clipă a încuviințat:

— La fel ca Armata Regelui.

Tânărul în violet a zâmbit și a îngenuncheat în fața copiilor.

— Când frunzele își schimbă culoarea, credeți că-i vorba de magie? i-a întrebat el blând. Sau când te tai la deget și rana se vindecă? Sau când pui o oală cu apă pe plită și începe să fiarbă?

Mal a clătinat din cap cu ochii mari.

Dar Alina s-a încruntat și a spus:

— Oricine poate să fiarbă apă.

Ana Kuya a oftat cu un aer exasperat, dar femeia în roșu a râs:

— Ai mare dreptate. Oricine poate să fiarbă apă. Dar nu oricine poate stăpâni Mica Știință. Tocmai de aceea am venit să vă punem la încercare.

Apoi s-a întors spre Ana Kuya:

— Acum, lăsați-ne singuri.

— Stați un pic! a strigat Mal. Ce o să se întâmple cu noi dacă o să descoperiți că suntem Grisha?

Femeia în roșu și-a coborât privirea spre ei:

— Dacă, prin cine știe ce șansă, vreunul dintre voi este un Grisha, veți avea norocul să mergeți la o școală specială, unde Grisha învață să-și folosească talentele.

— Veți avea parte de cele mai bune haine, cea mai bună mâncare, tot ce vă dorește inima, a spus tânărul în violet. V-ar plăcea?

— E cel mai măreț fel în care vă puteți sluji regele, a spus Ana Kuya, care se oprise lângă ușă.

— E foarte adevărat, a spus femeia în roșu pe un ton mulțumit, dornică să se împace cu Ana Kuya.

Băiatul și fata s-au uitat unul la celălalt. Întrucât adulții nu erau atenți la ei, n-au văzut că Alina l-a luat de mână pe Mal, nici privirea pe care au schimbat-o între ei. Ducele ar fi recunoscut acea privire. Petrecuse ani îndelungați în ținuturile pustiite din apropierea granițelor de nord, unde satele erau în permanență sub asediu, iar țăranii își duceau luptele cu foarte puțin ajutor din partea regelui sau a oricui altcuiva. Odată, văzuse o femeie desculță stând neclintită în prag, în fața unui șir de baionete. Și cunoștea privirea unui bărbat care își apără casa doar cu o piatră în mână.

Capitolul 1

Stând pe marginea drumului aglomerat, m-am uitat la câmpurile povârnite și la fermele abandonate din Valea Tula, și am zărit pentru prima oară Falia Umbrei. Plecasem cu regimentul meu din tabăra militară de la Poliznaya în urmă cu două săptămâni. Deși soarele de toamnă strălucea pe cer, am început să tremur ușor pe sub vestonul militar, văzând negura care întuneca orizontul precum o pată murdară.

Dintr-odată, un umăr puternic m-a izbit în spate. M-am dezechilibrat și aproape că am căzut cu fața în jos pe drumul noroios.

— Hei! a strigat soldatul. Ai grijă!

— Mai bine ai tu grijă pe unde calci cu picioarele alea grase, am pufnit eu, și am simțit o mică satisfacție văzând aerul surprins care s-a așternut pe fața lui lată.

Oamenii — și mai ales soldații vânjoși, cu puști mari — nu se așteptau ca o făptură costelivă ca mine să le răspundă tăios. Întotdeauna erau surprinși când ripostam.

Soldatul a trecut repede peste această noutate și, aranjându-și ranița în spate, mi-a aruncat o privire încruntată, apoi a dispărut în caravana de cai, soldați, căruțe și furgoane, care șerpuia pe coama dealului și prin valea care ni se întindea la picioare.

Am iuțit pasul, încercând să mă uit pe deasupra convoiului. Trecuseră câteva ore de când pierdusem din ochi steagul galben al furgonului cartografilor și știam că rămăsesem mult în urmă.

Mergând, inspiram miresmele verzi și aurii ale pădurii de toamnă și simțeam în spate o adiere blândă. Eram pe Vy, drumul lat care cândva ducea de la Os Alta la porturile bogate de pe coasta de vest a Ravkăi. Dar asta se întâmpla înainte de Falia Umbrei.

Undeva în mulțime, cineva cânta. Cânta? Ce idiot putea să cânte în drum spre Falie? M-am uitat iarăși spre negura de la orizont și a trebuit să-mi stăpânesc un tremur. Văzusem Falia Umbrei pe multe hărți — o crestătură neagră care separa Ravka de singura ei linie de coastă, lăsând-o fără nicio ieșire la mare. Uneori, era desenată ca o pată, alteori ca un nor întunecat și inform. Erau și hărți care înfățișau Falia Umbrei ca pe un lac lung și îngust, pomenind-o cu celălalt nume al său, „Nemarea” — un nume care încerca să-i liniștească pe soldați și negustori, și să încurajeze traversările.

Am pufnit. Șiretlicul îl putea păcăli pe un negustor gras, dar pe mine nu mă liniștea deloc.

Mi-am luat privirea de la pâcla sinistră care plutea în zare și m-am uitat la gospodăriile ruinate din Tula. Pe vremuri, valea adăpostea unele dintre cele mai bogate moșii din Ravka, unde țăranii își îngrijeau recoltele, iar oile pășteau pe pășunile înverzite. Dar, într-o bună zi, a apărut în peisaj o crăpătură neagră, o brazdă de întuneric aproape impenetrabil, care creștea cu fiecare an și care colcăia de grozăvii. Nimeni nu știa unde dispăruseră țăranii, turmele și recoltele, casele și familiile lor.

Încetează, mi-am spus în sinea mea. Nu faci decât să înrăutățești lucrurile. Lumea traversează Falia de ani de zile… într-adevăr, cu multe pierderi de vieți omenești, și totuși… Am inspirat adânc, încercând să mă liniștesc.

— Să nu leșini în mijlocul drumului, a spus o voce aproape de urechea mea, și un braț greu s-a așezat pe umerii mei, strângându-mă ușor.

Am ridicat privirea și am văzut chipul familiar al lui Mal, care se uita la mine cu ochi zâmbitori.

— Haide, a spus el, mergând în ritm cu mine. Un picior în fața celuilalt. Știi cum se face.

— Îmi strici planul.

— Ah, serios?

— Da. Vreau să leșin, să fiu călcată în picioare și să mă aleg cu răni cumplite.

— Mda, pare un plan strălucit.

— Ah, păi dacă o să fiu mutilată, n-o să mai pot traversa Falia.

Mal a încuviințat lent din cap:

— Înțeleg. Dacă te ajută, aș putea să te arunc sub o căruță.

— O să mă gândesc la asta, am bombănit eu, dar în același timp am simțit că mă înseninez.

Mal încă avea acest efect asupra mea, deși încercam să nu cad pradă farmecului său. Și nu eram singura. O fată blondă și frumoasă a trecut pe lângă noi și i-a făcut cu mâna lui Mal, aruncându-i o privire drăgăstoasă peste umăr.

— Bună, Ruby, a strigat-o el. Ne vedem mai încolo?

Ruby a chicotit și a dispărut în mulțime, iar Mal a zâmbit larg, până m-a văzut dând ochii peste cap.

— Ce-i? Am crezut că-ți place de Ruby.

— Întâmplarea face că nu prea avem despre ce să discutăm, am spus eu pe un ton sec.

De fapt, îmi plăcuse de Ruby — la început. Când Mal și cu mine părăsiserăm orfelinatul de la Keramzin și plecaserăm să ne facem serviciul militar la Poliznaya, îmi era groază să fac cunoștință cu oameni noi. Dar multe fete erau încântate să se împrietenească cu mine, iar Ruby fusese dintre cele mai dornice. Acele prietenii au durat până mi-am dat seama că fetele nu se interesau de mine decât pentru că eram apropiată de Mal.

M-am uitat la el și l-am văzut întinzând brațele voios și ridicându-și fața către cerul de toamnă. Ba chiar am observat — cu un pic de dezgust — că pasul lui era mai săltat.

— Ce-ai pățit? am șoptit eu pe un ton furios.

— Nimic, a răspuns el surprins. Mă simt minunat.

— Dar cum poți să fii atât de… zglobiu?

— Zglobiu? N-am fost niciodată zglobiu. Sper să nu fiu niciodată zglobiu.

— Atunci ce-i cu toate astea? am întrebat eu, făcând semn cu mâna spre el. Ne apropiem de un loc unde s-ar putea să mori și să fii sfârtecat, dar tu arăți de parcă ai merge la un banchet.

Mal a izbucnit în râs:

— Îți faci prea multe griji. Regele a trimis un grup întreg de pirotehnicieni Grisha, care or să ne apere navele, ba chiar și niște Sfâșie-Inimi — mă trec fiori când mă gândesc la ei. Iar noi avem puști, a adăugat el, lovindu-și ușor arma de pe umăr. O să fie bine.

— Dacă o să fie un atac puternic, o pușcă în plus n-o să conteze.

Mal mi-a aruncat o privire uimită:

— Ce se întâmplă cu tine în ultima vreme? Ești chiar mai țâfnoasă decât de obicei. Și arăți îngrozitor.

— Mersi, am bombănit eu. N-am dormit bine.

— Și asta e ceva nou?

Bineînțeles, avea dreptate. Niciodată nu dormeam bine. Dar, în ultimele zile, situația se înrăutățise. Sfinții îmi erau martori că aveam o mulțime de motive întemeiate să mă tem de Falie, motive împărtășite de toți soldații din regiment, care avuseseră ghinionul să fie aleși pentru traversare. Dar mai era ceva, un sentiment mai profund de neliniște, pe care nu-l puteam numi.

I-am aruncat o privire lui Mal. Fusese o vreme când aș fi putut să-i spun orice.

— Pur și simplu… am un sentiment care nu-mi dă pace.

— Nu-ți mai face atâtea griji. Poate or să-l pună pe Mikhael în aceeași navă cu noi. Și când or să vadă volcrele burta lui mare și apetisantă, pe noi or să ne lase în pace.

Dintr-odată, mi-a revenit o amintire: Mal și cu mine stăteam unul lângă altul într-un fotoliu din biblioteca ducelui și răsfoiam paginile unei cărți legate în piele. Dăduserăm peste o ilustrație care înfățișa o volcră: gheare lungi și scârboase, aripi ca de piele tăbăcită și rânduri de dinți ascuțiți, cu care înfulecau carne de om. Volcrele erau oarbe, întrucât timp de câteva generații trăiseră și vânaseră numai în Falie, dar potrivit legendei puteau mirosi sânge de om de la câțiva kilometri. Mi-am apropiat degetul de ilustrație și am întrebat: „Ce ține în gheare?” Încă îmi răsuna în minte ce îmi șoptise Mal atunci: „Cred… cred că e un picior.” Am închis imediat cartea și am fugit țipând, în lumina ocrotitoare a soarelui…

Fără să îmi dau seama, rămăsesem nemișcată, țintuită locului, incapabilă să îndepărtez acea amintire. Când Mal și-a dat seama că nu mai eram lângă el, a scos un oftat enervat și a făcut cale întoarsă până la mine. Și-a așezat mâinile pe umerii mei și m-a scuturat ușor.

— Glumeam. N-o să-l înfulece nimeni pe Mikhael.

— Știu, am spus eu cu privirea plecată. Ești foarte amuzant.

— Hai, Alina. O să fie bine.

— N-ai de unde ști.

— Uită-te la mine, mi-a cerut el, și m-am forțat să-l privesc în ochi. Știu că ești speriată. Și eu sunt. Dar o să facem traversarea asta și o să scăpăm cu bine. Ca de obicei. Da?

Mi-a zâmbit, iar inima mi-a tresăltat în piept. Mi-am frecat degetul mare de cicatricea din palma dreaptă și am tras aer în piept.

— Bine, am spus eu pe un ton bosumflat, dar am simțit că îi zâmbesc și eu.

— Doamna și-a recăpătat buna dispoziție! a strigat Mal. Soarele poate străluci din nou.

— Of, mai taci din gură!

M-am întors să-i dau un pumn, însă n-am reușit, pentru că m-a luat în brațe și m-a ridicat în aer. În clipa următoare, văzduhul a fost spintecat de strigăte și ropot de copite. Mal m-a tras repede spre marginea drumului, chiar în clipa când o trăsură neagră a trecut vijelios prin dreptul nostru, împrăștiind soldații din convoi, care săreau din calea copitelor ropotitoare ale cailor negri. Alături de vizitiul care își agita biciul, stăteau doi soldați în haine de un cenușiu-închis.

Întunecatul. Nu puteai confunda trăsura lui neagră și nici uniforma gărzilor lui personale.

La puțin timp după aceea, a trecut hurducându-se pe lângă noi o altă trăsură — una vopsită în roșu —, dar avea o viteză mai mică decât prima. Am ridicat privirea spre Mal, simțind cum îmi duduie inima de spaimă.

— Mulțumesc, am șoptit eu.

Mal a părut să-și dea seama dintr-odată că mă ținea în brațe. Mi-a dat drumul și a făcut repede un pas în spate. Mi-am scuturat praful de pe haine, sperând că nu-mi va observa îmbujorarea.

În cele din urmă, a trecut și o a treia trăsură — una albastră —, la fereastra căreia s-a aplecat o fată cu păr negru și creț, cu o căciulă de vulpe argintie. Și-a aruncat privirea peste mulțimea care îi urmărea trăsura și, după cum era de așteptat, ochii i s-au oprit asupra lui Mal.

Mai adineauri tânjeai după el, m-am mustrat eu. De ce n-ar face la fel și o Grisha superbă?

S-a uitat țintă în ochii lui Mal, cu buzele arcuite într-un zâmbet, și l-a urmărit cu privirea peste umăr, până când trăsura a dispărut în mulțime. Mal se holba prostește după ea, cu gura întredeschisă.

— Închide gura, că-ți intră musca, am pufnit eu.

Mal a clipit, având în continuare o mină bulversată.

— Ai văzut? a strigat o voce.

M-am întors și l-am văzut pe Mikhael alergând spre noi cu o expresie aproape comică de uimire. Mikhael era un zdrahon roșcat, cu fața lată și ceafa și mai lată. Dubrov, un brunet subțirel, se străduia să-l prindă din urmă. Amândoi erau iscoade în unitatea lui Mal și niciodată nu se îndepărtau foarte mult de el.

— Bineînțeles că am văzut, a spus Mal, aerul său buimac cedând locul unui zâmbet înfumurat, care m-a făcut să dau ochii peste cap.

— S-a uitat țintă la tine! i-a strigat Mikhael, lovindu-l ușor pe spate.

Mal a ridicat din umeri cu un aer indiferent, dar zâmbetul i s-a lărgit.

— Așa e, a zis el plin de sine.

— Se zice că fetele Grisha pot să-ți facă vrăji, a intervenit Dubrov, legănându-se agitat de pe un picior pe celălalt.

Am pufnit, iar Mikhael s-a uitat la mine ca și când abia atunci și-ar fi dat seama că eram și eu acolo.

— Salut, Scobitoare, a zis el, lovindu-mă ușor cu pumnul în braț.

M-am încruntat din pricina poreclei, dar Mikhael deja se întorsese spre Mal:

— Să știi că bruneta din trăsură rămâne în tabără, i-a zis el cu subînțeles.

— Din câte am auzit, cortul Grisha e cât o catedrală, a intervenit Dubrov.

— Și are multe colțuri întunecoase, a adăugat Mikhael, ba chiar a ridicat de câteva ori din sprâncene.

Mal a scos un strigăt de încântare și, fără să-mi mai arunce vreo privire, tustrei au luat-o din loc, hohotind și îmbrâncindu-se unul pe celălalt.

— Mda, mă bucur că v-am revăzut, băieți, am bombănit eu ca pentru mine.

Mi-am așezat pe umăr cureaua genții și am pornit la drum, alăturându-mă codașilor din regiment, care coborau valea și intrau în Kribirsk. Dar nu m-am sinchisit să iuțesc pasul. Probabil urma să fiu muștruluită când, în cele din urmă, aveam să ajung la Cortul Documentelor, dar acum nu mai era nimic de făcut.

Mi-am frecat brațul acolo unde mă lovise Mikhael cu pumnul. Scobitoare. Uram porecla asta. Nu mi-ai zis Scobitoare când te-ai îmbătat cu kvas și ai încercat să mă pipăi la focul de tabără de la începutul primăverii, bădăran nenorocit, mi-am zis cu năduf în sinea mea.

Kribirsk nu era cine știe ce oraș. Potrivit Cartografului Senior, înainte de Falia Umbrei, Kribirsk fusese un târg liniștit, nu mai mult decât o piață prăfuită și un han pentru călătorii obosiți de pe Vy. Dar acum, devenise un fel de oraș port improvizat, crescând în jurul taberei militare permanente și al docurilor uscate, unde bărcile de nisip așteptau să poarte pasagerii prin întunericul Faliei, până în Ravka de Vest. Am trecut pe lângă hanuri, taverne și bordeluri menite să satisfacă trupele din Armata Regelui. Am văzut prăvălii unde se vindeau puști și arcuri, felinare și torțe, tot echipamentul necesar pentru traversarea Faliei. Bisericuța cu pereți văruiți în alb și cupole strălucitoare în formă de ceapă era surprinzător de bine întreținută. Sau poate că nu e chiar atât de surprinzător, mi-am spus în sinea mea. Oricine voia să treacă Falia era suficient de înțelept cât să oprească acolo ca să se roage.

Am găsit drumul spre locul unde erau încartiruiți topografii, mi-am lăsat ranița pe patul de campanie și am dat fuga la Cortul Documentelor. Spre ușurarea mea, Cartograful Senior nu era acolo, așa că am reușit să mă strecor înăuntru fără să mă observe nimeni.

Când am intrat în cortul de pânză albă, am simțit că mă relaxez pentru prima oară de când îmi căzuseră ochii asupra Faliei. În linii mari, Cortul Documentelor era identic în toate taberele pe care le văzusem — inundat de o lumină strălucitoare și plin de mese de desen deasupra cărora stăteau aplecați artiștii și cartografii. După gălăgia și agitația călătoriei, foșnetul hârtiei, mirosul cernelii și zgârieturile discrete ale penițelor și pensulelor aveau pentru mine ceva liniștitor.

Mi-am scos caietul de schițe din buzunarul vestonului și m-am strecurat la o masă de lucru alături de Alexei, care s-a întors spre mine și mi-a șoptit pe un ton enervat:

— Unde ai fost?

— Era cât pe-aci să mă calce trăsura Întunecatului, i-am răspuns eu, apoi am luat o coală curată și mi-am răsfoit schițele din geantă, căutând una care merita să fie copiată.

Alexei și cu mine eram amândoi ucenici cartografi și, ca parte a instruirii noastre, trebuia să predăm două schițe sau elevații terminate în fiecare zi.

Alexei a tras brusc aer în piept:

— Serios? Și chiar l-ai văzut?

— De fapt, am fost prea ocupată să-mi scap pielea.

— Există și moduri mai rele de a te prăpădi, a spus el, apoi a observat schița văii stâncoase pe care mă pregăteam s-o copiez: Oh, nu pe asta!

Mi-a răsfoit caietul de schițe și a dat peste elevația unui lanț muntos și a lovit-o ușor cu degetul:

— Pe asta.

Imediat ce am pus penița pe hârtie, Cartograful Senior a intrat în cort, înaintând vijelios pe culoarul dintre șirurile de bănci și uitându-se în treacăt la lucrările noastre.

— Sper că asta e a doua schiță, Alina Starkov.

— Da, am mințit eu, e a doua.

După ce a trecut Cartograful, Alexei mi-a șoptit:

— Povestește-mi despre trăsură.

— Trebuie să-mi termin schițele.

— Poftim, a zis el exasperat, întinzându-mi una dintre schițele lui.

— O să-și dea seama că e a ta.

— Nu-i chiar așa de bună, o să poți pretinde că e a ta.

— Ei abia ăsta e colegul meu Alexei, cel pe care îl recunosc și îl suport, am bombănit eu, dar nu i-am înapoiat schița — Alexei era unul dintre cei mai buni ucenici și o știa foarte bine.

Alexei a scos de la mine până și cele mai mici detalii despre trăsurile Grisha. Eram recunoscătoare pentru schiță, așa că am făcut tot posibilul să-i satisfac curiozitatea, în timp ce copiam elevația lanțului muntos și stabileam cu ajutorul policarului dimensiunile unora dintre cele mai înalte piscuri.

Când am terminat, deja începuse să se însereze. Ne-am predat lucrările și am pornit spre cortul cantinei, unde am stat la coadă pentru o tocană mocirloasă împărțită cu polonicul de un bucătar transpirat și am găsit două locuri alături de alți cartografi.

Am mâncat în tăcere, ascultându-l pe Alexei și pe ceilalți schimbând bârfe din tabără și vorbind cu teamă despre traversarea de a doua zi. Alexei a insistat să povestesc încă o dată întâmplarea cu trăsurile Grisha, care a fost ascultată cu obișnuitul amestec de fascinație și frică pe care îl stârnea orice menționare a Întunecatului.

— E înzestrat cu puteri supranaturale, a zis Eva, o altă ucenică — avea ochi verzi și frumoși, care nu reușeau, totuși, să distragă atenția de la nasul ei ca de porc. Cu toții au puteri supranaturale.

— Eva, a pufnit Alexei, scutește-ne, te rog, de superstițiile tale.

— Să nu uităm că Falia Umbrei a fost creată de un Întunecat.

— Asta s-a întâmplat cu sute de ani în urmă! a protestat Alexei. Iar Întunecatul ăla era complet nebun.

— Ăsta de acuma e la fel de rău.

— Iar tu ești o țărancă, a spus Alexei, expediind-o cu un gest al mâinii.

Eva i-a aruncat o privire jignită, apoi i-a întors demonstrativ spatele și a început să stea de vorbă cu prietenii ei.

Eu n-am spus nimic. Eram mai țărancă decât Eva, în ciuda superstițiilor ei. Știam să scriu și să citesc doar mulțumită mărinimiei ducelui, însă, printr-o înțelegere tacită, Mal și cu mine evitam să aducem vorba despre orfelinatul de la Keramzin.

Un hohot de râs aspru m-a smuls din gândurile mele. M-am uitat imediat peste umăr și l-am văzut pe Mal, care făcea să râdă o masă înconjurată de iscoade gălăgioase.

Alexei mi-a urmărit privirea:

— Cum de v-ați împrietenit voi doi?

— Am crescut împreună.

— Nu pare să aveți multe în comun.

Am ridicat din umeri:

— Probabil le e mai ușor copiilor să-și găsească lucruri în comun.

Precum singurătatea și amintirea părinților, pe care trebuia să-i uităm, sau plăcerea de a fugi de corvezi ca să ne jucăm de-a prinselea pe pajiștea noastră.

Alexei avea un aer atât de sceptic, încât am izbucnit în râs:

— N-a fost întotdeauna Nemaipomenitul Mal, iscoadă pricepută și seducător de fete Grisha.

Alexei a rămas cu gura căscată:

— A sedus o Grisha?

— Nu, dar sunt sigură că o va face, am bombănit eu.

— Și cum era în copilărie?

— Era scund și durduliu și îi era frică să facă baie, am spus eu cu oarecare satisfacție.

Alexei i-a aruncat o privire lui Mal:

— Mă gândesc că lucrurile se mai schimbă.

Mi-am frecat degetul de cicatricea din palmă:

— Da, se mai schimbă.

După ce am terminat de mâncat, am ieșit din cortul cantinei în aerul rece al nopții. În drum spre cazarma noastră, am făcut un ocol ca să vedem tabăra Grisha. Și, într-adevăr, pavilionul Grisha avea dimensiunile unei catedrale — era acoperit cu mătase neagră, iar deasupra lui fluturau steaguri roșii, albastre și violet. Ascunse undeva în spatele lui, se aflau corturile Întunecatului, păzite de gărzile sale personale și de câțiva Sfâșie-Inimi din ordinul Corporalki.

După ce Alexei s-a uitat pe săturate, am pornit înapoi spre cazarmă. Alexei a devenit tăcut și a început să-și pocnească degetele, iar eu mi-am dat seama că amândoi ne gândeam la traversarea de a doua zi. Judecând după atmosfera posomorâtă din tabără, nu eram singurii. Unii deja erau întinși pe paturile de campanie și dormeau — sau încercau să adoarmă —, în timp ce alții stăteau ghemuiți în jurul lămpilor, discutând cu glas scăzut. Câțiva își strângeau icoanele în mâini, rugându-se sfinților.

Am întins sacul de dormit pe un pat de campanie îngust, mi-am scos cizmele și mi-am pus vestonul în cuier. Apoi m-am strecurat în sacul căptușit cu blană și mi-am ațintit privirea în tavan, așteptând să vină somnul. Am rămas așa multă vreme, până când s-au stins toate lămpile, iar șoaptele au fost înlocuite de sforăituri și foșnetele trupurilor ce se întorceau de pe o parte pe alta.

A doua zi, dacă totul mergea conform planului, urma să ajungem în siguranță în Ravka de Vest, și aveam să văd pentru prima oară Marea Adevărată. Acolo, Mal și celelalte iscoade ar fi vânat lupi roșii, vulpi de mare și alte animale mult râvnite, care nu se găseau decât în vest. Aveam să rămân alături de cartografii din Os Kervo să-mi duc pregătirea la capăt și să dau o mână de ajutor la compilarea datelor pe care am fi reușit să le adunăm în Falie. După care, bineînțeles, trebuia să traversez iarăși Falia, să mă întorc acasă. Dar îmi era greu să mă gândesc atât de departe.

Încă eram trează când am auzit zgomotul. Toc-toc. Pauză. Toc. Și iarăși: toc-toc. Pauză. Toc.

— Ce se întâmplă? a mormăit Alexei din patul alăturat.

— Nimic, am șoptit eu, ieșind de sub pătură și vârându-mi picioarele în cizme.

Mi-am luat vestonul și am pornit spre ieșire în vârful picioarelor. Când am deschis ușa dormitorului, am auzit un chicotit și vocea unei femei care a strigat din întuneric:

— Dacă e iscoada aia, spune-i să vină înăuntru să-mi țină de cald.

— Dacă vrea să ia tsifil, sunt sigură că o să fii prima lui alegere, i-am răspuns eu mieros, apoi m-am strecurat în noapte.

Aerul rece mi-a pișcat obrajii, și mi-am adâncit bărbia în guler, spunându-mi în sinea mea că ar fi fost bine să-mi iau fularul și mănușile. Mal era așezat pe treptele șubrede, cu spatele la mine. Ceva mai încolo, i-am văzut pe Mikhael și Dubrov trecând o sticlă de la unul la altul, sub felinarele care luminau aleea.

M-am încruntat:

— Spune-mi că nu m-ai trezit numai să-mi zici că te duci la cortul Grisha. Ce, vrei să-ți dau un sfat?

— Nu dormeai. Stăteai trează în pat și îți făceai griji.

— Greșit. Plănuiam cum să mă strecor în pavilionul Grisha și să înhaț un Corporalnik drăguț.

Mal a izbucnit în râs, iar eu am rămas șovăind lângă ușă. Asta era partea cea mai grea a rămânerii în preajma lui — pe lângă faptul că îmi obliga inima la acrobații stângace. Uram să ascund cât de mult mă răneau lucrurile prostești pe care le făcea, dar uram și mai mult ideea că ar fi putut afla. Mi-a trecut prin minte să-i întorc spatele și să mă întorc în dormitor. În schimb, mi-am stăpânit gelozia și m-am așezat lângă el.

— Sper că mi-ai adus ceva frumos la schimb, am spus. Nu-s deloc ieftine Secretele Seducției pe care le deține Alina.

— Nu poți să mi le dai pe datorie? a zâmbit el.

M-am uitat spre Dubrov și l-am văzut luând o gură de băutură din sticlă, după care s-a înclinat în față, iar Mikhael a întins mâna să-l sprijine, și râsetele lor au străbătut aerul nopții până la noi.

Mal a clătinat din cap și a oftat:

— Întotdeauna se străduiește să țină pasul cu Mikhael. Probabil că, în cele din urmă, o să-mi vomite pe cizme.

— Așa-ți trebuie, am spus eu. Dar ce cauți aici?

Cu un an în urmă, la începutul pregătirii noastre militare, Mal mă vizita aproape în fiecare seară. Dar trecuseră câteva luni de când nu mai venise pe la mine.

A ridicat din umeri:

— Nu știu. Aveai un aer atât de abătut la cină.

M-a surprins că remarcase.

— Mă gândeam la traversare, i-am răspuns eu precaut.

Și nu era tocmai o minciună. Chiar îmi era groază să intru în Falie — în plus, Mal nu trebuia să afle că Alexei și cu mine vorbiserăm despre el.

— Dar mă bucur că te preocupă soarta mea.

— Hei, a zis el cu un rânjet, chiar îmi fac griji.

— Dacă ai noroc, mâine o să mă mănânce o volcră la micul dejun și n-o să mai ai motive de neliniște.

— Știi că aș fi pierdut fără tine.

— N-ai fost pierdut niciodată în viața ta, l-am luat eu peste picior.

Eu eram cea care desena hărți, dar Mal putea să găsească nordul legat la ochi și stând în cap.

— Știi ce vreau să spun, a ripostat el, lovindu-și ușor umărul de al meu.

— Sigur, am spus eu.

Deși nu știam. Nu tocmai.

Am rămas tăcuți în aerul rece, urmărindu-ne respirațiile care se transformau în mici fuioare de abur.

Mal s-a uitat câteva clipe la vârfurile cizmelor și a spus:

— Cred că și eu sunt neliniștit.

I-am dat un ghiont cu cotul și i-am răspuns cu o încredere pe care n-o simțeam:

— Dacă am putut noi să-i ținem piept Anei Kuya, putem să ne descurcăm și cu niște volcre.

— Dacă nu mă înșel, ultima oară când am supărat-o pe Ana Kuya, tu ai luat o mamă de bătaie, și amândoi a trebuit să scoatem bălegarul din grajduri.

M-a trecut un fior:

— Încerc să te liniștesc. Ai putea măcar să te prefaci că reușesc.

— Știi ce e amuzant? m-a întrebat el. Uneori, chiar mi se face dor de ea.

M-am străduit să-mi ascund uimirea. E drept că petrecuserăm mai bine de zece ani în orfelinatul de la Keramzin, dar îmi închipuiam că Mal voia să uite tot ce ținea de locul acela, poate chiar și de mine. Acolo, fusese un simplu refugiat, un simplu orfan obligat să se simtă recunoscător pentru fiecare gură de mâncare, pentru fiecare pereche de cizme ponosite. În armată, reușise să-și facă un rost adevărat și nimeni nu trebuia să știe că fusese cândva un băiețel nedorit.

— Și mie, am recunoscut eu. Am putea să-i scriem.

— Poate, a răspuns Mal.

Și, dintr-odată, m-a luat de mână. Am încercat să ignor fiorul care mi-a străbătut trupul.

— Mâine, pe vremea asta, o să fim în port la Os Kervo, a continuat el. O să ne uităm la mare și o să bem kvas.

I-am aruncat o privire lui Dubrov, care se legăna înainte și înapoi.

— Face cinste Dubrov? am zâmbit eu.

— Doar tu și cu mine, a spus Mal.

— Serios?

— Întotdeauna suntem doar noi doi, Alina.

Preț de o clipă, mi s-a părut că e adevărat. Lumea era formată din treapta pe care stăteam amândoi și felinarul care ne învăluia în cercul său de lumină — noi doi suspendați în întuneric.

— Haide! a răcnit Mikhael de pe alee.

Mal a tresărit de parcă ar fi fost trezit dintr-un vis. M-a strâns încă o dată de mână, apoi mi-a dat drumul.

— Trebuie să plec, a spus el, recăpătându-și zâmbetul îndrăzneț. Încearcă să dormi un pic.

A sărit grațios în picioare și a luat-o la fugă spre prietenii lui.

— Urează-mi succes! mi-a strigat el peste umăr.

— Succes! am spus eu în mod automat, iar în clipa următoare îmi venea să-mi dau palme.

Succes! Distracție plăcută, Mal. Sper să găsești o Grisha frumoasă, să te îndrăgostești lulea și să faceți o mulțime de copii scârbos de talentați.

Am rămas nemișcată pe trepte și i-am urmărit dispărând pe alee, simțind încă strânsoarea caldă a mâinii lui Mal. În fine, mi-am spus în sinea mea, ridicându-mă în picioare, poate o să cadă într-un șanț înainte să ajungă acolo.

M-am strecurat înapoi în dormitor, am închis ușa cu grijă și m-am cuibărit cu recunoștință în sacul meu de dormit.

Oare se va strecura acea Grisha brunetă afară din pavilion să-l întâlnească pe Mal? Dar am îndepărtat repede acest gând. Nu era treaba mea și, sincer vorbind, nici nu voiam să știu. Mal nu se uitase niciodată la mine așa cum se uitase la fata aceea sau măcar cum se uitase la Ruby — și nici nu avea s-o facă vreodată. Dar faptul că încă eram prieteni conta mai mult decât toate astea.

Dar pentru câtă vreme? s-a auzit o voce sâcâitoare în capul meu. Alexei avea dreptate: lucrurile se schimbau. Mal se schimbase în bine. Devenise mai frumos, mai curajos, mai îndrăzneț. Iar eu devenisem mai… înaltă. Am oftat și m-am întors pe o parte. Voiam să cred că Mal și cu mine aveam să fim prieteni pentru totdeauna, dar — trebuia să recunosc — mergeam pe drumuri diferite. Întinsă pe pat în întuneric, așteptând să vină somnul, m-am întrebat dacă drumurile noastre aveau să ne îndepărteze din ce în ce mai mult și dacă nu cumva într-o bună zi aveam să devenim iarăși străini unul pentru celălalt.