Lui Hugues de Saint Vincent

Muncește ca un căpitan,

distrează-te ca un pirat!

Capitolul unu

Este calmul dinaintea furtunii — mai bine spus, în cazul nostru, ora liniștită de dinainte de petrecerea de nuntă care va pune stăpânire pe apartamentul miresei. Sora mea geamănă își privește cu ochi critic unghia proaspăt vopsită cu ojă roz perlat și-mi zice:

— Fac pariu că vă bucurați că nu sunt o mireasă de coșmar.

Îmi aruncă o privire din celălalt colț al camerei și zâmbește cu gene­ro­zitate.

— Sunt sigură că vă așteptați să fac nazuri!

Este o declarație atât de nimerită în acest moment, încât îmi vine să-i fac poză și să o pun în ramă. Schimb o privire cu verișoara noastră, Julieta, care îi reaplică lui Ami oja pe unghiile degetelor de la picioare (Ar trebui să fie o nuanță mai degrabă trandafirie, nu roz bombon, nu credeți?) și arăt spre corsajul rochiei de mireasă, așezată pe un umeraș de satin, față de care am datoria să mă asigur că fiecare paietă stă perfect întinsă.

— Definește „mireasă de coșmar“!

Ami îmi întâlnește din nou privirea, de data aceasta cu o mutră puțin acră. E îmbrăcată cu sutienul ei de nuntă scump și fantezist și cu o pereche de lenjerie intimă deocheată pe care știu — cu toată greața pe care imaginea mi-o evocă mie, ca soră — că logodnicul ei, masculul Dane, i-o va sfâșia cu siguranță mai târziu. Este machiată cu bun-gust și are voalul umflat prins la ceafă, în părul negru, pieptănat pe spate. E deconcertant. Adică ne-am obișnuit cu faptul că arătăm identic, deși în interior suntem două persoane cu totul diferite, însă asta e ceva cu totul nou și ieșit din comun: Ami este imaginea perfectă a unei mirese. Dintr-odată, viețile noastre nu mai seamănă deloc.

— Nu sunt o mireasă de coșmar, îmi explică ea. Sunt o perfec­ționistă.

Îmi găsesc lista și o ridic demonstrativ, fluturând-o ca să-i atrag atenția. Este scrisă pe un carton grosuț, de culoare roz, cu margini dantelate. Are ca titlu „Lista responsabilităților lui Olive — pentru Ziua Nunții“, scris caligrafic, și cuprinde 74 (74!) de puncte, de la „Asigură-te că paietele de pe rochia de mireasă sunt perfect simetrice!“ la „Înde­părtează petalele veștejite din aranjamentele florale pentru mese!“.

Fiecare domnișoară de onoare are propria ei listă, poate nu la fel de extinsă ca a mea, însă la fel de elegantă și tot scrisă de mână. Ami a desenat chiar și niște căsuțe în fața fiecărei cerințe, în așa fel încât să le putem bifa după ce îndeplinim câte o sarcină.

— Poate că unii oameni ar zice că listele astea sunt puțin exagerate!

— Oamenii aceia ar da bani grei ca să aibă o nuntă măcar pe jumătate la fel de reușită ca a mea.

— Sigur. Lumea angajează un organizator de nunți ca să — citez din listă — șteargă condensul de pe scaune cu o jumătate de oră înainte de ceremonie.

Ami suflă peste unghiile de la mâini ca să usuce oja și dă drumul unui chicotit malefic, ca al personajelor negative din filme.

— Fraierii!

Sunt sigură că știți vorba aceea: norocul și-l face omul cu mâna lui! Câștigi o dată, îți zici că ești un învingător și apoi... chiar ajungi să fii unul. Trebuie să fie adevărat, pentru că Ami câștigă pe toate planurile. A aruncat un tichet într-un castron la o tombolă de la bâlci și a plecat acasă cu două bilete la teatru. Și-a strecurat cartea de vizită într-o cană la Happy Gnome și a câștigat bere la preț promoțional pentru un an întreg. A câștigat ședințe de înfrumusețare, cărți, bilete la premiere, o mașină de tuns iarba, o mulțime de tricouri și chiar o mașină. Bineînțeles, a câștigat și setul de papetărie și caligrafie pe care l-a folosit ca să ne scrie listele cu responsabilități.

Voiam să ajung la faptul că, atunci când Dane Thomas a cerut-o în căsătorie, Ami a văzut asta ca pe o provocare prin care-și dorea să-i scutească pe părinții noștri de cheltuielile unei nunți. Adevărul este că mama și tata și-ar fi permis să contribuie la costuri — sunt dezorganizați din multe puncte de vedere, dar nu și financiar —, însă pentru Ami cel mai distractiv joc este să obțină lucruri gratis. Dacă Ami cea de dinainte de logodnă vedea concursurile ca pe niște competiții sportive obișnuite, Ami cea postlogodnă a început să le considere niște adevărate jocuri olimpice.

Așa că niciun membru al familiei noastre n-a fost surprins că Ami a reușit să plănuiască o nuntă luxoasă cu două sute de invitați, bufet cu fructe de mare, fântână de ciocolată și veselă scumpă, vaze și cupe pline cu trandafiri multicolori — fără să scoată din buzunar mai mult de o sută de dolari. Sora mea muncește din greu ca să descopere cele mai bune promoții și concursuri. Publică pe paginile ei de socializare toate concursurile pe care le găsește pe Twitter și pe Facebook și are chiar și o adresă de e-mail care vorbește de la sine: AmeliaTorresCastiga@xmail.com.

După ce mă asigur, în cele din urmă, că nu a scăpat nicio paietă rebelă, ridic umerașul de pe cârligul pe care stătea cu rochia agățată, cu intenția de a i-l duce viitoarei mirese. Dar nici nu apuc bine să-l ating, că sora și verișoara mea țipă într-un glas, Ami ridicându-și mâinile, cu buzele ei date cu ruj roz mat arcuite într-un O îngrozit.

— Las-o acolo, Ollie! zice. Vin eu la ea. La ce noroc ai tu, te-ai putea împiedica de lumânare și totul s-ar sfârși în flăcări cu parfum de paiete!

Nu o contrazic. Nu greșește deloc.

Dacă Ami e un trifoi cu patru foi, eu sunt și am fost mereu o ghinionistă. Nu spun asta pentru că vreau să fiu teatrală ori pentru că aș putea părea mai puțin norocoasă dacă mă compar cu ea; acesta este purul adevăr. Căutați pe Google: Olive Torres, Minnesota, și veți găsi zeci de articole și comentarii despre cum am intrat într-unul dintre acele aparate cu jucării, în care am rămas blocată. Aveam șase ani. Când am văzut că animăluțul de pluș pe care l-am câștigat nu a căzut în trapa de unde îl puteam scoate, m-am decis să intru după el și să-l iau.

Am petrecut două ore în interiorul aparatului, înconjurată de o mulțime de urși de pluș cu blana aspră și miros de chimicale. Îmi amintesc că priveam prin ferestruica de plexiglas cum o mulțime de oameni agitați strigă unii la alții diverse lucruri pe care nu le puteam desluși. Se pare că, atunci când proprietarii aparatelor le-au spus părinților mei că de fapt ei doar le închiriaseră și că nu aveau vreo cheie cu care să le deschidă, a fost chemat departamentul de pom­pieri Edina, acesta fiind îndeaproape urmat de o echipă de jur­naliști de la televiziunea locală, care au documentat cu răbdare și con­știin­ciozitate procesul extragerii mele din aparat.

Douăzeci și șase de ani mai târziu și — mulțumesc, YouTube — încă mai există o filmare de atunci, care circulă pe internet. Până în prezent, aproximativ cinci sute de mii de oameni au vizionat-o și au descoperit că am fost suficient de încăpățânată încât să intru în aparat și destul de ghinionistă încât să-mi agăț cureaua când m-au scos, lăsându-mi astfel în urmă pantalonii, alături de ursuleți.

Și aceasta nu este decât una dintre numeroasele povești. Așa că, da, eu și Ami suntem gemene identice — amândouă avem 1,60 metri, păr negru care se încrețește imediat în caz de umezeală, ochi mari și căprui, nasul în vânt și constelații asortate de pistrui — însă aici se sfârșesc toate asemănările.

Mama a încercat întotdeauna să îmbrățișeze lucrurile care ne făceau diferite, în așa fel încât să ne simțim ca niște indivizi aparte, și nu ca un set de obiecte asortate. Știu că a avut cele mai bune intenții, însă mereu am simțit că încă de la început ne-au fost stabilite niște roluri: Ami este optimista care vede întotdeauna partea plină a paharului; eu tind să cred mereu că paharul e pe jumătate gol. Când aveam trei ani, mama ne-a îmbrăcat de Halloween ca pe Ursuleții grijulii din desenele animate: Ami a fost Ursulețul Vesel. Eu am fost Morocănosul. Mi se pare clar că vorba care zice că omul își face norocul cu mâna lui se potrivește în cazul amândurora. Din clipa în care m-am văzut scobindu-mă în nas în spatele unui geam murdar de plexiglas la știrile de la ora șase, norocul nu mi s-a mai dres. N-am câștigat niciodată vreun concurs de colorat sau un meci de biliard cu colegii de birou; nu am câștigat niciodată la loto și nici măcar la vreun joc în grădiniță. În schimb, mi-am rupt piciorul când cineva a căzut pe scări cu spatele și m-a dărâmat (persoana respectivă n-a pățit absolut nimic), am tras la sorți, cinci ani consecutiv, îndatorirea de a face curat în baie (în vacanțele noastre cu familia), un câine a făcut pipi pe mine în timp ce stăteam la soare în Florida, un număr considerabil de păsări s-au găinățat pe mine de-a lungul anilor, iar la 16 ani am fost lovită de fulger — da, vorbesc serios — și am supraviețuit (deși a trebuit să merg la școala de vară în acel an pentru că am pierdut două săptămâni de cursuri). Lui Ami îi place să-mi aducă aminte cu voioșie că o dată am ghicit corect numărul de shoturi rămase într-o sticlă pe jumătate goală de tequila. Dar, după ce le-am băut pe mai bine de jumătate dintre ele ca să sărbătoresc reușita, vomitându-le apoi, victoria aceasta nu mă face să mă simt deloc mai norocoasă.

Ami își scoate de pe umeraș rochia (primită gratuit) și o îmbracă chiar în momentul în care intră în cameră mama. Ea vine din apartamentul alăturat, și acesta primit gratis. În clipa în care o vede îmbrăcată pe Ami în rochia de mireasă, scoate un suspin atât de dramatic încât sunt sigură că eu și sora mea ne gândim imediat la același lucru: Olive a reușit ea cumva să păteze rochia.

O inspectez, ca să mă asigur că n-am făcut-o.