Tuturor celor care se uită la cer.

Și tuturor celor care încă nu știu

de ce ar trebui să se uite.

MULȚUMIRI

Pentru citirea și recitirea manuscrisului, ca să se asigure că într-adevăr am vrut să spunem ceea ce am spus și că am spus ceea ce am vrut să spunem, îi suntem îndatorați lui Robert Lupton de la Universitatea Princeton. Datorită competenței sale duble în astrofizică și engleză, cartea a ajuns cu câteva trepte mai sus față de ceea ce ne-am imaginat. Le suntem, de asemenea, recunoscători lui Sean Carroll de la Institutul Fermi din Chicago, lui Tobias Owen de la Universitatea din Hawaii, lui Steven Soter de la Muzeul American de Istorie Naturală, lui Larry Squire de la Universitatea California din San Diego, lui Michael Strauss de la Universitatea Princeton și producătorului PBS NOVA Tom Levenson, pentru sugestiile esențiale care au îmbunătățit câteva părți ale cărții.

Pentru că și-a exprimat de la început încrederea în proiect, îi mulțumim lui Betsy Lerner de la Agenția Gernert, care a văzut manuscrisul nostru nu doar ca pe o carte, ci și ca pe o expresie a profundului interes pentru cosmos, care merită publicul cel mai numeros posibil cu care să împărtășim această dragoste.

Porțiuni importante din Partea a II-a și porțiuni răzlețe din Părțile I și a III-a au apărut ca eseuri în revista Natural History sub semnătura lui NDT. Pentru aceasta, îi este recunoscător lui Peter Brown, redactorul-șef al revistei, și senior editorului Avis Lang, care continuă să trudească eroic ca păstor literar erudit al eforturilor lui NDT în ale scrisului.

De asemenea, autorii apreciază sprijinul primit din partea Fundației Sloan în scrierea și pregătirea acestei cărți. Nu încetăm să ne exprimăm admirația pentru modul în care înțeleg să susțină proiecte ca acesta.

Neil deGrasse Tyson, New York City

Donald Goldsmith, Berkeley, California,

iunie 2004

PREFAȚĂ

Meditație privind originile științei și știința originilor

O nouă sinteză a cunoașterii științifice a luat naștere și continuă să se dezvolte. În anii din urmă, răspunsurile la întrebările legate de originile noastre cosmice nu au venit doar din astrofizică. Lucrând sub umbrela unor domenii emergente cu denumiri ca astrochimie, astrobiologie și fizica astroparticulelor, astrofizicienii și-au dat seama că infuzia cooperantă a altor științe le poate aduce multe beneficii. Invocarea mai multor ramuri ale științei când se răspunde la întrebarea „De unde venim?“ îi înarmează pe cercetători cu informații și cunoștințe de o amploare nemaiîntâlnită cu privire la modul în care funcționează universul.

În Origini: 14 miliarde de ani de evoluție cosmică, dorim să prezentăm cititorilor această nouă sinteză a cunoașterii, care ne permite să abordăm nu doar originea universului, ci și originea celor mai mari structuri pe care le-a format materia, originea stelelor care luminează cosmosul, originea planetelor cu cea mai mare probabilitate de a găzdui viața și originea vieții înseși pe una sau mai multe dintre acele planete.

Oamenii rămân fascinați de subiectul originii din multe motive, atât de natură logică, precum și emoțională. Ne vine greu să înțelegem esența oricărui lucru fără să știm de unde vine. Și dintre poveștile pe care le auzim, cele care ne vorbesc despre originile noastre rezonează profund în noi.

Antropocentrismul pe care evoluția și experiența vieții pe Pământ l-au impregnat în ființa noastră ne-a determinat în mod firesc să ne concentrăm asupra evenimentelor și fenomenelor locale în repovestirea celor mai multe dintre poveștile legate de origine. Totuși, fiecare progres în cunoștințele noastre despre cosmos ne-a arătat că trăim pe un fir de praf cosmic, pe orbita unei stele mediocre în suburbiile depărtate ale unei galaxii cât se poate de banale, printre cele o sută de miliarde de galaxii din univers. Vestea privind lipsa noastră de importanță la nivel cosmic declanșează mecanisme defensive impresionante în psihicul uman. Mulți dintre noi se aseamănă, fără voia lor, cu personajul caricatural care se uită la cerul înstelat și îi spune celui de lângă el: „Când mă uit la mulțimea aia de stele, sunt șocat de cât de neînsemnate sunt.“

De-a lungul istoriei, diferite culturi au creat mituri ale creației încercând să explice originile speciei umane ca rezultat al forțelor cosmice care ne-au influențat destinele. Aceste istorisiri ne-au ajutat să ne ferim de sentimentele de insignifianță. Deși încep de obicei cu imaginea de ansamblu, poveștile originare coboară pe Pământ cu o viteză impresionantă, trecând cu repeziciune pe lângă crearea universului, conținutul acestuia și al vieții terestre, pentru a ajunge la explicații lungi privind nenumăratele detalii ale istoriei umane și ale conflictelor sale sociale, ca și cum noi am fi cumva centrul creației.

Aproape toate răspunsurile disparate la problema originilor acceptă ca o premisă fundamentală ideea potrivit căreia cosmosul se comportă în concordanță cu niște reguli generale care se dezvăluie, cel puțin în principiu, în urma examinării atente a lumii din jurul nostru. Filosofii din Grecia Antică au ridicat această premisă la înălțimi exaltate, insistând că noi, oamenii, deținem puterea de a percepe modul în care funcționează natura, precum și realitatea care se află în spatele a ceea ce observăm: adevărurile fundamentale care guvernează toate celelalte lucruri. În mod explicabil, ei ne-au prevenit insistent că descoperirea acelor adevăruri va fi dificilă. Cu 23 de secole în urmă, în cea mai cunoscută dintre reflecțiile sale asupra ignoranței umane, filosoful grec Platon i-a comparat pe cei care se străduiesc să atingă cunoașterea cu niște prizonieri înlănțuiți într-o peșteră, incapabili să vadă obiectele din spatele lor și care trebuie să încerce să deducă din umbrele acestor obiecte o descriere exactă a realității.

Prin această analogie, Platon nu doar a rezumat încercările omenirii de a înțelege cosmosul, dar a și subliniat că avem o tendință naturală de a crede că universul este guvernat de entități misterioase, vag percepute, care dețin cunoștințe pe care noi, în cel mai bun caz, abia le putem întrezări în parte. De la Platon la Buddha, de la Moise la Mahomed, de la ipoteticul creator cosmic la filmele moderne despre „matrice“, oamenii din toate culturile au ajuns la concluzia că niște puteri superioare guvernează cosmosul, fiind înzestrate cu o înțelegere a abisului dintre realitate și aparența superficială.

Cu o jumătate de mileniu în urmă, a căpătat încet contur o abordare nouă spre înțelegerea naturii. Această atitudine, pe care acum o denumim știință, s-a născut din confluența unor tehnologii noi cu descoperirile pe care le-au generat. Răspândirea cărților tipărite în toată Europa, alături de progresele simultane în transportul pe uscat și pe apă au permis oamenilor să comunice mai rapid și mai eficient, astfel încât să poată afla ce aveau alții de spus și să poată răspunde mult mai repede decât în trecut. În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, aceasta a accelerat schimburile reciproce de informații și a condus la un mod nou de dobândire a cunoașterii, bazat pe observații, cuplat cu tentativele de formulare a unor principii fundamentale și cuprinzătoare, care să explice un set al acestor observații.

Încă un concept a contribuit la nașterea științei. Știința se bazează pe un scepticism organizat, adică pe o îndoială continuă și metodică. Puțini dintre noi se îndoiesc de propriile lor concluzii, așa că știința asimilează abordarea sceptică recompensându-i pe cei care se îndoiesc de concluziile altora. Pe bună dreptate, putem considera că această abordare este nefirească; nu atât de mult pentru că ne cere să nu avem încredere în ideile altora, ci pentru că știința îi încurajează și îi răsplătește pe cei care pot demonstra că astfel concluziile altui om de știință sunt pur și simplu greșite. Pentru cei din comunitatea științifică, omul de știință care corectează eroarea unui coleg sau oferă motive întemeiate pentru a se îndoi de concluziile acestuia face o faptă nobilă, asemenea unui maestru zen care îl pălmuiește pe novicele ce se abate de la calea meditativă, deși oamenii de știință se corectează unii pe alții mai mult ca egali decât ca maestru și învățăcel. Recompensându-l pe cel care sesizează eroarea altcuiva — o sarcină pe care natura umană o îndeplinește mult mai ușor decât discernerea propriilor greșeli — oamenii de știință ca grup au creat un sistem înnăscut de autocorectare. Oamenii de știință au creat, în mod colectiv, instrumentul nostru cel mai eficient de analizare a naturii, pentru că ei caută să dezaprobe teoriile altor oameni de știință chiar dacă le sprijină tentativele ardente de avansare a cunoașterii umane. Astfel, știința echivalează cu o întreprindere colectivă, dar nu este și nici nu și-a propus să fie o societate a admirației reciproce.

Ca toate tentativele de progres uman, metoda științifică funcționează mai bine în teorie decât în practică. Nu toți oamenii de știință se îndoiesc unii de alții atât de eficient cât ar trebui. Nevoia de a-i impresiona pe oamenii de știință care ocupă poziții puternice și care uneori sunt influențați de factori aflați dincolo de cunoașterea lor conștientă poate să afecteze capacitatea de autocorectare a științei. Totuși, pe termen lung, erorile nu pot să reziste, deoarece alți oameni de știință le vor descoperi și își vor promova propriile cariere trâmbițând vestea. Acele concluzii care supraviețuiesc totuși atacurilor altor oameni de știință vor dobândi până la urmă statutul de „legi“ științifice, acceptate ca o descriere valabilă a realității, cu toate că oamenii de știință înțeleg că despre fiecare dintre aceste legi ar putea să se constate într-o bună zi că sunt doar părți ale unor adevăruri mai mari și mai profunde.

Dar oamenii de știință nu-și petrec tot timpul încercând să depisteze greșelile altora. Cele mai multe întreprinderi științifice au loc prin testarea unor ipoteze imperfect stabilite în raport cu rezultate observaționale ușor îmbunătățite. Totuși, din când în când, apare o abordare semnificativ nouă asupra unei teorii importante sau (mai des în epoca progreselor tehnologice) o întreagă gamă de observații noi deschide calea spre un nou set de ipoteze care să explice aceste rezultate noi. Cele mai spectaculoase momente din istoria științei au avut loc și mereu vor avea loc, când o explicație nouă, poate cuplată cu rezultate observaționale noi, produce o schimbare seismică în concluziile noastre privind funcționarea naturii. Progresul științific se bazează pe indivizii din ambele tabere: cei care asamblează date mai bune și le extrapolează cu atenție și cei care riscă mult — și au mult de câștigat dacă au succes — prin contestarea unor concluzii larg acceptate.

Scepticismul esențial al științei constituie un competitor slab pentru inimile și mințile oamenilor, care se țin departe de controversele permanente și preferă siguranța unor adevăruri aparent eterne. Dacă abordarea științifică ar fi doar una dintre interpretările cosmosului, n-ar valora prea mult; dar succesul răsunător al științei se bazează pe faptul că funcționează.