EDITORI:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial:

Magdalena Mărculescu

REDACTARE:

Victor Popescu

DESIGN Și ILUSTRAȚIE COPERTĂ: Faber Studio (Oana Mărieș)

DIRECTOR PRODUCŢIE:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Eugenia Ursu

CORECTURĂ:

Dana Anghelescu

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: A Good Apology: Four Steps to Make Things Right

Autor: Molly Howes PhD

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1233-3

ISBN (epub): 9786064018557

Introducere

Poate că sunt obsedată de scuze. Ca psiholog, le găsesc esențiale în munca mea cu oamenii. Studiez cu atenție cărțile referitoare la acest subiect și textele religioase. Vreme de ani întregi, am adunat povești despre modurile de a-ți cere iertare. Le decupez din ziare, așa cum făceau oamenii pe vremuri, și le păstrez într-o cutie sub birou.

Recent, teancul a crescut destul de repede.

În timpul mișcării #MeToo, am urmărit marșul rușinii de pe rețelele sociale, cu bărbați foarte cunoscuți, acuzați de abuzuri sexuale. Examinarea scuzelor a devenit distracție națională și a conferit unui „îmi pare rău“ greutatea unui act politic. Indiferent dacă scuzele vin din partea unor lideri de țară, care își exprimă oficial remușcarea pentru comportamentul inadecvat al guvernului față de cetățenii săi, sau din partea unor figuri bine-cunoscute din fața microfoanelor, care își regretă înșelătoriile, comportamentul sexual inacceptabil și alte fapte care au înșelat încrederea oamenilor — noi distribuim aceste scuze, dezbatem și disecăm sinceritatea și eficiența acestor declarații publice. Am transformat scuzele într-un sport național, așa că New York Times ne-a oferit rubrica „Alege-ți propria scuză publică“, cu opțiunea de completare a unor spații goale.1 Însă, în ciuda dialogului nostru public, scuzele în sine nu par să devină mult mai bune.

Acum, odată cu fenomenul #MeToo, ne aflăm într-o perioadă specială de atenție publică acordată formulei „îmi pare rău“, dar valoarea scuzelor este eternă și universală. Avem nevoie de scuze bune în viețile noastre personale, la fel de mult cum avem nevoie de ele și în discursul public. De fiecare dată când ne raportăm la rănirea altei persoane cu umilință și curaj, vindecăm durerea individuală. Atunci când ne cerem iertare, refacem legăturile deteriorate. Ne reducem izolarea și rușinea, făcându-ne relațiile mai puternice. Construim o societate mai bună și mai respectuoasă.

Așadar, dacă scuzele sunt atât de utile și de importante, de ce nu ne pricepem deloc la ele?

Dintre sutele de pacienți alături de care am lucrat, mulți se întrebau cum puteau oare să își ceară scuze într-un mod adecvat — la fel ca mulți alții pe care îi cunosc din afara cabinetului meu. Și eu am ocaziile mele pierdute și încercările mele nereușite de a-mi repara greșelile. Dintr-o mulțime de motive culturale și psihologice, este foarte greu să îți ceri scuze într-un mod adecvat. Distorsiunile (biases) umane perceptive și cognitive ne împiedică să vedem propriile greșeli și efectele lor asupra altor oameni. Majoritatea dintre noi ne luptăm cu concepții greșite și mituri legate de scuze, inclusiv cu ideea că intențiile noastre determină efectele noastre asupra celorlalți. Adică, dacă nu am vrut să te rănesc, nu poți să fii rănit. Sau aderăm la noțiunea de-acum istorică a Hollywoodului, că „dragostea înseamnă să nu trebuiască să spui niciodată că îți pare rău“. În plus, rareori vedem persoane publice dând exemple de scuze adecvate.

Mulți dintre noi nu încercăm să ne cerem iertare atunci când ar trebui, iar dacă o facem, se întâmplă în moduri care agravează situația sau, în cel mai bun caz, vindecă doar parțial răul provocat. Dar vestea bună este că fiecare dintre noi are capacitatea de a-și cere scuze într-o manieră eficientă. Unul dintre obstacolele cele mai mari și mai răspândite este simpla lipsă a tehnicii necesare. De aceea am scris cartea de față.

Călătoria mea către dezvoltarea unei tehnici de a-ți cere scuze a început în copilărie. Confruntându-mă cu haosul și neglijarea, inclusiv în cei trei ani pe care i-am petrecut într-un orfelinat, am făcut ceea ce fac de obicei copiii: am încercat să controlez ce puteam controla. Deoarece nu puteam repara lumea imprevizibilă din jurul meu, am învățat să repar lucrurile fizice. Am înlocuit nasturii căzuți și am lipit la loc vasele sparte. Chiar și copil fiind, îmi era greu să tolerez pierderile. Mă agățam de lucrurile stricate cu mult înainte să aflu că și relațiile pot să fie salvate, în loc să fie aruncate.

Deși nu știam acest lucru la momentul respectiv, acel efort timpuriu a fost o pregătire bună pentru a deveni psiholog mai târziu. Convingerea mea că rana sufletească poate fi reparată susține abordarea mea față de psihoterapie, precum și filosofia mea personală. Eu servesc drept „negustor de speranță“. Văd posibilele rezultate favorabile și pot să ajut oamenii în călătoria lor pe un teren plin cu spini.

Dar la începutul carierei mele nu știam cum să gestionez problemele nerezolvate dintre oameni. Abia ieșită de pe băncile facultății, am lucrat cu o femeie care trăia în izolare extremă fiindcă nu putea să dea ochii cu familia ei, pe care „o dezamăgise de mult prea multe ori“. Eram nedumerită și frustrată pentru că nu răspundea la încercările familiei sale de a se reconecta cu ea, dar nu știam cum să o ajut să treacă peste rușinea ei. Peste câteva luni, s-a sinucis. Nu voi uita niciodată sentimentul izbitor de irosire pe care l-am trăit. Își pierduse viața deoarece nu putuse să înfrunte și să repare ceea ce stricase.

La scurt timp după aceea, în timpul formării mele în psihologie clinică, am lucrat cu un cuplu care petrecuse aproape trei decenii de nefericire, „fierbând înăbușit“ din cauza flirturilor soțului cu o altă femeie, petrecute în timpul sarcinii soției cu primul lor copil. Am reușit să îi învăț să comunice mai bine, dar încă nu știam cum să îi ajut să-și gestioneze încăpățânarea, împotrivirea și resentimentele, astfel încât să își vindece această rană fundamentală.

Pe tot parcursul formării mele, am cunoscut și alte cupluri împiedicate de durerea peste care nu puteau trece și persoane la fel de afectate de propriul comportament dăunător la care apelau după ce fuseseră vătămate de ceilalți. Psihoterapia se ocupă, de obicei, de experiența internă dureroasă a unei persoane, nu de durerea sau vinovăția provocate de faptul că am rănit alți semeni. Am descoperit că nu aveam un supervizor la care puteam să apelez sau cărți pe care să le consult, care să se concentreze asupra problemei gestionării propriei responsabilități pentru greșelile și abaterile care i-au făcut pe alții să sufere.

De nenumărate ori, am văzut cum durerea nevindecată dintre oameni se solidifica în amărăciune și judecăți critice. Am văzut vinovăția neprocesată întunecându-se și devenind rușine cronică și stimă de sine scăzută. Am văzut că fisurile dintre oameni păreau imposibil de traversat, fapt care dădea naștere nefericirii și singurătății. În cel mai rău caz, eșecul de a repara relațiile conducea la niveluri periculoase de izolare.

Cercetările în domeniul sănătății publice sugerează că legăturile sociale sărăcite pot fi la fel de dăunătoare pentru durata de viață a unei persoane ca fumatul intens și chiar mai dăunătoare decât obezitatea. Sprijinul social și emoțional pe care ni-l oferă relațiile noastre apropiate îmbunătățește totul, de la gestionarea stresului până la mai buna funcționare a plămânilor2 și prevenirea bolii coronariene.3 În ciuda valorii relațiilor interpersonale pentru sănătatea noastră fizică și psihică, mulți oameni nu le au sau nu le mențin. În 2018, Marea Britanie și-a numit primul ministru pentru problemele legate de izolarea socială, care să se ocupe de nevoile nenumăraților cetățeni britanici ce raportează că se simt adesea sau întotdeauna singuri.4 În Statele Unite, până la 40% dintre americanii cu vârsta de peste patruzeci și cinci de ani suferă de singurătate cronică.5 Vivek Murthy, fostul Ministru al Sănătății din SUA, s-a referit la singurătate ca la „o epidemie în continuă dezvoltare“.6

În anii 1980, pe când eram bursieră la Școala Medicală Harvard, am început să întâlnesc idei care aveau să conducă, în cele din urmă, la modelul meu teoretic asupra scuzelor. Pregătirea mea a avut loc într-o perioadă plină de revoluții teoretice în psihologie. Descoperirile noi, care schimbau chipul acestui domeniu, contestau teoria dominantă a lui Lawrence Kohlberg, conform căreia o persoană atingea culmea moralității atunci când acționa conform „principiilor etice universale“ (un set de coduri de conduită abstracte, internalizate). Carol Gilligan, care lucrase la Harvard cu dr. Kohlberg, și-a publicat rezultatele, de-acum faimoase, care relevau că femeile se comportau după niște standarde diferite față de cele ale subiecților de sex masculin. Femeile pe care le-a studiat evaluau dacă o acțiune era corectă sau greșită în funcție de faptul că rănea sau ajuta o altă persoană — în acest sens dr. Gilligan vorbește despre o „etică a grijii“.7 Moralitatea nu era deci un fenomen pur individual și interior, ci și unul social, care își avea baza în legăturile noastre cu ceilalți.

În același timp, teoria psihologiei sinelui lua cu asalt lumea psihanalitică. Psihiatrul Heinz Kohut, refugiat din Austria nazistă, a dezvoltat în SUA un model în care terapeutul trebuia să fie în mod preponderent empatic față orice durere pe care o simțea pacientul în timpul terapiei. Kohut susținea că durerea era reală, iar vindecarea acesteia putea conduce la un progres important. Sarcina terapeutului era să asculte și să empatizeze, astfel încât să ajute persoana să se vindece.8