Editori:
Silviu Dragomir
Vasile Dem. Zamfirescu
Director editorial:
Magdalena Mărculescu
Redactoare:
Carmen Botoşaru
Coperta: Burson-Marsteller i&e
Ilustrații: Tom Haugomat
Foto autor: Antoine Verglas Studio
Director producție:
Cristian Claudiu Coban
Dtp:
Carusel Multimedia
Corectură:
Oana Apostolescu, Carmen Eberhat
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Titlul original: Une fille comme elle
Autor: Marc Levy
Copyright © Marc Levy / Versilio, 2018
www.marclevy.info
Copyright © Editura Trei, 2018 pentru prezenta ediţie
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
ISBN (print): 978-606-40-0573-1
ISBN (epub): 9786064018533
Ţie, care-mi eşti complice de-atâta vreme!
Copiilor mei, care mă uimesc în fiecare clipă.
Ziua când ceasul meu s-a oprit
Mai întâi au fost mirosul, ca la un foc de artificii, şi bezna nopţii ce revine când ultima jerbă de scântei se stinge.
Îmi aduc aminte că am întredeschis pleoapele şi am văzut ochii tatei, în care furia şi lacrimile se amestecau. Apoi am observat că părinţii mei erau împreună, unul lângă altul, o imagine atât de puţin probabilă, încât am crezut că morfina îmi juca feste.
Infirmiera îmi lua tensiunea. Când adorm seara, mi se întâmplă să-i revăd chipul. Am primit uneori complimente pentru zâmbetul meu, prietenii spunându-mi că-mi dă un farmec aparte; însă al lui Maggie nu are pereche. Cei care o întâlnesc în afara spitalului nu văd decât o femeie cu forme generoase, însă cei care o cunosc ştiu că acest corp adăposteşte o inimă pe măsură, aşa că să nu mi se mai spună niciodată că doar supleţea e frumoasă.
Julius stătea lipit cu spatele de uşă, privirea lui gravă mă înspăimântase, şi-a dat seama, şi trăsăturile i s-au îmblânzit. Aş fi vrut să fac o glumă, să găsesc un cuvânt ca să se destindă cu toţii. Aş fi putut să întreb, de exemplu, dacă am câştigat cursa, sunt sigură că tata s-ar fi amuzat copios sau, mă rog, poate că nu. Însă niciun sunet nu-mi ieşea din gură — atunci chiar m-am speriat. Maggie m-a liniştit, aveam un tub în gât, nu trebuia sub nicio formă să încerc să vorbesc, nici măcar să înghit. Acum, că-mi recăpătasem cunoştinţa, urma să mi-l scoată. Nu mai aveam deloc chef să-l fac pe tata să râdă.
Chloe
Până la sfârşitul după-amiezii, când începe ora de vârf, Deepak a făcut deja trei călătorii. Un dus-întors la etajul şapte pentru a-l conduce sus pe domnul Williams, un cronicar de la canalul Fox News. O altă cursă pentru a-l coborî pe domnul Groomlat, contabilul care ocupă un birou la primul etaj. Şi acum, un drum la etajul şase, cu Golden Retrieverul familiei Clerc, un cuplu de francezi. Menajera lor va primi animalul pe palier şi îi va da lui Deepak o hârtie de zece dolari, pe care el i-o va înmâna imediat tipului care plimbă câini şi care îşi aşteaptă plata în hol, la intrare.
Deepak se uită la ceas, doamna Collins o să sune cât de curând. Nu încape îndoială că văduva se străduieşte acum să-şi încuie uşa de trei ori, de parcă ar putea cineva să pătrundă în imobil fără să-i permită el. Însă maniile ocupanţilor clădirii de pe Fifth Avenue nr. 12 fac parte din viaţa lui de zi cu zi; mai mult chiar, o alcătuiesc.
După ce a ajutat-o pe doamna Collins să scoată cheia din yală, o conduce la parter, înainte de a urca repede la primul etaj. Domnişoara Chloe îl aşteaptă în faţa grilajului, îl salută zâmbind, trebuie să se fi născut cu un zâmbet pe buze. Intrând în ascensor, îl întreabă cum a fost ziua lui, la care el răspunde:
— Cu suişuri şi coborâşuri, domnişoară.
E o adevărată artă să opreşti cabina fix, la nivelul palierelor. Deepak o face cu ochii închişi, dar atunci când o transportă pe domnişoara Chloe de la biroul ei, aflat la etajul întâi, până la apartamentul pe care-l ocupă la etajul opt, e şi mai atent decât de obicei.
— Domnişoara iese în oraş astă-seară? vrea să ştie Deepak.
Întrebarea nu-i deloc indiscretă, Deepak intenţionează doar să-şi avertizeze colegul din tura de noapte, în caz că domnişoara Chloe are nevoie de serviciile lui.
— Nu, fac o baie caldă şi mă bag în pat. Tata e sus?
— O să aflaţi când ajungeţi, răspunde el.
Deepak are două religii, hinduismul şi discreţia. În treizeci şi nouă de ani, de când este liftier într-un imobil luxos de pe Fifth Avenue, n-a dezvăluit niciodată o informaţie cât de măruntă despre venirile şi plecările patronilor săi, şi în niciun caz despre rudele acestora.
* * *
Imobilul cu faţadă din piatră de la nr. 12 de pe Fifth Avenue numără opt etaje, cu câte un apartament la fiecare nivel, în afară de primul unde se găsesc două birouri. Cu o medie de cinci curse dus-întors pe etaj zilnic şi luând în calcul distanţa dintre paliere, Deepak parcurge 594 de kilometri pe an. De la începutul carierei, a străbătut 22 572 de kilometri. În buzunarul interior al redingotei, Deepak păstrează cu mare grijă un carneţel în care ţine evidenţa călătoriilor pe verticală, cum fac aviatorii cu orele de zbor.
Peste un an, cinci luni şi trei săptămâni, va fi parcurs 23 448 de kilometri, adică exact de trei mii de ori înălţimea lui Nanda Devi. Un adevărat record şi visul unei vieţi întregi. „Zeiţa Bucuriei“ fiind, după cum toată lumea ştie, cel mai înalt munte aflat în întregime pe teritoriul indian.
Complet manual, ascensorul lui Deepak este o antichitate, de altfel, în tot New Yorkul nu mai există decât cincizeci şi trei care să fie acţionate prin manetă, însă pentru cei care trăiesc în acest imobil, el reprezintă vestigiul unui stil de viaţă.
Deepak este păstrătorul unui meşteşug pe cale de dispariţie şi nu ştie dacă această stare de lucruri îl întristează sau îl face mândru.
În fiecare dimineaţă, la 6:15, Deepak intră în imobilul de pe Fifth Avenue nr. 12 pe uşa de serviciu. O ia pe scările ce duc la subsol şi se îndreaptă spre dulapul său din boxa de aici. Îşi atârnă în dulap pantalonii prea mari şi jerseurile în culori spălăcite şi îşi pune o cămaşă albă, pantaloni din flanel şi o redingotă al cărei plastron afişează semeţ, cu broderie aurită, adresa locului său de muncă. Îşi piaptănă părul subţire pe spate, îşi pune chipiul, apoi aruncă o privire în oglinjoara agăţată pe uşa încăperii şi urcă să-l schimbe pe domnul Rivera.
În următoarea jumătate de oră, îşi lustruieşte cabina, mai întâi lemnul lăcuit, cu o cârpă moale şi ceară de mobilă, apoi maneta de cupru. Să urci la bordul ascensorului său înseamnă să faci o scurtă călătorie într-un vagon din Orient-Express sau, dacă ridici capul ca să admiri fresca Renaissance ce împodobeşte plafonul, să te înalţi la cer în sicriul unui rege.
Un ascensor modern i-ar costa mult mai puţin pe proprietari. Dar cum să determini valoarea unui salut, a atenţiei cu care te ascultă cineva? Cum să evaluezi răbdarea celui care pune capăt cu delicateţe conflictelor dintre vecini, importanţa celui care îţi luminează dimineţile cu un cuvânt amabil, te informează cum e vremea, îţi dăruieşte un gând bun de ziua ta, îţi supraveghează apartamentul când eşti în călătorie, te linişteşte cu prezenţa lui atunci când te întorci singur acasă ca să înfrunţi noaptea? Să fii liftier e mai mult decât o meserie, e o vocaţie.
De treizeci şi nouă de ani, zilele lui Deepak sunt toate la fel. Între orele de vârf de dimineaţa şi de la sfârşitul după-amiezii, se aşază în spatele pupitrului de la recepţia din hol. Când se prezintă vreun vizitator, închide uşa imobilului şi îl conduce la bordul ascensorului său. Primeşte şi coletele şi, de două ori pe zi, şterge oglinda cea mare de la intrare şi geamurile uşii din fier forjat. La 18:15, când domnul Rivera vine să-l înlocuiască, Deepak îi încredinţează regatul său. Coboară iar la subsol, îşi atârnă în dulap cămaşa albă, pantalonii de flanel şi redingota, îşi pune chipiul pe raft, îşi îmbracă din nou ţinuta de oraş, îşi netezeşte părul pe spate, aruncă o privire în oglindă şi merge agale până la metrou.
Washington Square este o staţie puţin frecventată, Deepak găseşte întotdeauna un loc, pe care-l cedează primei pasagere atunci când garnitura se umple la staţia de la 34th Street. După ce trenul se goleşte la 42th Street, Deepak se aşază iar, despătureşte ziarul şi citeşte ştirile din toată lumea, până la 116th Street. Apoi parcurge pe jos cei şapte sute de metri până acasă. Străbate acest traseu dimineaţa şi seara, sub soarele verii, dar şi sub ploile de toamnă sau furtunile de zăpadă ce răscolesc văzduhul iarna.
La 19:30, e alături de soţie şi iau cina împreună. Lali şi Deepak nu s-au abătut de la această regulă decât o singură dată în treizeci şi nouă de ani. Lali avea pe atunci douăzeci şi şase de ani, Deepak, înfrigurat, o ţinea de mână în ambulanţă, iar contracţiile veneau una după alta. Ceea ce trebuia să fie cea mai frumoasă zi din viaţa lor a fost o dramă despre care n-au mai vorbit niciodată.
Din două în două săptămâni, joia, Lali şi Deepak cinează ca nişte îndrăgostiţi la un mic restaurant din Spanish Harlem.
Lui Deepak îi place existenţa sa monotonă tot atât de mult cât îşi iubeşte soţia. Dar în seara aceasta, în timp ce el lua loc la masă, rutina avea să ia sfârşit.
Zborul Air India se încheia pe macadamul gudronat al aeroportului John Fitzgerald Kennedy. Sanji se ridică să-şi înhaţe geanta din compartimentul pentru bagaje, se repezi spre pasarelă, încântat să fie primul care iese din avion, şi porni cu pas grăbit pe culoarele înguste ale terminalului. Ajunse gâfâind în holul cel mare, unde se înşirau birourile de control ale imigraţiei. Un ofiţer nu prea amabil îl întrebă despre motivele vizitei lui la New York. Sanji răspunse că era în călătorie de studii şi arătă scrisoarea de invitaţie de la mătuşa lui, care îi garanta solvabilitatea. Ofiţerul nu catadicsi să o citească, dar ridică ochii să-l studieze pe Sanji. Era momentul de incertitudine când, doar din cauza înfăţişării, orice vizitator străin poate fi condus într-o sală de interogatoriu, apoi trimis înapoi, în ţara de origine. Ofiţerul ştampilă într-un târziu paşaportul, mâzgăli data de expirare a dreptului de şedere pe teritoriul american şi îi ordonă s-o ia din loc.
Sanji îşi recuperă valiza de pe banda rulantă, trecu de controlul vameşilor şi se îndreptă spre punctul de întâlnire, unde aşteptau şoferii de limuzine. Îşi descoperi numele pe pancarta ţinută în mână de unul dintre ei. Şoferul îi luă bagajul şi-l conduse la maşină.