Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Domnica Drumea

Ilustrație și design copertă: Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Eugenia Ursu

Corectură:

Lorina Chițan

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: En helt vanlig familj

Autor: Mattias Edvardsson

Published by agreement with Ahlander Agency

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0670-7

ISBN (epub): 9786064018526

PROLOG

Înghesuit într-un colț, reacționez la fiecare mișcare pe care o prind cu coada ochiului. Cel mai mic sunet mă face să tresar. Secundele au încetinit, iar acum par să stea pe loc. S-ar putea la fel de bine să mă aflu aici de cinci minute sau de un ceas.

Tribunalul din Lund se găsește în centrul orașului, vizavi de sediul Poliției, la o aruncătură de băț de secție. Toți locuitorii orașului trec pe lângă tribunal la intervale regulate, însă majoritatea își trăiesc viețile fără să fi pus vreodată piciorul înăuntru. Până nu demult, a fost valabil și pentru mine.

Acum, stau pe o canapea, lângă sala 2, iar pe monitorul din fața mea se anunță că audierea principală este într-un caz de crimă.

Soția mea e acolo, de partea cealaltă a ușii. Atât de aproape, și totuși atât de departe. Înainte să intrăm și să trecem prin controlul de securitate, ne-am oprit pe scări și ne-am îmbrățișat. Soția mea mi-a strâns mâinile atât de tare, încât au început să tremure, și mi-a spus că nu mai ține de noi și că decizia le aparține altora. Amândoi știm că nu este tocmai adevărat.

Când îmi aud numele în difuzor, mă cuprinde o senzație de greață. Este rândul meu. Mă ridic de pe canapea și un paznic îmi deschide ușa. Face semn din cap, fără o urmă de expresivitate sau de emoție. Nu este locul potrivit pentru așa ceva.

Sala 2 este mai mare decât mă așteptam. Soția mea stă înghesuită în public. Arată obosită, sfârșită. Pe obraji are dâre de lacrimi.

În clipa următoare, o văd pe fiica mea.

E palidă și mai slabă decât îmi aminteam, părul îi atârnă în șuvițe încâlcite, și mă privește cu ochi goi. Îmi concentrez întreaga energie ca să mă împiedic să sar de la locul meu, s-o iau în brațe și să-i șoptesc că tati e aici și că nu-i va da drumul până nu se vor fi terminat toate astea.

Președintele Curții mă întâmpină și îmi face imediat o impresie pozitivă. Pare plin de viață și nu e lipsit de sensibilitate; e amabil, însă autoritar. Mă îndoiesc că membrii completului se vor împotrivi sentinței lui. În plus, știu că și el este tată.

Fiindcă sunt rudă apropiată cu acuzata, nu pot depune jurământ. Curtea trebuie să-mi asculte mărturia în lumina faptului că fiica mea este acuzată în acest caz, dar eu știu că persoana mea și, cu atât mai mult, profesia mea vor face ca tot ceea ce spun să fie credibil.

Președintele îi dă cuvântul avocatului, iar eu inspir adânc. Ce voi spune acum va afecta multe vieți, în anii ce vor urma. Ce voi spune acum poate fi decisiv.

Încă nu m-am hotărât ce voi spune.

Eram o familie normală. Aveam slujbe interesante, bine plătite, interacțiuni sociale extinse și ne petreceam timpul liber în mod activ, alocând spațiu și pentru mișcare, și pentru cultură. Vinerea, mâncam ceva până să înceapă Idol1și adormeam pe canapea, înainte să se acorde votul final. Sâmbăta, luam prânzul în oraș sau la un mall. Ne uitam la handbal sau mergeam la film, ne vedeam cu prieteni apropiați, la o sticlă de vin. Seara, adormeam unii lângă ceilalți. Ne petreceam duminicile la pădure sau în muzee, aveam îndelungi conversații telefonice cu părinții noștri sau lâncezeam pe canapea, fiecare cu un roman. Deseori, încheiam ziua de duminică în pat, înconjurați de hârtii, dosare și laptopuri, pregătindu-ne pentru următoarea săptămână de muncă.

În serile de luni, soția mea mergea la cursuri de yoga, iar joia, eu jucam floorball2. Aveam ipoteci pe care trebuia să le plătim, ne sortam gunoiul, foloseam corect semnalizarea, nu depășeam viteza legală și întotdeauna returnam la timp cărțile împrumutate de la bibliotecă.

Anul acesta am avut o vacanță lungă, de la începutul lui iulie până la mijlocul lui august. După câteva veri frumoase în Italia, în ultimii ani ne-am hotărât să ne petrecem concediile de iarnă în străinătate, pentru ca verile să ne relaxăm acasă și să facem scurte excursii de-a lungul coastei, în vizită la rude și la prieteni. De data asta, am închiriat și o cabană pe Orust3.

Stella a lucrat la H&M aproape toată vara, strângând bani pentru o excursie lungă în Asia, în iarnă. Încă mai sper să poată pleca.

S-ar putea spune că Ulrika și cu mine ne-am descoperit reciproc vara asta. Desigur, sună stângaci, aproape ridicol; doar nu e posibil să te îndrăgostești din nou de soția ta după douăzeci de ani de căsătorie! A fost de parcă toți acești ani petrecuți cu copiii în casă ar fi fost doar o paranteză în povestea noastră de dragoste. Ca și cum exact asta așteptam — sau, cel puțin, așa pare.

Copiii sunt un job cu normă întreagă. Mai întâi, sunt bebeluși și aștepți să devină independenți, îngrijorându-te să nu se înece cu ceva ce și-au băgat în nas sau în gură, apoi vine vârsta grădiniței și îți faci probleme că nu vei fi prin preajmă și vor cădea de pe un leagăn sau că nu vor trece cu bine următoarea examinare medicală. Apoi, începe școala și te îngrijorezi că nu vor ține pasul sau că nu-și vor face prieteni, și totul devine un vârtej de teme pentru acasă și călărie, handbal și petreceri în pijama.

La liceu, apar din ce în ce mai mulți prieteni, mai multe petreceri, dar și conflicte, discuții cu îndrumătorii și taxiuri blocate în trafic. Ne facem griji pentru alcool și droguri, că vor ajunge în anturajul greșit, în timp ce adolescența trece ca o telenovelă cu două sute de kilometri la oră. Apoi, dintr-odată, te trezești cu un adult care nu mai e copil și te gândești că ar fi cazul să încetezi cu grijile.

Vara asta am reușit să avem câteva lungi momente de răgaz, în care nu ne-am făcut griji pentru Stella. Viața de familie n-a mai fost niciodată atât de armonioasă. Apoi, totul s-a schimbat.

Într-o vineri, spre sfârșitul verii, Stella a împlinit nouăsprezece ani. Rezervasem o masă la restaurantul nostru favorit. Italia și gastronomia italiană ne plăcuseră întotdeauna, iar în cartier exista un local micuț, în Väster, care servea pizza și paste divine. Abia așteptam o seară liniștită, în familie.

— Una tavola per tre4, i-am spus chelneriței cu ochi de căprioară, care avea un piercing cu perlă în nas. Adam Sandell. Am făcut rezervare pentru ora opt.

A privit în jur, neliniștită.

— O clipă, a spus, dispărând în localul aglomerat.

Ulrika și Stella s-au întors spre mine, în timp ce chelnerița discuta aprins cu colegii ei, gesticulând și strâmbându-se.

S-a dovedit că persoana care îmi notase rezervarea scrisese joi în loc de vineri.

— Am crezut că veniți ieri, a spus chelnerița, scărpinându-și gâtul cu pixul. Dar se rezolvă. Lăsați-ne cinci minute.

Un alt grup a trecut pe lângă ea, în timp ce personalul aducea o altă masă în sală. Ulrika, Stella și cu mine am rămas în mijlocul restaurantului aglomerat și ne-am prefăcut că ignorăm privirile iritate care ne țintuiau din toate colțurile. Aproape că-mi doream să spun ceva, să explic că nu noi greșiserăm, ci personalul.

Când masa noastră a fost gata, în sfârșit, m-am ascuns repede în spatele meniului.

— Îmi pare rău, a spus un bărbat cu barbă căruntă, care era, probabil, patronul. Firește că ne vom revanșa. Desertul este din partea casei.

— Nicio problemă, am spus. Suntem cu toții oameni.

Chelnerița ne-a luat comanda de băuturi.

— Un pahar de vin roșu? a zis Stella.

M-a privit întrebător, iar eu m-am întors spre Ulrika.

— Este o zi specială, a spus soția mea.

Am încuviințat.

— Un pahar de vin roșu pentru sărbătorită.

După ce am mâncat, Ulrika i-a întins Stellei o carte poștală cu design Josef Frank5.

— O hartă?

Am zâmbit cu subînțeles.

Am urmat-o pe Stella afară din restaurant și apoi după colț. În cursul după-amiezii, îi adusesem acolo cadoul.

— Dar, tată, v-am spus doar… E mult prea scumpă!

Și-a acoperit obrajii cu palmele, uimită.

Era o Vespa Piaggio roz. O căutasem online, cu o săptămână înainte, și evident că era scumpă, însă reușisem să o conving pe Ulrika să o cumpărăm.

Stella a clătinat din cap și a oftat.

— De ce nu mă ascultați, tati?

Am ridicat o mână și am zâmbit.

— E suficient un „mulțumesc“.

Știam că Stella își dorea să primească bani, însă mi se părea atât de anost să-i oferim asta. În schimb, cu Vespa putea ajunge cu ușurință în oraș, la serviciu, sau acasă la prieteni. În Italia, toți tinerii aveau câte o Vespa.

Stella ne-a îmbrățișat și ne-a mulțumit de câteva ori, înainte să intrăm înapoi în restaurant, însă, cumva, m-am simțit dezamăgit.

Chelnerița ne-a adus tiramisu din partea casei, dar ne-am dat seama că nu mai puteam înghiți nici măcar o îmbucătură. Totuși, am mâncat.

La cafea, eu am băut limoncello.

— Trebuie să plec, a spus Stella și a sărit de pe scaun.

— Deja?

M-am uitat la ceas. Era nouă și jumătate.

Stella a strâns din buze și a continuat să se fâțâie pe scaun.

— Mai stau doar puțin, a spus. Cam zece minute.

— Dar e ziua ta, am protestat. Doar nu deschideți decât la zece mâine, nu?

Stella a oftat.

— Nu merg mâine la lucru.

Nu se ducea la serviciu? Dar muncea în fiecare sâmbătă! Așa ajunsese om de bază la H&M: începuse să lucreze în fiecare sâmbătă, apoi peste vară și, în cele din urmă, cu program normal.

— M-a durut capul toată după-amiaza, a șoptit. Migrenă.

— Ai anunțat că ești bolnavă?

Stella a încuviințat. Nu era cu adevărat o problemă, mi-a dat de înțeles. O altă fată acceptase cu ușurință să-i țină locul.

— Dar nu așa te-am crescut, am spus eu, când Stella s-a ridicat, luându-și haina de pe spătarul scaunului.

— Adam, a zis Ulrika.

— De ce se grăbește?

Stella a ridicat din umeri.

— Mă văd cu Amina.

Am dat din cap și mi-am înghițit nemulțumirea. Așa erau tinerii de nouăsprezece ani.

Stella a îmbrățișat-o îndelung pe Ulrika.