Tuturor celor care, prin gesturile, atenția, răbdarea lor, fac viața celorlalți mai frumoasă.

Prolog

Noi, oamenii, suntem dependenți unii de alții, încă de la naștere. Bebelușul depinde de părinții lui, firește, e lesne de înțeles, de ei depinde supraviețuirea lui. Dacă privim lucrurile mai îndeaproape, ne dăm seama că și părinții depind de pruncul lor: nu pentru a supraviețui fizic, dar existența lui dă un sens vieții lor. Atunci când un copil moare sau le este luat, părinții trăiesc cea mai cumplită dramă care poate afecta o ființă omenească, sunt disperați.

Toți oamenii depind, așadar, unii de alții. Montesquieu invoca „animalul social“ din noi, dar, pe cât suntem de sociabili, pe atât suntem de fragili, cel puțin din punct de vedere biologic: nu avem gheare, nu avem cioc, nu avem carapace și nici coarne, avem puțini mușchi, nu suntem prea puternici, spre deosebire de marii prădători… Dacă am reușit să supraviețuim și să prosperăm (cam prea mult, după părerea unora!) ca specie printre celelalte, acest lucru nu se datorează forței noastre fizice, ci faptului că ne-am dezvoltat aptitudinea de a ne baza pe ceilalți.

Din negura vremurilor, grupurile de oameni își datorează supraviețuirea solidarității și întrajutorării, legăturilor de reciprocitate și interdependență create între membrii lor adulți, dar și între generații: copiii depind de adulți, dar viitorul acestora din urmă depinde și de cei dintâi, care la un moment dat îi vor ajuta și îi vor proteja; persoanele vârstnice trebuie să fie protejate de cei mai tineri, dar continuă să fie de folos în felurite chipuri, căci ei reprezintă rezerva de memorie și de experiență a grupului. Altfel spus, cu cât legăturile de interdependență sunt mai strânse în cadrul unei comunități umane, cu atât aceasta este mai bogată și mai capabilă să se dezvolte și să dureze în timp. Și cu atât membrii săi sunt mai capabili să fie mai fericiți și mai mulțumiți.

Dacă așa stau lucrurile, de ce neglijăm interdependența? Ba chiar, uneori ne temem de ea?

Căci o confundăm cu dependență unilaterală (o persoană care nu poate face nimic fără o alta care face totul pentru ea), tocmai acum când domină idealurile de autonomie și autodeterminare (ca să nu mai vorbim de egoism și narcisism…). Încercarea încrâncenată a omului actual de a dobândi libertatea individuală („să nu cumva să depinzi de cineva“) se materializează tot mai frecvent într-un sentiment de singurătate, fragilitate, vulnerabilitate. Și astfel, de teama de a nu deveni fragili prin dependența de cineva, ne aruncăm în brațele unei fragilități și mai profunde, cea a singurătății.

Există, însă, o soluție: să acceptăm cu brațele deschise interdependența! Să ne bucurăm de ea conștienți că ne oferă mulțumire și ne îmbogățește, ne ajută să fim mai puternici și mai inteligenți.

Așa cum spune un vechi proverb african: „Singur mergi mai repede, dar împreună ajungem mai departe“. Și ne bucurăm cu toții!

Iată ce-și dorește să vă arate această carte…

Introducere

De ce ar trebui să ne intereseze interdependența?

Ce-ar fi să facem o călătorie în centrul umanității noastre comune? Umanitatea în toată complexitatea sa, care nu cunoaște rețete miraculoase ce pot fi aplicate în orice situație, dar care ascunde comori nebănuite. Continentul pe care vrem să vi-l dezvăluim este cel al interdependenței. Acest cuvânt oarecum complicat, pe care-l folosim în psihologie, desemnează, pur și simplu, ceea ce întâmpină fiecare dintre noi în relațiile cu ceilalți. Avem deseori nevoie de ceilalți ca să ne simțim bine, ca să progresăm în proiectele ce contează pentru noi și, pur și simplu, ca să supraviețuim.

Să luăm, de pildă, modul în care se desfășoară o zi. Vă treziți dimineața și vă dați jos dintr-un pat care a fost conceput și fabricat de niște oameni, faceți un duș plăcut datorită unor meșteri atenți, vă delectați apoi cu un mic dejun alcătuit din diverse preparate pregătite cu grijă de alte persoane, începând cu cultivarea grâului care permite fabricarea pâinii și până la adunarea fructelor din care este făcut gemul pe care-l mâncați. Aproape fiecare gest pe care-l facem pe parcursul unei zile întâlnește, la un moment dat, alți oameni. Împreună, ne străduim să menținem un echilibru în toate aceste relații de interdependență.

În cartea de față, ne vom referi la condițiile care permit interdependenței umane să rămână un element constructiv pentru fiecare dintre noi și pentru evoluția societății noastre. Suntem asemenea unor acrobați, care se străduiesc din răsputeri să găsească echilibrul între dependență și autonomie în relațiile noastre cu ceilalți. Excesul de dependență este dăunător, este adevărat, dar și evitarea dependenței cu tot dinadinsul, la fel. Vom încerca în paginile ce urmează să deslușim acest paradox.

În ce condiții interdependența ne oferă beneficii reciproce? Cum trebuie să procedăm pentru a cultiva relații îmbucurătoare și nu un sentiment de dependență care să ne subjuge? Cercetările care s-au desfășurat în ultimele decenii pe tema relațiilor constructive ne ajută să înțelegem cum să armonizăm nevoi ce pot părea contradictorii: nevoia de atașament față de cineva și nevoia de autonomie.

Temeri și dificultăți pe calea interdependenței

Primele semne de întrebare au apărut după o serie de conferințe și ateliere destinate părinților și cadrelor din învățământ pe tema educației pozitive. Cum să realizăm o educație binevoitoare fără să alunecăm într-o educație permisivă sau laxistă? Cum să răspundem mai adecvat cerințelor psihologice fundamentale ale copiilor, respectându-ne însă propriile nevoi de adult? Cum ne putem asigura o oază de libertate când ne simțim copleșiți de numeroasele responsabilități și preocupări? Toate aceste întrebări au legătură într-un fel sau altul cu interdependența umană.

Interdependența, sau faptul că ne simțim legați de altă persoană, că ne simțim datori sau obligați să răspundem mai întâi nevoilor celorlalți (în special când e vorba de copii sau de persoane apropiate vulnerabile), devine uneori o povară greu de suportat, în asemenea măsură, încât unii dintre noi preferă să se izoleze sperând că vor găsi astfel o oază de libertate. Acesta este, cel mai adesea, cazul părinților care au probleme cu copiii, dar preferă să nu ceară ajutorul familiei sau al prietenilor, de teamă să nu trebuiască apoi să răspundă la rândul lor la o posibilă solicitare a acestora. E neplăcut să te simți dependent de cineva, e apăsător. Cât despre dependența afectivă, e prost înțeleasă…

Faptul că ceri ajutorul cuiva poate fi interpretat drept semn de incompetență („Nu sunt capabil să mă ocup de propriii mei copii!“) sau chiar o formă de comoditate („Nu sunt în stare să mă ocup de problemele mele!“). Dar, pe lângă aceste judecăți aspre vizavi de propria persoană, se pare că anumite persoane nu suportă să depindă de altcineva. Căci acesta poate fi un semn de slăbiciune sau de aservire.

Cei care vin în cabinetul nostru, ca să reușească să scape de un obicei pe care-l consideră o formă de inadaptare, socotesc totodată dependența de alții un semn de inadaptare: „Sunt o pradă ușoară când vine vorba de dragoste: mă atașez de celălalt, deși ar trebui să fiu capabil să-mi trăiesc viața pe propriile-mi picioare“. Unii se străduiesc din răsputeri să nu depindă de alții, vor să facă față singuri oricărei situații și le este greu să accepte felul nostru de a funcționa, al oamenilor, care presupune în mod fundamental interdependență.

Numai că, atunci când nu vrei să ceri niciodată ajutorul nimănui, crezând că te poți descurca singur, ești obligat să plătești scump: ajungi la epuizare. Iar acest preț îi afectează și pe cei din preajma ta, familie, copii, colaboratori… Ba mai mult, faptul că îți imaginezi că dependența de alții este nefastă poate constitui o piedică în crearea sau consolidarea unor relații. Tocmai de aceea ni s-a părut oportun să vă propunem un alt punct de vedere asupra noțiunii de „dependență“ de ceilalți, care se bazează pe cercetările întreprinse în ultimele decenii.

Pe parcursul acestei cărți, vom aborda diferite tipuri de relații, de la dependența considerată patologică la dependența considerată „sănătoasă“, precum și echilibrul între autonomie și proximitatea relațională. Juxtapunerea acestor doi termeni poate părea paradoxală: este posibil să depinzi de cineva fără ca acest lucru să aibă o influență nefastă?

Interdependența: cea mai bună metodă pentru a ne dezvolta?

Robert Bornstein, psiholog și cercetător specializat în problema dependenței, după mai bine de douăzeci de ani de cercetări în domeniul ajutorării persoanelor defavorizate, a ajuns la concluzia că cea mai bună metodă pentru a ne dezvolta este aceea de a ne accepta interdependența în loc să luptăm împotriva ei. Astfel definește el dependența interpersonală „sănătoasă“1. Una dintre caracteristicile acesteia este faptul de a cere ajutor fără ca acest lucru să ne facă să ne simțim incapabili de a face față situației. Dacă acceptăm interacțiuni de dependență așa-numită „sănătoasă“, ne permitem să dezvoltăm un atașament față de altă persoană fără să ne simțim fragilizați de această legătură sau să avem încredere în altă persoană fără să ne dezechilibrăm atunci când apar eventuale conflicte. Dacă ne schimbăm punctul de vedere și privim astfel problema dependenței de altă persoană — altfel spus, a interdependenței, căci ea este reciprocă — schimbăm modul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți.