Prefață

În copilărie, unul dintre cele mai prețuite obiecte pe care le dețineam era o hartă enormă a lumii. Era agățată pe perete, deasupra patului meu, și obișnuiam să mă uit îndelung la ea în fiecare seară înainte să adorm. Nu după multă vreme, ajunsesem să țin minte numele și locul în care se afla fiecare țară, reținând capitalele, precum și oceanele și mările, dar și fluviile care se vărsau în ele; numele celor mai importante lanțuri muntoase și deșerturi, scrise în italice pentru a le scoate în evidență, mă înfiorau și îmi transmiteau un sentiment încărcat de aventură și pericol.

Până să ajung la vârsta adolescenței, începuse să mă neliniștească „aria geografică“ necruțător de îngustă a orelor mele de la școală, care se concentrau exclusiv pe Europa Occidentală și Statele Unite ale Americii, fără să facă măcar vreo referire la cea mai mare parte a restului lumii. Profesorii ne învățaseră despre romanii din Britania; cucerirea normandă din 1066; Henric al VIII-lea și dinastia Tudor; Războiul american de Independență; industrializarea din Epoca Victoriană; Bătălia de pe Somme; ascensiunea și decăderea Germaniei naziste. Obișnuiam să mă uit la harta mea și să văd regiuni întinse ale mapamondului peste care se trecuse în tăcere cu vederea.

Când am împlinit paisprezece ani, părinții mei mi-au făcut cadou cartea antropologului Eric Wolf, lucrare care chiar m-a pus pe foc. Istoria consacrată și indolentă a civilizației, scria Wolf, este una în care „Grecia antică a zămislit Roma, Roma a zămislit Europa Creștină, Europa Creștină a zămislit Renașterea, Renașterea a zămislit Iluminismul, Iluminismul, democrația politică și revoluția industrială. La rândul ei, industria s-a contopit cu democrația creând Statele Unite ale Americii, o personificare a dreptului la viață și la libertate și a căutării fericirii.“1 Mi-am dat imediat seama că exact aceasta era povestea care mi se spusese și mie: mantra triumfului politic, cultural și moral al Occidentului. Dar această relatare era eronată; mai existau și alte modalități, diferite, de a înțelege istoria, care nu presupuneau să o privești prin ochii învingătorilor din trecutul apropiat.

Această problemă a început să mă fascineze. Am înțeles pe dată, cât se putea de clar, că locurile despre care nu învățam nimic la școală se pierduseră, sufocate de mitul insistent al ascensiunii Europei. L-am implorat pe tata să mă ducă să văd Mappa Mundi din catedrala Hereford, hartă în care Ierusalimul, plasat în centru, acționa ca un focar, iar Anglia și celelalte țări apusene erau reprezentate undeva pe margine, aproape irelevante. Când am citit despre geografii arabi ale căror lucrări conțineau și tabele care păreau desenate cu susul în jos și așezau Marea Caspică în centrul lumii, am rămas stupefiat — m-a încercat aceeași senzație ca în momentul în care am aflat despre o importantă hartă medievală turcească din Istanbul, în centrul căreia se afla un oraș pe nume Balāsāghūn (în prezent, pe teritoriul Kîrgîzstanului — N. red.), despre care nu auzisem niciodată, care nu apărea pe nicio hartă, a cărui poziție geografică fusese până de curând incertă și care fusese totuși considerat cândva centrul lumii.2

Voiam să aflu mai multe despre Rusia și Asia Centrală, despre Persia și Mesopotamia. Voiam să înțeleg rădăcinile creștinismului, văzute însă prin ochii Asiei; voiam să știu cum li s-au părut cruciații locuitorilor marilor orașe ale Evului Mediu — Constantinopol, Ierusalim, Bagdad și Cairo, de exemplu; voiam să învăț despre marile imperii ale Orientului, despre mongoli și cuceririle lor, voiam să înțeleg cele două războaie mondiale, așa cum au fost acestea văzute prin prisma Afganistanului și a Indiei, nu din Flandra sau de pe Frontul de Est.

Prin urmare, am avut norocul extraordinar să pot învăța rusa la școală, unde profesor mi-a fost Dick Haddon, un individ strălucit care servise în cadrul Naval Intelligence și care credea că singura cale de a înțelege limba rusă și dușa, sau sufletul, era prin sclipitoarea literatură și muzică populară ale nației ruse. Am fost chiar și mai norocos în momentul în care s-a oferit să predea lecții de arabă celor interesați, făcându-ne cunoștință mie și altor șase colegi de-ai mei cu istoria și cultura islamică și cufundându-ne în frumusețea arabei clasice. Aceste limbi m-au ajutat să deschid porțile unei lumi care aștepta să fie descoperită sau, după cum mi-am dat seama la scurt timp, să fie redescoperită de noi, cei din Vest.

*

Astăzi, lumea acordă foarte multă atenție evaluării impactului pe care probabil că îl va avea creșterea economică rapidă din China, unde se preconizează că cererea de bunuri de lux va crește de patru ori în următorul deceniu, sau analizei transformării sociale din India, unde numărul persoanelor care au acces la un telefon mobil este mai mare decât al celor care dețin o toaletă funcțională.3 Însă nici China și nici India nu sunt cele mai bune puncte de observare, din care să putem înțelege trecutul și prezentul lumii noastre. Adevărul este că, vreme de milenii, regiunea care se întinde între Occident și Orient, legând Europa de Oceanul Pacific, a format axa pe care s-a rotit globul pământesc.

Punctul de la jumătatea teritoriului care desparte Occidentul de Orient, regiune care pornește, în linii mari vorbind, din dreptul țărmurilor estice ale Mediteranei și Mării Negre și ajunge până la munții Himalaya, poate părea o poziție nu tocmai potrivită din care să evaluezi lumea. În prezent, aceasta este o zonă pe care se întind state cu un parfum exotic și considerate periferice, precum Kazahstan, Uzbekistan, Kîrgîzstan și Turkmenistan, Tadjikistan și țările din Caucaz; este o regiune asociată cu regimuri instabile, violente, care constituie o amenințare la adresa securității internaționale, cum sunt Afganistan, Iran, Irak și Siria, sau mai puțin versate în cele mai bune practici democratice, ca Rusia sau Azerbaidjan. În mare, pare a fi o regiune care adăpostește o serie de state eșuate sau pe cale să eșueze, conduse de dictatori care câștigă o majoritate covârșitoare de voturi la alegerile generale și ale căror familii și prieteni controlează afaceri extinse, dețin averi imense și exercită putere politică. Sunt locuri în care drepturile omului nu au o tradiție prea fericită, unde libertatea de exprimare în domenii precum credința, conștiința și sexualitatea este limitată, mass-media este controlată, iar autoritățile dictează ce se publică și ce nu se publică în presă.4

Deși asemenea țări ne pot părea sălbatice, ele nu sunt niște regiuni izolate, niște văgăuni deșertice obscure. De fapt, puntea care face legătura între Orient și Occident reprezintă însuși punctul de intersecție al civilizațiilor. Departe de a se situa la periferia evenimentelor globale, aceste țări se află chiar în centrul lor — la fel cum s-a întâmplat încă de la începutul istoriei. Aici este locul în care s-a născut Civilizația, unde mulți cred că a fost creat Omul: în Grădina Edenului, unde „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină“ cu „tot soiul de pomi, plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat“, pe care lumea o plasează de regulă undeva în câmpiile mănoase dintre Tigru și Eufrat.5

Exact pe puntea dintre Orient și Occident, în urmă cu aproximativ 5 000 de ani, s-au întemeiat mari orașe. Harappa și Mohenjo-Daro din valea Indului au devenit minuni ale lumii antice, având zeci de mii de locuitori și străzi legate între ele printr-un sistem sofisticat de canalizare care nu avea să cunoască rival în Europa timp de mii de ani.6 Alte mărețe centre ale civilizației, precum Babilonul, Ninive, Uruk și Akkad din Mesopotamia, erau faimoase pentru grandoarea și inovațiile lor în domeniul arhitecturii. Între timp, un geograf chinez, ale cărui lucrări datează de mai bine de două milenii, a consemnat că locuitorii Bactrianei, care se întindea de-a lungul fluviului Oxus, în nordul Afganistanului de astăzi, erau negociatori și comercianți legendari; capitala regiunii adăpostea un târg în care se vindea și se cumpăra o gamă variată de produse, aduse de departe.7

În această regiune au prins viață cele mai mari religii ale lumii, aici s-au zbătut să câștige adepți iudaismul, creștinismul, islamul, budismul și hinduismul. Aceasta este cazanul în care s-au întrecut grupurile lingvistice, unde limbile indo-europene, semitice și sino-tibetane s-au făcut auzite alături de cele altaice, turcice sau caucaziene. Aici au înflorit și au decăzut mari imperii, iar consecințele ciocnirilor dintre culturi și rivali s-au resimțit până la mii de kilometri depărtare. De aici, s-au deschis noi modalități de a privi trecutul și a prins contur o imagine a unei lumi profund interconectate, unde ceea ce se întâmpla pe un continent influența cursul lucrurilor de pe un altul, unde consecințele evenimentelor din stepele Asiei Centrale se puteau resimți în Nordul Africii, unde întâmplările din Bagdad aveau ecou în Scandinavia, unde descoperirile din Americi afectau prețurile bunurilor din China și făceau să crească cererea de cai pe piețele din nordul Indiei.

Aceste vibrații s-au transmis printr-o rețea care se întindea în aproape toate direcțiile, de-a lungul unor rute pe care au călătorit pelerini și războinici, nomazi și neguțători, pe care s-au vândut și cumpărat bunuri și produse și s-au schimbat, adaptat și rafinat idei. Aceste drumuri nu au adus numai prosperitate, ci și moarte și violență, boli și dezastre. La sfârșitul secolului al XIX-lea, un geolog german, Ferdinand von Richthofen (unchiul „Baronului Roșu“, pilot german de elită din Primul Război Mondial), a dat un nume acestei pânze extinse de legături. De atunci, denumirea a intrat în istorie: Seidenstrassen (Drumurile Mătăsii).8