Pentru unchiul Marvin

și mama și tata

Prolog

Bun, hai să scăpăm mai întâi de întrebările ușoare: Care e treaba cu titlul? De când ai nevoie să-ți dai voie să simți?

Sigur, cu toții avem sentimente, mai mult sau mai puțin continuu, în fiecare clipă când suntem treji — ba chiar și când visăm — fără să cerem sau să obținem vreodată aprobarea cuiva. A înceta să simțim ar fi ca și cum am înceta să gândim. Sau să respirăm. Imposibil. Emoțiile noastre reprezintă o mare parte — poate cea mai mare — din ceea ce ne face oameni.

Și totuși, trecem prin viață încercând din răsputeri să ne prefacem că nu e așa. Adevăratele noastre sentimente pot fi dezordonate, nepotrivite, derutante, ba chiar pot crea dependență. Ne lasă vulnerabili, expuși, goi în fața lumii. Ne determină să facem lucruri pe care ne-am dori să nu le fi făcut. Nu-i de mirare că emoțiile noastre ne sperie uneori — par atât de scăpate de sub control. De prea multe ori ne străduim să le negăm sau să le ascundem — chiar și față de noi înșine. Atitudinile noastre referitoare la ele se transmit mai departe copiilor noștri, care învață urmărindu-ne pe noi, părinții și profesorii lor — modelele lor. Copiii noștri primesc mesajul foarte clar, așa că, nu după mult timp, și ei învață să-și suprime până și cele mai urgente mesaje din lăuntrul ființei lor. Exact cum am învățat și noi să facem.

Nici măcar nu ai început să citești cartea de față, dar pun pariu că știi deja despre ce vorbesc.

Așadar, nu ne dăm voie — nouă înșine, dar nici unii altora — să simțim. Tăcem și înghițim, ne reprimăm sentimentele, ne dăm în spectacol. Evităm acea discuție dificilă cu colegul, răbufnim în fața unei persoane dragi, și consumăm neajutorați o pungă întreagă de fursecuri și habar nu avem de ce. Când nu ne dăm voie să simțim, urmează o listă lungă de rezultate nedorite. Ne pierdem capacitatea de a identifica măcar ceea ce simțim — de parcă, fără să observăm, amorțim puțin în lăuntrul nostru. Când se întâmplă asta, nu suntem în stare să înțelegem de ce simțim o anumită emoție sau ce lucruri care se întâmplă în viața noastră o provoacă. Din cauza asta, nu suntem în stare să numim emoția respectivă, așa că nu putem nici să o exprimăm în termeni pe care i-ar înțelege cei din jurul nostru. Iar când nu putem recunoaște, înțelege sau exprima în cuvinte ceea ce simțim, ne e imposibil să facem orice în privința asta: să devenim experți în sentimentele noastre — nu să le negăm, ci să le acceptăm pe toate, ba chiar să le acceptăm bucuroși — și să învățăm să facem ca emoțiile să lucreze pentru noi, nu împotriva noastră.

Îmi petrec fiecare minut al vieții la locul de muncă ocupându-mă de aceste chestiuni. Prin intermediul cercetărilor universitare și al unei bogate experiențe din viața reală, mai ales în lumea educației, am văzut costul îngrozitor al incapacității noastre de a ne gestiona viața emoțională în moduri sănătoase.

Iată câteva dovezi:

• În anul 2017, circa 8 % din adolescenții cu vârsta cuprinsă între 12 și 17 ani și 25 % din tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 și 25 ani erau consumatori, în mod curent, de droguri ilicite.

• Numărul de incidente de bullying (agresiuni fizice sau psihice) și hărțuire din școlile cu clasele I–XII, din Statele Unite, raportate Ligii Împotriva Defăimării, s-au dublat în fiecare an, între 2015 și 2017.

• Potrivit unui sondaj Gallup din 2014, 46 % din profesori raportează un nivel ridicat de stres zilnic în timpul anului școlar. Cifra este egală cu a asistentelor medicale și reprezintă cea mai mare valoare dintre toate grupurile ocupaționale.

• Un sondaj Gallup, din 2018, a arătat că peste 50 % din angajați nu se implică emoțional la locul de muncă, iar 13 % din ei se simt „groaznic“.

• Din 2016–2017, mai mult de unul din trei studenți, din 196 de campusuri universitare din Statele Unite, au raportat afecțiuni psihice diagnosticate. Unele campusuri au raportat o creștere cu 30 % a problemelor psihice, în fiecare an.

• Conform Raportului Mondial al Fericirii din 2019, sentimentele negative, inclusiv îngrijorarea, tristețea și furia, au crescut ca pondere la nivelul întregii lumi, cu 27 %, din 2010 până în 2018.

• Tulburările de anxietate sunt cea mai frecventă boală psihică din SUA, afectând 25 % din copiii cu vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani.

• Depresia este principala cauză a dizabilității — la nivel mondial.

• Problemele psihice la nivel mondial ar putea costa economia globală până la 16 trilioane de dolari, până în 2030. Acestea includ costurile directe ale îngrijirilor medicale și medicamentelor sau ale altor tratamente, precum și costurile indirecte, cum ar fi pierderile de productivitate.

Se pare că preferăm să cheltuim mai mulți bani și mai mult efort pentru a gestiona rezultatele problemelor noastre emo­ționale, mai degrabă decât să încercăm să le prevenim.

Am un interes personal față de lucrurile rele care se întâmplă când nu ne dăm voie să simțim. Vreau să spun că am trecut și eu prin asta, însă, datorită cuiva care a ținut la mine, am scăpat cu viață. Vom vorbi și despre asta.

Numai câțiva dintre noi, care posedă o intuiție profundă a lucrurilor, în mod natural, pot afirma că au abilitățile discutate în această carte fără să le urmărească în mod conștient. Eu am fost nevoit să le învăț. Iar acestea sunt abilități. Toate tipurile de personalitate — zgomotoase sau tăcute, imaginative sau practice, nevrotice sau lipsite de griji — le vor găsi accesibile și chiar în stare să le schimbe viața. Sunt abilități clare, simple și testate — care pot fi dobândite de aproape oricine, de orice vârstă.

Recent, țineam un curs pentru administratori, într-unul dintre cele mai dificile sectoare școlare din țară. Am fost avertizat: „O să te mănânce de viu“. La prânz, în prima zi, stăteam la coadă la bufet lângă un director de școală și, ca să fac conversație, l-am întrebat: „Și, ce părere ai despre sesiune, până acum?“ El m-a privit în ochi, apoi s-a uitat în jos la mâncare și a zis: „Deserturile arată destul de bine“. În clipa aceea, am înțeles cu ce mă confrunt. Sunt obișnuit cu rezistența, dar atitudinea lui m-a frapat. Atunci, am hotărât că el avea să fie proiectul meu. Inspectorul lui a fost total de acord, dar mi-a fost limpede că vom reuși, în sectorul respectiv, numai dacă directorii, la fel ca tipul acesta, vor crede și ei în ceea ce spunem.

La finalul câtorva zile de predat intensiv, m-am întâlnit din nou cu el. „Data trecută, când ne-am întâlnit, nu erai atât de sigur că acest curs va funcționa pentru tine“, am zis eu. „Sunt curios. Acum, că ai petrecut două zile învățând despre emoții și cum să integrezi abilitățile emoționale în școală, ce părere ai?“

„Ei, bine, o să-ți spun“, a zis el, făcând o pauză pentru a-și aduna gândurile. „Acum îmi dau seama că nu știam ce nu știu. Limbajul sentimentelor îmi era străin.“

Încurajator, m-am gândit eu. Apoi, el a continuat.

„Așadar, mulțumesc — că mi-ai dat voie să simt.“

Hai să începem de aici.

Partea întâi

Dă-ți voie să simți

1

Dă-ți voie să simți

Cum te simți?

Dat fiind subiectul cărții de față, este o întrebare rezonabilă. S-ar putea să te întreb acest lucru de mai multe ori, până la final. Teoretic, având în vedere că e ceva ce suntem întrebați atât de des, într-o formă sau alta, ar trebui să fie una dintre cele mai ușoare întrebări din lume, și nu cea mai grea — în funcție de cât de sinceri suntem când răspundem.

Acum vorbesc nu doar în calitate de psiholog și director al unui centru dedicat stării de bine emoționale, ci și ca om, la fel ca tine. Ca să fiu total sincer, mi-aș dori să-mi fi pus și mie cineva această întrebare când eram copil — să mă întrebe și să vrea cu adevărat să știe răspunsul, și să aibă curajul de a face ceva în privința a ceea ce aș fi dezvăluit.

Eu nu am fost un copil fericit.

M-am simțit speriat, furios, lipsit de speranță. Agresat. Izolat. Și am suferit.

Vai, cât am suferit!

Când eram în școala generală, era suficient să te uiți la mine ca să-ți dai seama că ceva era foarte în neregulă. Aveam note proaste la școală, în general 6 și 7. Aveam o alimentație atât de haotică, încât, din îngrozitor de slab, am devenit supraponderal. Nu aveam prieteni adevărați.

Părinții mei mă iubeau și țineau la mine — știam asta. Dar aveau și ei nefericirile lor. Mama era anxioasă și deprimată și avea o problemă cu consumul de alcool. Tata era furios, înfricoșător și dezamăgit de un fiu care nu era la fel de dur ca el. Dar aveau cel puțin un lucru în comun: nici cea mai mică idee despre cum să gestioneze sentimentele — nici pe ale lor și nici pe ale mele.

Petreceam ore în șir singur în camera mea, plângând sau chinuindu-mă din cauza agresiunilor pe care le înduram în tăcere la școală. Dar principala mea reacție față de viață era furia. Îi răspundeam urât mamei, urlam, țipam. „Cine te crezi, să-mi vorbești așa?“, îmi răspundea ea, strigând. „Stai să vină taică-tău acasă!“ Când tata sosea acasă, mama îi spunea cum m-am purtat cu ea, iar apoi el dădea buzna în camera mea, strigând: „Dacă trebuie să-ți mai zic o dată să nu mai vorbești așa cu maică-ta, o să-mi sară țandăra!“ Uneori, mă scutea de predică și începea pur și simplu să mă lovească.

Apoi mama intervenea, iar ei doi se certau pe tema modului în care gestiona el situația. În cele din urmă, tata renunța, iar mama venea în camera mea și spunea: „Marc, te-am salvat, de data asta…“

Eu mă întrebam de la ce credea ea, oare, că m-a salvat.

Fără să vreau, ei m-au învățat o lecție importantă. Să-mi țin sentimentele pentru mine. Cu siguranță, să nu-i las pe părinții mei să le vadă. Asta n-ar fi făcut decât să înrăutățească o scenă urâtă.