Capitolul 1

Locul exploziei

Dintr-odată, respirația prietenei tale se schimbă în gâfâieli sacadate. Te întorci spre ea și îi vezi ochii mari de teroare.

— Te simți bine? o întrebi în timp ce simți că inima ta începe s-o ia la goană.

— Trebuie să ies de aici acum! îngaimă ea, iar tu începi să plănuiești o cale către cea mai apropiată ieșire, sperând că ea va reuși să reziste până acolo.

* * *

— Trebuie să vorbesc cu tine, îți spune o colegă de serviciu în timp ce închide în urma ei ușa biroului tău. Lacrimile ei izbucnesc înainte de a se așeza. Îi întinzi pachetul de șervețele și aștepți să-și revină suficient de mult încât să poată vorbi. Un minut pare o eternitate atunci când vezi altă persoană suferind.

— Sunt o persoană îngrozitoare, îți spune ea într-un final. Niciodată nu reușesc să fac nimic cum trebuie.

* * *

Un client dă buzna și trântește extrasul de cont bancar pe tejghea.

— Vreau să vorbesc cu idiotul care mi-a facturat penalitățile astea!

Ce simți când emoțiile cuiva explodează? Ce se întâmplă înăuntrul tău când altă persoană izbucnește în lacrimi, se înfurie brusc sau se prăbușește într-un atac crispat de anxietate amorfă? Te simți înfricoșat și vrei să fugi? Te simți îngrijorat și vrei să ajuți? Sau te simți iritat și vrei ca întreaga situație să dispară și să te lase în pace? Dacă ești ca majoritatea oamenilor, le simți pe toate cele de mai sus. Și chiar mai mult de atât.

Lumea este plină de bombe cu ceas bipede care explodează de tristețe, furie și frică. Oricât de fragile ar părea, ele tot te pot atrage în mijlocul izbucnirilor de emoție, indiferent dacă vrei să te afli acolo sau nu. În psihologie se spune că devii captiv. Încerci niște lucruri care ar ajuta o persoană rezonabilă, doar ca să descoperi că judecata rațională nu face altceva decât să pună gaz pe foc.

Acesta este locul exploziei. Ai mai fost aici înainte și vei ajunge din nou.

Data viitoare când emoțiile cuiva îți vor exploda în față, lucrurile pot fi diferite. Această carte te va învăța cum să rămâi calm, să gândești limpede în mijlocul gălăgiei și al furiei și să înțelegi psihologia exploziilor emoționale suficient de bine încât să exerciți puțină influență productivă.

De aproape 30 de ani, de când lucrez cu emoțiile intense în calitate de clinician, am ajutat oamenii să câștige controlul asupra fricii, furiei și tristeții explozive, atât ale lor proprii, cât și ale altora. Tehnicile pe care le folosesc nu sunt deosebit de dificile — atunci când te oprești din a reacționa și încerci să înțelegi ce se petrece. Acest prim pas este cel mai greu. Odată ce îl stăpânești, restul e ușor.

Ce sunt exploziile emoționale?

Termenul de explozie emoțională, așa cum este el utilizat aici, acoperă o gamă largă de evenimente care se petrec la toate nivelurile de intensitate și din sute de motive diferite. Pot fi periculoase, înfricoșătoare, dureroase sau pur și simplu enervante. Dar, în ciuda diversității cauzelor și efectelor, exploziile emoționale au câteva elemente în comun.

Tulburările pot fi diferite, dar exploziile sunt la fel. Oamenii sunt obișnuiți să se gândească la explozii de anxietate, depresie și furie ca la niște entități distincte care se încadrează în categorii diferite de diagnostic și care solicită diferite răspunsuri. Totuși, cu cât privești mai îndeaproape, cu atât diferențele devin mai iluzorii. Poate cea mai semnificativă diferență este reacția noastră. Vrem să ajutăm oamenii care sunt înfricoșați sau triști, iar cei furioși ne fac să dorim să luptăm sau să fugim.

Toate exploziile, indiferent de emoția exprimată, sunt cauzate de o excitare fiziologică în rapidă intensificare. Excitarea e problema, nu conținutul. Există momente în care este benefic să asculți ce au de spus oamenii despre ceea ce simt și motivul pentru care simt astfel, dar nu în toiul unei explozii.

Primul nostru scop este să-i calmăm pe oameni. Va fi timp destul mai târziu pentru a analiza lucrurile.

Exploziile sunt rapide. Ele se întâmplă atât de rapid, încât ai puțin timp la dispoziție să analizezi ceea ce se petrece și să te gândești la ce ar trebui să faci drept răspuns. Viteza lor duce la iluzia că exploziile emoționale apar din senin și sunt total imprevizibile. Nu e chiar așa, e doar o senzație, dar senzațiile tale sunt reacții și prin urmare ele sunt rareori cei mai buni indicatori despre ceea ce se petrece de fapt. Înțelegerea necesită o minte calmă și abilitatea de a încetini percepția evenimentelor suficient de mult încât să poți vedea mai clar înlănțuirea de cauze și efecte. Această abilitate nu necesită o stare alterată de conștiință, ci este, de fapt, un efect secundar al modului în care operează creierul tău. Cu cât ești mai familiarizat cu ceea ce vezi sau auzi, cu atât pare să se miște mai încet. Limbile străine, de exemplu, par să sune întotdeauna mai rapid pentru tine decât limba pe care o vorbești.

Consideră această carte un manual introductiv în limba emoției, care te va ajuta să înțelegi și să comunici cu oamenii care au dificultăți în a se înțelege pe sine și a comunica cu ei înșiși.

Exploziile sunt complexe. Ele sunt compuse dintr-un număr de evenimente care se petrec simultan la multe niveluri de experiență, atât pentru persoana care explodează, cât și pentru tine. Ele sunt compuse din cuvinte, gânduri, sentimente, hormoni, neurotransmițători și impulsuri electrice. Pentru a gestiona eficient exploziile emoționale, trebuie să iei în considerare ceea ce se spune, ce gândesc oamenii când spun acel lucru și ce reacții fiziologice se petrec în corpul lor. La început, viteza cu care se întâmplă totul face ca asta să pară o sarcină descurajantă. Totuși, ai putea fi surprins să descoperi cât de multe știi deja.

Majoritatea dintre noi, în special părinții, suntem mai eficienți în gestionarea exploziilor copiilor care încă nu știu să vorbească decât ale adulților exagerat de emoționali. Exploziile emoționale în sine sunt surprinzător de similare, dar așteptările noastre și senzațiile noastre legate de eficacitatea gestionării lor diferă radical. În cazul adulților, avem tendința de a acorda prea multă atenție cuvintelor. Uneori încercăm să-i facem pe oameni să renunțe la emoțiile lor, explicându-le de ce nu ar trebui să simtă ceea ce simt. Nimeni nu ar încerca ceva atât de inutil cu un copil mic.

Nu sugerez că ar trebui să gestionați exploziile emoționale ale adulților luându-i în brațe și dându-le o suzetă sau schimbându-le scutecele. Vă sugerez ca atunci când adulții explodează să adoptați același mod de gândire pe care l-ați adopta când ați auzi un bebeluș plângând. Acordați mai puțină atenție țipetelor și mai multă atenție disconfortului interior care le cauzează.

Exploziile emoționale sunt interactive. Ele sunt evenimente sociale, care necesită participarea unei altei persoane. Chiar și atunci când ele se petrec în intimitate, audiența există în mintea interpretului. Într-un anumit fel, exploziile emoționale sunt ca zgomotul unui copac căzând în pădure. Dacă nimeni nu-l ascultă, nu există nimic acolo, cu excepția unei vibrații a aerului. Spre deosebire de copacii care cad, persoanele explozive emoțional vor continua uneori să tulbure aerul până când cineva chiar le ascultă.

Nu e posibil doar să fii martorul unei explozii emoționale. Indiferent dacă vrei sau nu, ești implicat. Modul în care răspunzi va determina cel puțin parțial ceea ce se va întâmpla. Acestea fiind zise, am să evidențiez că cel mai elocvent și eficient răspuns poate fi să nu faci absolut nimic. Adesea, cea mai evidentă reacție — să ripostezi printr-o explozie emoțională sau să-i explici persoanei de ce nu ar trebui să fie supărată — va înrăutăți situația. Să nu faci nimic este întotdeauna acceptabil, mai ales când nu știi ce altceva să faci.

Exploziile emoționale sunt o formă de comunicare. Indiferent cât de neinteligibil este mesajul transmis, atunci când oamenii explodează, ei încearcă să-ți spună ceva. În general, nu au cuvintele potrivite pentru a descrie ceea ce se petrece, astfel încât își folosesc comportamentul pentru a trezi aceleași sentimente la tine. Dacă poți să-i informezi că înțelegi ceea ce simt, uneori poți să previi trebuința lor de a demonstra ceea ce simt.

Când te afli la locul exploziei emoționale, te poți simți manipulat, adică forțat să faci ceva ce nu vrei să faci. Dar gândirea în termeni de manipulare nu este de ajutor pentru înțelegerea sau gestionarea eficientă a exploziilor emoționale. Ea este o judecată, iar manipularea este considerată în mod general un lucru rău făcut altuia (în ciuda faptului că oamenii îi plătesc pe psihoterapeuți pentru a-i manipula). În realitate, faptul de a judeca un aspect te face mai puțin capabil să-l înțelegi.

Dacă te gândești la o izbucnire emoțională ca la o încercare diabolică de a profita de tine, privești situația din perspectiva greșită. Pentru a gestiona eficient exploziile emoționale, trebuie întotdeauna să te uiți la evenimente din punctul de vedere al celeilalte persoane. Persoanele explozive emoțional se gândesc la ele însele, nu la tine. Ele își afișează necazul în speranța că cineva va face ceva pentru ca ele să se simtă mai bine, chiar dacă adesea ele nici nu știu care ar putea fi acel lucru și nici nu le pasă că acea persoană care trebuie să-l facă ești tu.

Nu vreau să sugerez că acest comportament exploziv nu te determină să simți lucruri pe care nu vrei să le simți sau să faci lucruri pe care nu vrei să le faci, ci doar că un asemenea comportament nu este aproape niciodată rezultatul unei intenții conștiente. În cazul persoanelor explozive, verbul a manipula nu se conjugă deci la persoana întâi. Oamenii pot face asta, dar ei nu sunt conștienți de ceea ce fac. Nimic nu-i înfurie pe oamenii explozivi emoțional mai mult decât încercările de a-i face să-și asume responsabilitatea pentru ceea ce crede altcineva că înseamnă intențiile lor inconștiente.

Una dintre cele mai eficiente tactici pentru a gestiona izbucnirile emoționale este să-i întrebi pe oamenii exploziv emoțional ce ar vrea ca tu să faci. Și este improbabil ca tu să iei măcar în calcul ideea de a întreba asta, dacă crezi că ei deja știu ce vor, dar nu sunt dispuși să recunoască.

Exploziile emoționale sunt repetitive. Ele nu sunt niște evenimente singulare, ci sunt o serie de izbucniri care se dezvoltă atât în intensitate, cât și în durată pe măsură ce se repetă. Așa cum vom vedea pe parcursul acestei cărți, repetiția este un element-cheie al majorității exploziilor emoționale. Majoritatea strategiilor implică întreruperea subtilă a unui tipar repetitiv. S-ar putea să nu poți opri o explozie în desfășurare; s-ar putea să trebuiască să reziști și să te concentrezi la a o preveni pe următoarea.

Exploziile emoționale urmează niște tipare previzibile. Deși iraționale, exploziile emoționale au totuși o logică proprie. Ele sunt, de obicei, niște încercări de a obține ceva: ușurare, siguranță sau poate răzbunare. Această carte te va ajuta să recunoști tiparele specifice și să răspunzi la acestea cu ajutorul unor tehnici proiectate să reducă daunele asupra tuturor celor vizați.

Gestionarea eficientă a exploziilor emoționale este un act nenatural. Să reacționezi în mod natural ar face ca izbucnirile emoționale să se înrăutățească. Exploziile emoționale în sine, la fel ca instinctele noastre de a le gestiona, sunt produse ale unor vremuri mai simple din punct de vedere biologic. Setările interne, care ne spun să îi protejăm pe cei fricoși, să-i alinăm pe cei triști și să luptăm sau să fugim de cei furioși, sunt utile în fața unui pericol fizic, dar mai puțin utile atunci când amenințarea este psihică.

Instinctele noastre ne fac să-i vedem pe oamenii înfricoșați și confuzi ca fiind puternici și periculoși. Bunătatea ne poate convinge să avem grijă de niște persoane care ar trebui să fie încurajate să aibă grijă de ele însele. Rațiunea ne trădează în situații iraționale. În încercările noastre logice de a fi de ajutor, ne putem surprinde explicând calm unor oameni îngroziți, furioși sau dezolați că ceea ce îi deranjează este doar o plăsmuire a imaginației lor și că, de fapt, nu ar trebui să simtă ceea ce simt. Impulsurile noastre competitive ne pot împinge să definim izbucnirile emoționale ca o luptă în care există un câștigător și un pierzător, în situații în care, dacă oricine câștigă, toată lumea pierde.

Scopul acestei cărți este să te ajute să înțelegi și să răspunzi la exploziile emoționale ale altor persoane în moduri care sunt bune pentru ambele părți implicate. Persoanele despre care discutăm aici pot manifesta ocazional comportamente care sunt înfricoșătoare sau enervante, dar sunt membri ai familiei pe care-i iubești, prieteni și colegi de care-ți pasă, șefi și clienți cu care trebuie să menții relații de muncă, împreună cu necunoscuți periculoși întâlniți ocazional. Cel mai bun mod de a te proteja pe tine de suferință și stres inutil este acela de a-i ajuta. Cu toate acestea, ține cont că a-i ajuta rareori înseamnă a ceda în fața lor sau a le da orice vor ei atunci când vor.

Pentru a gestiona exploziile emoționale, trebuie să fii bun, grijuliu și curajos, dar nu drăguț. Pentru persoanele obișnuite să fie drăguțe, tehnicile din această carte pot solicita o credință oarbă. Nu le folosi fără o plasă de siguranță formată din convingerea că ele sunt strategia corectă și plină de iubire.

Strategiile despre care vei citi implică adesea întreruperea unor tipare familiare. Ele pot da senzații inconfortabile, dar nu vor răni persoanele explozive emoțional, ci le vor ajuta. Eu cred asta, dar nu eu sunt cel care contează. Tu trebuie să judeci pentru tine înainte de a putea folosi aceste abordări cu inima împăcată.

Studii de caz

Mai mult decât un tratat despre natura exploziilor emoționale, această carte este gândită ca un manual introductiv. Haide să vedem ce se întâmplă atunci când aplicăm câteva concepte teoretice exemplelor din prima parte a acestui capitol.

Înainte să trecem mai departe, aș vrea să subliniez că exemplele din această carte aparțin unor persoane reale care mi-au dat permisiunea să scriu despre ele. Poveștile sunt prezentate pe bucățele și nu sub formă de studii de caz, indicând nume, vârste, ocupații, diagnostice, stare civilă și număr de rude fictive. Cred că aceasta este o abordare mai realistă și mai eficientă și, desigur, mult mai interesant de citit. Scopul meu în prezentarea lor este acela de a demonstra importanța uriașă a detaliilor de moment.

Lucrurile s-au schimbat datorită a ceea ce alți oameni le-au spus acestor persoane explozive emoțional. Le-am ales tocmai din acest motiv. În cazul în care te întrebi deja, majoritatea se vindecă în cele din urmă, dar asta nu s-a întâmplat datorită faptului că au avut un psihoterapeut strălucit. Detaliul care a făcut diferența în viețile acestor persoane explozive emoțional a fost schimbarea reacțiilor persoanelor din jurul lor — ale familiei, prietenilor, colegilor și, uneori, chiar și ale dușmanilor.

Te încurajez să intri în pielea personajelor de mai jos pe măsură ce citești aceste studii de caz. Gândește-te la ce le-ai spune, ce ai face și cum te-ai simți tu dacă ar trebui să ai de-a face cu astfel de oameni sau dacă ai fi chiar tu unul dintre ei.

O explozie de frică

Îți amintești de prietena pe care am lăsat-o în mall gâfâind și tremurând la începutul unui atac de panică? Hai să o numim Jane și să privim mai îndeaproape la ce se petrece în mintea și în corpul ei pe măsură ce ea explodează de frică.

Ceea ce se întâmplă se numește răspunsul de luptă sau fugă. La nivel fiziologic, atacul de panică al lui Jane este cauzat de o declanșare nejustificată a sistemului autonom de activare fiziologică ce o protejează de pericolul fizic. Probabil că ești familiarizat cu acest sistem atât din teorie, cât și din propria experiență. Știi cum e să simți un puseu brusc de adrenalină atunci când auzi un zgomot puternic. Imediat, totul se schimbă. Inima ta o ia la goană, mușchii ți se încordează, simțurile tale scanează frenetic pentru a găsi sursa sunetului. Dacă vezi un pericol real, corpul tău e deja amorsat să se îndepărteze cât mai repede posibil. Dacă, pe de altă parte, descoperi că sunetul nu e ceva care să te alerteze, sistemul de alarmă se oprește. Durează puțin până când adrenalina se elimină din fluxul tău sanguin, dar în câteva minute revii la normal. Așa a funcționat răspunsul de luptă sau fugă încă din zilele în care îi proteja pe strămoșii noștri de tigrii cu dinți ca de sabie. Este unul dintre principalele motive pentru care au trăit suficient de mult încât să devină strămoșii noștri.

Jane se panichează din cauză că sistemul ei de luptă sau fugă nu funcționează corect. El pornește fără motiv. În timp ce ea se plimbă prin mall, corpul ei îi dă un puseu brusc, dar inutil de adrenalină. Este aceeași senzație ca un puseu de răspuns la un zgomot puternic, dar nu are nicio cauză externă. Pulsul lui Jane se accelerează, mușchii i se încordează, iar ea scanează mediul căutând un pericol cu care să lupte sau de care să fugă. Nu găsește nimic, dar asta nu face decât să agraveze situația. Creierul, nevăzând niciun pericol extern, privește înăuntru către semnele fizice de excitare, crezând că ele sunt cauza fricii, mai degrabă decât rezultatul ei. Jane se convinge că are un atac de cord, ceea ce în vremurile noastre este mult mai periculos decât amenințarea tigrilor.

Prima dată când se întâmplă acest lucru, nu există nicio modalitate prin care Jane să știe dacă este un atac de cord real sau doar panică. Și nici tu nu ai ști dacă ai fi cu ea. Trebuie să obții rapid o opinie medicală. Propriul tău răspuns de tip luptă sau fugi te va ajuta să te năpustești către un telefon ca să formezi numărul de urgență 112.

Atacurile de panică sunt, de obicei, recurente. Există, astfel, o probabilitate ridicată ca în excursia voastră la mall, atât tu, cât și Jane să știți că ea trece printr-un atac de panică și nu printr-o amenințare reală la adresa vieții ei. Dar faptul că știi că nu există niciun pericol nu vă ajută neapărat pe niciunul dintre voi să gestionați mai eficient situația. Creierele umane nu sunt programate să gestioneze diferit pericolele imaginare, așadar este probabil ca amândoi să urmați aceleași tipare de gândire și acțiune ca și când ați fi în prezența unei amenințări reale. Toate acestea nu fac altceva decât să garanteze faptul că Jane va avea atacuri de panică mai multe și mai intense în viitor.

Chiar dacă ea știe că nu are un atac de cord, Jane va simți totuși o spaimă intensă care este probabil concentrată mai degrabă la propriile senzații fiziologice decât pe o amenințare externă. Majoritatea oamenilor aflați în chinurile unui atac de panică cred că ori vor leșina, ori vor avea un accident vascular sau un atac de cord sau, cel puțin, vor face pe ei dacă nu acționează pentru a-și reduce imediat anxietatea. Rareori se întâmplă aceste lucruri, dar oamenii panicați nu rămân în compania fricii lor suficient de mult încât să o descopere. În loc de asta, ei încearcă să evadeze într-un loc sigur — fie fizic, fugind de oriunde se află, fie psihic, întrerupând stimulul intern cu ajutorul unei substanțe pe care o iau de la doctor, sau tratându-se singuri cu droguri sau alcool. Problema este că fuga de pericolul imaginar va înrăutăți frica data viitoare, pentru că singura strategie de gestionare pe care a învățat-o persoana respectivă este aceea de a evada.

Așa cum vom vedea în această carte, fuga de emoțiile negative este un factor motivator puternic și periculos. Îi învață pe oameni să repete fără chibzuință ceea ce au făcut ca s-o obțină, fără a lua în considerare daunele pe termen lung pentru ei înșiși și pentru ceilalți. Dorința de a scăpa de durere este, în sine, cauza exploziilor emoționale și motivul pentru care ele se repetă. Într-adevăr, ea este resortul întunecat care întreține majoritatea tulburărilor psihice. Multe dintre situațiile dificile descrise în această carte sunt rezultatele unor încercări eronate de a scăpa de disconfort, care îi conduc pe oameni către o durere mai mare.

În această notă filosofică, haideți să ne întoarcem la atacul de panică suferit de Jane în mall. Dacă nu ai o inimă de piatră, probabil vrei s-o ajuți. Dar cum? Propriul tău răspuns de luptă sau fugă începe deja să intre în acțiune, încurajându-te s-o ajuți să evadeze. Îți spun că asta o va face să se simtă și mai rău. Ce faci în acest caz?

Modul în care răspunzi depinde de cât de apropiat ești de Jane. Dacă ea e doar o cunoștință, poate ai vrea doar să faci ceea ce-ți cere. Să o duci acasă cât mai repede și s-o tai de pe lista partenerilor tăi de cumpărături. Procedura de ușurare rapidă este modul în care se tratează atacurile de panică în camerele de gardă, administrându-li-se oamenilor o injecție cu o substanță care să-i calmeze și trimițându-i altundeva pentru un tratament adevărat.

Dar, dacă Jane e o prietenă apropiată sau un membru al familiei, poate ai vrea să încerci o altă abordare, una care implică s-o ajuți să-și confrunte frica, în loc să fugă de ea. Oricât de neplăcut și dificil sună, este mult mai ușor de gestionat decât rezultatele fugii continue — ori niște drumuri regulate la doctor sau la Urgențe, ori să o vezi pe Jane îngustându-și plaja activităților ca să evite mallurile, mulțimile de oameni, magazinele și orice pare mai amenințător decât propria ei sufragerie — cu convingerea greșită că frica trăiește acolo și nu în propria ei minte. Apropo, acest răspuns se numește agorafobie, care este considerată în mod obișnuit drept frică de spații deschise, dar care este, de fapt, o dorință de falsă siguranță prin izolarea spaimei.

Modul de a te confrunta eficient cu orice lucru înfricoșător, indiferent dacă este vorba de panica lui Jane sau de disconfortul tău, este să acționezi pas cu pas. Ideea de a-i ține lui Jane o prelegere despre virtuțile confruntării fricii nu va realiza nimic. Deși amândoi puteți fi convinși că e cel mai corect lucru, s-ar putea să nu știți cum să-l puneți în practică.

Vom intra în detalii pe parcursul cărții, analizând o serie de strategii pentru a gestiona într-un mod uman și eficient oamenii înfricoșați. Deocamdată, iată o serie de reguli generale pe care să ni le amintim:

Gândește mai întâi. Înainte să începi să gestionezi atacul de panică al lui Jane sau orice altă explozie emoțională, oprește-te și gândește-te la ce se întâmplă și ce vrei să realizezi. Niciunul dintre acești oameni nu sângerează, nici nu au nevoie de resuscitare cardiopulmonară. Nu se vor simți mai rău dacă-ți acorzi un minut ca să gândești. De fapt, așa cum vom vedea mai târziu, ei s-ar putea simți mai bine. Exploziile sunt interactive. Când se declanșează semnalul de urgență al altei persoane, simpla ta prezență în apropiere îl va declanșa și pe al tău. Aceasta nu înseamnă că situația este realmente o urgență de viață și de moarte. Dacă răspunzi ca și când ar fi așa, agitația ta va crește senzația generală de pericol. Dacă-ți acorzi un minut să te oprești și să gândești, indiferent dacă ai o idee bună sau nu, vei putea da un exemplu potrivit.

Analizează alternativele și alege una dintre ele. Răspunsul obișnuit la exploziile emoționale este să încerci câteva acțiuni diferite și adesea incompatibile în același timp. E probabil ca sentimentele tale să fie amestecate și confuze, dar comportamentul tău nu ar trebui să fie așa. Nimic nu se compară cu un plan, prin urmare nu face nimic până nu ai unul.

Analizează alternativele. Dacă bănuiești că Jane trece printr-o adevărată amenințare la adresa vieții ei, sună la numărul de urgență 112 și lasă echipajul de urgență să rezolve problema. Nu accepta afirmația „O să-mi treacă, doar du-mă acasă“ ca pe o scuză dacă te îndoiești de siguranța ei.

Dacă problema este panica, rezultatul cel mai bun este ca Jane să obțină puțin control asupra emoțiilor ei și să rămână la mall, în loc să fugă spre casă pentru a se ascunde de propria ei frică. În mod evident, nu poți lua o astfel de decizie în locul ei, dar, dacă ești un prieten, poate ai o influență, prin urmare ar trebui să știi (în opinia majorității psihoterapeuților) ce o ajută cel mai mult. Există alte posibilități pe care le vom examina în capitolele despre oamenii care explodează de frică, dar lucrul pe care trebuie să ni-l amintim acum este să ne gândim la ce vrem să se întâmple și să lăsăm acest obiectiv să ne determine acțiunile.

Atacurile de panică sunt, de obicei, niște evenimente recurente, pentru care te poți pregăti dinainte. Dacă Jane este o prietenă cu un istoric de atacuri de panică, va fi de ajutor să concepi un plan de atac înainte să ieși cu ea. Din nefericire, planul tău nu va funcționa atât de bine pe cât crezi tu că ar trebui. Persoanele ca Jane vor fi rareori recunoscătoare față de tine, pentru că le încurajezi să-și înfrunte fricile. Chiar dacă ai discutat și ați căzut de acord dinainte asupra unei strategii, în momentul atacului de panică ele vor acționa adesea ca și cum refuzul tău de a le salva este rezultatul unei insensibilități crase, nu o dovadă de bunătate.

Cunoaște-ți scopul. Dacă tu și Jane decideți să rămâneți la mall și să combateți panica, o mare parte din ceea ce trebuie să faceți va fi împotriva instinctelor și senzațiilor voastre. Așa și trebuie, indiferent cum ar părea în miezul evenimentelor. Ideea este să nu oprești atacul și să o ajuți pe Jane să-l suporte. Cu cât Jane încearcă mai mult să oprească panica, cu atât mai mult va dura. Totuși, există câteva lucruri pe care le poți face pentru a reduce durata panicii.

Nu fugi, dar continuă să te miști. Dacă tu ai fi speriat fără motiv, ai putea să te gândești să te așezi, să respiri adânc și să aștepți să treacă această senzație. Această abordare nu va funcționa în cazul unui atac de panică. Nu-i spune lui Jane să se așeze și să se relaxeze. Amintește-ți că problema este excesul de adrenalină, care ar trebui să fie consumată, în loc să aștepți ca ea să dispară. Unul dintre motivele pentru care Jane se simte ca și când e pe cale să leșine este că ea a intrat în hiperventilație. Sistemul de activare fiziologică o determină să primească destul oxigen încât să susțină o activitate intensă, indiferent de viteza la care se mișcă ea în realitate. Prea mult oxigen îi face pe oameni să se simtă amețiți și poate cauza leșinul, deși rareori se întâmplă așa. Cea mai bună opțiune a ta este să crești nivelul de activitate al lui Jane, corespunzător cantității de oxigen pe care ea o inhalează. Ea va simți că nu primește suficient de mult aer, dar ea are nevoie, de fapt, de mai puțin oxigen, nu de mai mult.

Creșterea nivelului de activitate este mult mai eficientă decât unele dintre tehnicile mai pasive de control al hiperventilației, precum respiratul într-o pungă de hârtie. Așa cum vom vedea în secțiunea despre frică, dacă nu știi exact cum să le administrezi, aceste tehnici pasive pot să agraveze hiperventilația.

Să o ridici pe Jane de pe scaun și s-o determini să se miște este modul cel mai rapid și sigur de a-i readuce starea fiziologică la normal.

Ghideaz-o în timp real. Sistemul intern de alarmă lui Jane îi spune că se află în pericol, dar tu știi că nu este așa. Singurul lucru de care trebuie să se teamă este teama însăși. Spune-i și ei acest lucru. Pe măsură ce alergi prin mall, amintește-i că este doar unul dintre acele atacuri de panică enervante și că ea va fi în regulă. Încurajeaz-o mai degrabă să observe atacul de panică decât să riposteze la el. Un mod bun de a face asta este să o determini să compare acest atac de panică cu altele pe care le-a mai trăit. Întreab-o cum l-ar evalua ea pe scala Richter. Nu uita să te ghidezi și pe tine de-a lungul procesului.

Ignoră protestele și așteptările catastrofizante. De-a lungul acestui proces, Jane va spune, probabil, lucruri precum „Nu suport asta, simt că o să mor! Trebuie să ies de aici, altfel am să explodez pur și simplu!“ Ea ar putea recurge la ordine precum: „Du-mă acasă chiar acum!“ sau ar putea încerca să-ți exploateze simpatia spunând lucruri precum: „Dacă într-adevăr ți-ar păsa de mine, nu ai juca acest joc prostesc!“ Dacă ea spune astfel de lucruri, asta înseamnă că faci bine ceea ce faci.

Jane s-ar putea așeza și ar putea refuza să se miște, caz în care tu ar trebui să-ți continui mersul până când te afli suficient de departe încât să nu-ți poată vorbi, dar să poți fi văzut. Așteaptă acolo unde ea încă te poate vedea, dar nu privi înapoi după ea dacă nu vrei să vezi o etalare tulburătoare a durerii. Jane va încerca foarte probabil să te ajungă din urmă când își va da seama că nu te întorci după ea.

E posibil ca Jane s-o ia la fugă spre mașină. Dacă face asta, du-o pur și simplu acasă și discută mai târziu despre incident.

Discută atunci când incidentul s-a terminat. După atacul de panică, Jane se va simți foarte prost. Ea va fi jenată de faptul că și-a pierdut controlul în public și plină de remușcări referitor la toate acele lucruri tăioase pe care ți le-a spus și pe care le-a făcut atunci când încercai doar s-o ajuți. Probabil va sugera că ar trebui să fii nebun ca să-ți dorești să mergi din nou cu ea la cumpărături.

Poate că chiar ar trebui să fii nebun, dar asta depinde de tine. Dacă ai de gând să mergi din nou cu ea la cumpărături, spune-i că, în loc de scuze, ai vrea să vorbești obiectiv despre ceea ce s-a întâmplat și despre ceea ce puteți face amândoi pentru a îmbunătăți situația data viitoare. Subliniază faptul că a-ți confrunta frica este un act de curaj, indiferent cât de stupid poți părea sau te poți simți în timp ce faci asta.

În secțiunea despre exploziile de frică o vom examina pe Jane și atacurile ei de panică mai detaliat, inclusiv modul în care s-a vindecat în cele din urmă cu puțină psihoterapie din partea mea și cu mult curaj. Ne vom uita, de asemenea, la multe alte stări explozive asociate fricii, inclusiv fobii, îngrijorare, anxietate generalizată și stres posttraumatic.

O explozie de tristețe

Acum, odată ce Jane este mai mult sau mai puțin bine, haide să ne întoarcem la acea colegă înlăcrimată — să o numim Rachel — pe care am lăsat-o șezând în biroul tău cu șervețelul de hârtie în mână, spunând că este o persoană îngrozitoare care niciodată nu face nimic cum trebuie. Haideți să ne uităm la ceea ce se întâmplă între tine și Rachel pe măsură ce ea explodează de tristețe.

Rachel, ca și Jane, se află sub efectul răspunsului de luptă sau fugă, dar în cazul ei există o cauză externă pentru activarea fiziologică, chiar dacă aceasta este redusă, și nu este vorba despre o disfuncționalitate aleatorie a sistemului. Exploziile de tristețe sunt, de obicei, o reacție la un sentiment de pierdere. În cazul lui Rachel, hai să spunem că a făcut o greșeală și a fost criticată de managerul ei. O astfel de pierdere a reputației ar fi dificilă pentru oricine, dar pentru Rachel este devastatoare, deoarece mintea ei poate transforma un obstacol mic într-un semn că va pierde toate lucrurile pe care le apreciază.

Ca toate persoanele explozive, Rachel exagerează și dramatizează lucrurile, ceea ce înseamnă că ea răspunde la închipuirile ei referitor la ce s-ar putea întâmpla, în loc să răspundă la ceea ce se întâmplă de fapt. Acest răspuns exagerat începe ca o măsură de protecție. În cazul unui pericol fizic, primul indicator este, de obicei, ceva neînsemnat — un sunet, un miros sau o mișcare la periferia câmpului vizual. Răspunsul de luptă sau fugă ascute simțurile așa încât ele pot căuta semne de pericol. În cazul persoanelor explozive precum Rachel, însuși procesul de scanare devine pericolul. Iată cum se întâmplă acest lucru:

Rachel este criticată, iar creierul ei îi dă o doză de adrenalină pentru a o ajuta să se protejeze. Simțurile ei se ascut, dar nu e nimic de observat, fiindcă evenimentul exterior a trecut deja. La fel ca Jane, Rachel privește înăuntrul ei pentru a găsi pericolul. Ea începe să genereze scenarii catastrofale în propria minte. O mică greșeală devine cauza pierderii locului de muncă și, într-o clipită, ea este fără adăpost, murind de foame în zăpadă.

Cu toții ne implicăm în acest proces într-o oarecare măsură. Numele lui uzual este îngrijorare. Puțină îngrijorare este un lucru bun; ea duce la un plan de rezervă pentru evenimente periculoase care reprezintă niște posibilități reale. Totuși, prea multă îngrijorare poate genera mai multe probleme decât rezolvă. Creierele noastre nu pot să facă diferența între realitate și fantezie, prin urmare, de fiecare dată când ne imaginăm o posibilitate periculoasă, corpul nostru se pregătește imediat să o gestioneze. Majoritatea suntem capabili să oprim procesul atunci când recunoaștem că nu mai este util. De fapt, există niște circuite în creierul nostru care ne ajută să apăsăm automat frânele mentale.

Pentru Rachel și pentru toate celelalte persoane explozive emoțional pe care le vom analiza, aceste circuite de frânare nu funcționează corect. Există multe motive, atât fizice, cât și psihice, pentru această disfuncție. Mai târziu le vom examina pe toate mai detaliat. Deocamdată, avem nevoie să înțelegem că, la persoanele explozive emoțional, îngrijorarea normală capătă viață proprie și devine ruminare, revederea interioară a situațiilor imaginar periculoase, care se amplifică și crește activarea fiziologică odată cu fiecare repetiție. Aproape toate exploziile emoționale implică ruminarea. În ceea ce privește persoanele explozive emoțional, ele diferă doar în privința tipurilor de pericole pe care și le imaginează și, în special, în ceea ce privește tacticile pe care le folosesc pentru a se proteja pe ele însele. Persoanele care explodează de furie doresc să lupte, iar persoanele care se panichează vor să fugă. Persoanele ca Rachel, care explodează de tristețe, văd bătălia ca fiind deja pierdută și încep să strige în semn de predare.

Denumirea tehnică pentru afecțiunea lui Rachel este depresie. Termenul se referă la un grup specific de simptome psihologice și fiziologice, dintre care tristețea este doar cea mai vizibilă. Persoanele deprimate gândesc și acționează într-o manieră predictibilă, care tinde să le mențină triste indiferent de ce se întâmplă în jurul lor.

Rachel supraestimează în mod regulat probabilitatea evenimentelor negative și subestimează competența ei de a le gestiona. Ea rederulează în mintea ei niște scenarii de eșec, până când se simte complet copleșită și pierdută. Acela este momentul în care ea vine la tine pentru ajutor. Ceea ce vrea ea este ca tu să-i oferi ceea ce a pierdut: capacitatea de a-și controla propriile gânduri. Dacă nu vrei să devii o anexă permanentă a creierului ei, ai nevoie s-o ajuți pe Rachel să găsească controlul în ea însăși. Iată câteva idei:

Gândește mai întâi. La fel ca în cazul tuturor exploziilor emoționale, primul lucru pe care trebuie să îl faci este să-ți dezactivezi pilotul automat. Tu vrei să o ajuți pe Rachel, dar, după cum am văzut cu Jane, ajutorul nu înseamnă neapărat să faci exact ceea ce Rachel și tu simțiți să faceți. Pentru a fi cu adevărat folositor, trebuie să ieși din convențiile sociale și să faci ceva neașteptat.

Răspunsul așteptat — acela de a fi drăguț — poate fi să stai acolo și să asculți în timp ce Rachel se plânge, sperând că, dacă-și descarcă emoțiile, se va simți mai bine. Atunci când ea, în sfârșit, se descarcă, ai putea încerca să o liniștești puțin, explicând că orice a făcut nu este așa de rău și că oricine comite greșeli. Ai putea sublinia câteva dintre lucrurile pozitive pe care le-a realizat la serviciu și în restul vieții ei și să-i dai câteva sfaturi despre ce ar putea să facă pentru a-și îmbunătăți situația.

Mare greșeală! Orice spui, Rachel se va gândi la un motiv pentru care acel lucru nu ajută sau nu este adevărat. Conversația despre care tu sperai că va dura câteva minute se poate lungi timp de o oră și poate părea că nu ajunge la niciun rezultat. În cele din urmă, Rachel va începe să se simtă mai bine, dar bunătatea și înțelegerea ta pot crea dependență, crescând probabilitatea ca ea să se întoarcă data viitoare când va avea nevoie de un umăr pe care să plângă. Cumva, problemele ei vor deveni problemele tale.

Iar tu doar încercai să o ajuți.

Chiar dacă aceasta este prima dată când Rachel a apărut la ușa ta în lacrimi, când ea suspină că niciodată nu face nimic cum trebuie, poți fi destul de sigur că orice s-a întâmplat a devenit deja o parte din nesfârșita serie de eșecuri și dezamăgiri care deja se derulează în mintea ei. Pentru a o ajuta într-un mod semnificativ, ai nevoie să o determini să oprească ciclul ruminării și să se concentreze pe situația exactă. Nu poți face asta doar prin ascultare pasivă.

Ignoră lacrimile. Asta e ușor de spus, dar greu de făcut. Lacrimile au puterea instinctivă de a ordona celorlalți să acționeze. Dar doar pentru că ele ordonă, nu înseamnă că tu trebuie să li te supui. Atunci când oamenii plâng, ne dorim să îi protejăm, ca și când ar fi niște copii răniți, sau să le onorăm tristețea ascultându-i. Ambele răspunsuri o vor încuraja pe Rachel să reia întreaga listă de motive pentru care ea se simte rău, dar repetarea întregii liste pentru ea însăși este chiar ceea ce o menține în senzația de rău. Îi poate da o ușurare temporară să își spună din nou povestea nenorocirilor în fața unui ascultător înțelegător, dar pe termen lung asta vă va face pe ea și pe tine să vă simțiți mai rău. Iar ultimul lucru de care oricare dintre voi are nevoie este ca Rachel să decidă că biroul tău este un loc sigur în care să vină atunci când are nevoie să plângă.

Nu aștepta ca Rachel să termine de plâns și nu încerca s-o oprești. Doar înmânează-i un alt șervețel de hârtie și întreab-o despre situația exactă care a supărat-o. Obiectivul tău este s-o deviezi de la traseul autoimpus de plâns, în direcția rezolvării propriilor probleme.

Nu încerca să o faci să se simtă mai bine. Nu sugerez să fii rece și nepăsător, ci doar că tu nu poți să o faci să se simtă mai bine. Ea trebuie să facă asta pentru ea însăși, altminteri nu va funcționa mai mult de câteva minute. Așa cum vom vedea pe parcursul acestei cărți, soluțiile temporare doar conduc la mai multe probleme.

Întrerupe-o pentru a o menține concentrată. Rachel merită să fie auzită, dar încearcă să-ți limitezi ascultarea la o singură problemă pe rând. Recitarea litaniei nefericirii este esența depresiei. Atunci când Rachel începe să se repete sau să scormonească prin povestea ei după alte surse de durere, va ajuta realmente dacă tu o vei întrerupe. Fă-o cu grijă. Spune-i: „Poate ar trebui să gestionăm câte un lucru pe rând“. Încearcă s-o menții concentrată pe problema exactă și pe ceea ce are de gând să facă în legătură cu ea, în loc s-o lași să-și accentueze singură starea de rău, în timp ce tu stai acolo încercând să fii politicos. Cu siguranță, există momente în care discutarea problemelor le poate face să pară mai mici, dar repetarea aceluiași discurs le face, de obicei, să pară mai grave.

Stabilește limite înaintea începerii conversației. Doar pentru că cineva definește situația drept o urgență, nu înseamnă că ea chiar este o urgență. Rachel s-a luptat cu depresia suficient de mult timp, așa încât câteva minute nu vor conta prea mult. Ar putea chiar să o ajute să se adune dacă îi spui că poți să vorbești cu ea peste o jumătate de oră. Întârzierile adesea solicită oamenilor să-și mobilizeze propriile resurse interioare, în timp ce așteaptă să fie salvați.

Când începi să vorbești cu Rachel, anunț-o dinainte cât timp ești dispus să-i aloci. Cincisprezece minute sunt de obicei suficiente pentru a ajuta dacă rămâi concentrat. Mai mult timp aduce de obicei mai puține rezultate. Dacă situația o cere, poți prelungi timpul, dar aspectul important este ca tu să păstrezi controlul asupra a ceea ce oferi.

Întreab-o ce vrea de la tine. Înainte să te implici într-o conversație intensă, asigură-te că amândoi știți ce încercați să realizați. Tu dorești ca Rachel să se gândească la ce vrea, în loc să-i permiți doar să își verse emoțiile pe podea și să te determine pe tine să faci ordine printre ele în căutarea unui răspuns.

Cunoaște dinainte ce rol așteaptă ea ca tu să joci. Dacă doar vrea să asculți, bine. Fă asta pentru limita de timp pe care ai stabilit-o; mai devreme a fost sugerat un timp de cincisprezece minute. Dacă ea caută o soluție, poți să ghidezi conversația în acea direcție de la început.

Cere soluții, nu le oferi. Cel mai important lucru pe care îl poți spune unei persoane ca Rachel este s-o întrebi „Ce ai de gând să faci în legătură cu asta?“ Într-o simplă propoziție, definești situația drept o problemă care trebuie rezolvată, și nu drept un dezastru și afirmi că este responsabilitatea ei să aducă soluția. Adesea ajută să întrebi pe cineva ca Rachel ce a făcut înainte pentru a gestiona astfel de probleme. Dacă a funcționat în trecut, poate ar trebui să încerce din nou.

Niciodată nu accepta „nu știu“ drept răspuns. Contează pe faptul că oamenii descriși în această carte vor răspunde la majoritatea întrebărilor cu „nu știu“. De obicei, ei preferă ca tu să vii cu toate ideile și explicațiile, pentru ca ei să-ți poată spune ce e în neregulă la propria persoană.

Niciodată nu sări peste un „nu știu“ ca să treci la următorul subiect. Oprește-te chiar acolo și continuă să pui întrebări până vei găsi ceva ce persoana chiar știe.

Identifică alte surse de sprijin. Probabil nu ești antrenat să faci psihoterapie și, chiar dacă ești, nu ar trebui să o faci fără o programare, în mijlocul unei zile de lucru. Dacă simți că ești ocupat până peste cap atunci când ai de-a face cu o persoană precum Rachel, spune-i asta. Întreab-o cu cine discută ea de obicei aceste probleme și sugerează-i să contacteze acea persoană. De preferat, după serviciu. Fii pregătit să auzi că ești singura persoană din întreaga lume cu care poate să vorbească. Anunț-o că ești măgulit, dar că nu te simți calificat și petrece restul conversației îndrumând-o spre cineva care poate face mai multe ca să o ajute.

Determin-o să-și asume responsabilitatea. Numește-o prim ajutor psihologic sau doar încercarea de a ține problemele altcuiva departe de umerii tăi. Cea mai bună soluție a ta — la fel ca și a lui Rachel — pentru a trece teafăr printr-o explozie de tristețe este să o convingi să-și asume responsabilitatea pentru propria ei problemă. Nu e nevoie să spun că asta nu e o sarcină ușoară. Locul de intervenție pentru a dezamorsa exploziile emoționale se află în alegerile de fiecare moment pe care le faci în conversație. Această carte îți va oferi strategii pragmatice, care-i încurajează pe oamenii care se prăbușesc să se readune. S-ar putea ca ele să nu fie mereu ușoare, dar vor funcționa.

O explozie de furie

Odată ce avem cunoștințe fundamentale despre cum operează exploziile emoționale, suntem pregătiți să ne ocupăm de Brandon, tipul pe care l-am lăsat țipând despre idiotul care i-a facturat penalizarea.

Dacă ești ca majoritatea lumii, exploziile de furie sunt cel mai dificil de gestionat, pentru că e cel mai probabil ca ele să activeze propriul tău răspuns de luptă sau fugă. În mod evident, este dificil să gândești limpede dacă ești înfricoșat sau furios, dar chiar și atunci când te simți relativ calm, impulsul primitiv de a riposta sau de a fugi reușește să se insinueze chiar și în cele mai rezonabile comentarii. Ceea ce pare o încercare de a liniști apele se poate dovedi un demers care mai mult toarnă gaz pe foc.

Pentru a gestiona furia în mod eficient, trebuie să privești situația nu din punctul tău de vedere, ci din punctul de vedere al persoanei furioase. În momentul în care Brandon stă în fața ghișeului privindu-te mânios, există două întrebări care sunt absolut irelevante în privința unei acțiuni productive: dacă penalizarea este justificată sau dacă tu ești idiotul care a facturat-o. Inițierea unei dispute referitoare la una dintre aceste două întrebări îți garantează că îl va face pe Brandon și mai furios. Pentru a înțelege de ce, avem nevoie să înțelegem ce se întâmplă în interiorul unei persoane furioase și explozive emoțional.

Din exterior, exploziile de furie par bruște, dar ceea ce vezi este doar expansiunea rapidă a aceluiași ciclu de ruminare și escaladare a activării fiziologice care cauzează izbucnirile de frică și tristețe. Comportamentele exterioare sunt diferite, dar procesul interior este destul de similar. El începe, ca întotdeauna, cu incapacitatea creierului de a distinge o amenințare fizică de una psihică. Penalizarea de pe factura lui Brandon îl lovește ca o palmă peste față. Imediat, creierul lui îi toarnă o dușcă de adrenalină pentru a-l pregăti să se apere.

Tiparele explozive sunt adictive psihic, din cauză că ele fac situațiile complexe mai ușor de înțeles. Nimic nu simplifică lucrurile mai bine sau mai rapid decât furia. Odată ce hormonii lui Brandon gonesc prin corp, el nu mai trebuie să se gândească la consecințele naturale ale facturilor neachitate. Furia lui îl transformă dintr-un datornic într-un erou care-și apără principiile. Această putere transformatoare este una dintre caracteristicile care fac furia atât de populară. Tot ea face atât de complet de inutilă încercarea de a convinge o persoană furioasă că nu are dreptate.

Menținerea la distanță a realității necesită eforturi susținute. Brandon trebuie să susțină o presiune constantă în timp ce se îndreaptă greoi către biroul tău. Aici e momentul în care intervine ruminarea.

Când trecem prin emoții puternice, suntem programați să le verificăm împreună cu alți oameni ca să vedem dacă sunt valide. Brandon ocolește aspectul social al acestei programări, vorbind cu sine însuși. În capul lui, el enumeră motivele pentru a fi furios, își dă dreptate și concluzionează că cineva trebuie adus în situația de a suferi la fel de mult cum a suferit el. În momentul în care ajunge la tine, el a trecut deja de vreo 400 de ori prin poveste, devenind și mai furios cu fiecare reluare a acesteia. Odată ce Brandon începe secvența de repetiție interioară și agravare, e greu să se mai oprească. Circuitele de frânare din creierul său nu funcționează foarte bine. El împărtășește această caracteristică cu celelalte persoane explozive emoțional descrise în această carte, iar asta explică de ce același tip de medicație (SSRI sau inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei) este utilizat pentru tratamentul panicii, depresiei și iritabilității. Din nefericire, administrarea de Prozac lui Brandon nu este o opțiune în situația de față.

Mai târziu, el va recunoaște probabil că s-a lăsat puțin dus de val, dar acum el stă în fața ta amorsat și pregătit, ca o explozie pe punctul de a se produce. Pentru a o declanșa, nu e nevoie decât de cel mai mic afront.

E rândul tău să faci o mutare. Iată câteva idei:

Gândește mai întâi. Te înfrunți cu Brandon cu mintea tulburată. Creierul tău primitiv strigă să ripostezi sau să fugi, în timp ce zonele cerebrale mai raționale îți sugerează să-i explici lui Brandon de ce nu are niciun drept să fie furios, ele nefiind conștiente că ăsta e doar un mod civilizat de a-i da una-n cap. La un alt nivel, te întrebi dacă problema este o eroare a computerului care ar trebui gestionată de o persoană cu abilități tehnice. Niciunul dintre aceste răspunsuri nu te va ajuta. Încercările instinctive de a lupta sau a fugi vor confirma perspectiva lui Brandon asupra situației, iar el va insista și mai mult.

Cel mai important lucru pe care-l poți face când ești confruntat cu furia este să gândești înainte de a vorbi. Dacă nu știi ce să faci, nu face nimic. Brandon nu va deveni și mai furios dacă tu îi ceri un minut să analizezi posibilitățile. Furia se bazează pe acțiune imediată pentru a continua. Încetinește ritmul. Folosește orice ocazie pentru a-i întrerupe ritmul lui Brandon.

Faptul de a te opri și a gândi îți dă un avantaj important. Oamenii furioși pot fi bădărani și amenințători, dar rareori sunt isteți. Există un motiv fiziologic pentru asta: dacă tu folosești partea creierului care gândește, iar Brandon folosește doar programarea lui primitivă, tu te afli în avantaj cu 50 de puncte pe scara IQ. Dacă nu poți câștiga la cotele astea, nu ar trebui să intri în joc.

Mai presus de toate, asigură-te totuși că știi ce înseamnă să câștigi.

Cunoaște-ți scopul. Indiferent de cum te contrazic centrii tăi nervoși primitivi, obiectivul tău este să-l calmezi pe Brandon. Până nu realizezi asta, nu are sens să discuți despre penalizare. Oamenii care critică și țipă nu pot asculta de rațiune, astfel că nu are niciun sens să încerci să argumentezi rațional. În loc de asta, determină-l pe Brandon să reducă volumul, nu acuzându-l că țipă, ci solicitându-i cu blândețe ceva neașteptat ce i-ar fi greu să refuze.

Prezintă-te și oferă-i o strângere de mână. Nu vrei să te perceapă ca pe un funcționar fără nume. Invită-l să se așeze sau întoarce-te la biroul tău, unde este mai liniștit — în prezența unei audiențe îi va fi mai greu să cedeze. Dacă te simți inconfortabil să fii singur cu el, invită un coleg, dar asigură-te că numai unul dintre voi va vorbi. Dacă el simte că vă coalizați împotriva lui, va trebui să lupte și mai puternic. Oferă-i un pahar cu apă; îi va fi dificil să continue să țipe împotriva cuiva care-l tratează ca pe un oaspete.

La nivel instinctual, Brandon se așteaptă să ripostezi sau să fugi. Orice lucru faci care nu se conformează acestei așteptări îl va forța să utilizeze un centru nervos superior pentru a-l evalua. Scopul principal este să-l păcălești să gândească.

Tehnicile pentru dezamorsarea oamenilor furioși sunt ușor de învățat; vom discuta multe astfel de tehnici. Singura parte grea este să rămâi suficient de calm încât să le folosești. Vom vorbi și despre asta. Deocamdată, amintește-ți că, pentru a gestiona oameni furioși, ca Brandon, obiectivul tău trebuie să-ți determine acțiunile, nu invers. Ai putea fi capabil să-l calmezi pe Brandon, dar să nu crezi vreo clipă că-l vei determina vreodată pe el sau orice altă persoană furioasă să admită că se înșală.

Evită provocările. Ultimul lucru pe care ți-l dorești este ca Brandon să devină și mai furios. Asta înseamnă că trebuie să fii atent atât la propriul tău dialog interior, cât și la al lui. Amintește-ți mereu că obiectivul tău este să-l înmoi, nu să determini comportamentul lui să se conformeze standardelor tale. Cu cât trebuie să stabilești mai puține granițe, cu atât mai bine.

Adesea, o soluție eficientă este să anulezi o taxă rezonabilă în loc să-ți cheltuiești energia emoțională ca să o aperi. Dacă crezi că asta înseamnă să sacrifici principii, poate confunzi competitivitatea reflexă cu caracterul.

În contexte de afaceri, oamenii furioși pot adesea câștiga control prin folosirea unor injurii. Dacă ești obligat de propriile standarde sau de politica companiei să întrerupi discuția când Brandon începe să înjure, este foarte puțin probabil să se calmeze cineva. Aceasta nu vrea să însemne că oricine ar trebui să asculte un limbaj inacceptabil, ci doar că există un preț de plătit pentru lipsa obligației de a-l asculta.

Dacă trebuie să-i atragi atenția asupra limbajului, anunță-l că există un avantaj pentru el dacă se conformează dorințelor tale. Spune-i: „Sunt dispus să te ajut, dar nu dacă folosești injurii. Dacă vrei să te ascult, te rog să fii atent la felul cum vorbești cu mine“.

Ascultă. Exploziile emoționale sunt o formă de comunicare. Într-un fel sau altul, vei auzi ceea ce are Brandon de spus. El a repetat tot drumul spre biroul tău, așa că ar fi bine să bifezi acest spectacol cât mai repede posibil. Ascultă în liniște și rezistă impulsului de a-i corecta datele. Obiectivul este să-l determini să-și golească mintea de materialul pe care l-a folosit ca să rămână furios.

Nu-i da niciun amănunt nou în această etapă, fiindcă el va înțelege, pur și simplu, greșit. Încearcă să eviți să răspunzi la întrebări. Oamenii furioși, aflați în mijlocul valului inițial de critică, vor întreba adesea lucruri de tipul: „Cum te-ai simți dacă cineva ți-ar fura banii?“ Dacă spui că ai fi supărat, Brandon va folosi asta ca pe o recunoaștere a faptului că penalizarea este un furt. Dacă-i spui că nu este furat, el va trebui să explice de ce este furat. Pur și simplu nu poți câștiga. E mai bine să-i amâni întrebările folosind afirmații de tipul „Nu este important cum mă simt eu. Sunt mai preocupat de felul cum te simți tu“.

În cele din urmă, va trebui să întrerupi, altminteri Brandon va trece la o versiune exterioară a autoalimentării pe care o derulează în interiorul său. Momentul în care să faci această mișcare este atunci când el începe să se repete sau să numere pe degete cauzele nemulțumirii sale. Acesta este un semnal sigur că el nu mai vorbește cu tine, ci s-a întors să-și alimenteze văpaia interioară.

Cel mai bun mod de a-l întrerupe este de a-i repeta ceea ce ți-a spus.

Recunoaște-i dreptul de a fi furios. Te rog să ții seama că tirada pe care o auzi a început ca o tentativă de a răspunde la întrebarea: „Am vreun motiv să fiu furios?“ Întrebarea este încă nelămurită, iar tu trebuie să răspunzi într-un mod afirmativ dacă vrei să se oprească cicăleala. Aceasta nu înseamnă că trebuie să fii de acord cu perspectiva lui Brandon, ci doar că afirmi dreptul lui de a fi furios. Spune-i ceva de genul: „Înțeleg de ce sunteți supărat din cauza penalizării“. În momentul validării stării lui de spirit, ține cont de faptul că persoanele furioase rareori își denumesc starea emoțională drept furie, deoarece este un termen peiorativ. Sunt șanse mari să procedezi corect validându-i starea emoțională prin folosirea cuvintelor supărare sau îngrijorare.

Simplitatea acestei tehnici determină adesea ca oamenii să-i subestimeze importanța și s-o omită. Până nu-i admiți suferința, Brandon va rezista oricărei încercări de a-i pune capăt, chiar dacă-i anulezi penalizarea pe loc. Pentru majoritatea oamenilor furioși, validarea este mai importantă decât faptul că tu le rezolvi problema.

Nu explica! Pentru o persoană furioasă, o explicație sună cam așa: „Dacă nu ești prost de-a binelea, vei vedea că nu ai niciun motiv să fii furios pe mine, când tu ești cel care se înșală“.

Încercarea de a convinge o persoană furioasă că nu e vina ta e mai rea decât acceptarea faptului că e vina ta. Crede-mă pe cuvânt.

Întreabă „Ce vrei să fac eu?“ Ce ar putea fi mai simplu și mai neașteptat decât să îl întrebi pe Brandon ce vrea să faci tu pentru el? Probabil nu va ști. Așa că va trebui să se oprească și să gândească. Asta este cel puțin ceea ce vrei tu ca el să facă. Este necesară puțină subtilitate, în special dacă ești și tu iritat. Dacă pui accentul în propoziție pe cuvintele vrei și să fac, sună ca o întrebare, dacă pui accentul pe eu, sună ca o insultă. Încearcă să citești frazele următoare cu voce tare:

Ce vrei tu să fac eu?

De asemenea, este rezonabil să întrebi, deoarece chiar nu știi ce vrea Brandon. Poate îți va cere să anulezi penalizarea sau poate va fi mulțumit cu faptul că tu stai acolo în timp ce el țipă la tine. Nu știi niciodată. Chiar dacă tu ești sigur că Brandon încearcă să te manipuleze ca să anulezi penalizarea, tot ar trebui să îl întrebi ce vrea.

Să determini o persoană explozivă să ceară ceea ce vrea este un pas critic. El schimbă situația dintr-o manifestare ambiguă a emoției într-o negociere cu un scop exact și exprimat. Dacă Brandon îți spune ce vrea, el încheie un contract implicit care va fi satisfăcut dacă-și atinge scopul. Rolul tău se schimbă din cel de țintă a criticilor lui în cel de persoană care poate decide dacă-i acceptă sau nu solicitarea. Tot ceea ce e necesar este doar o simplă întrebare, pe care nu ai pune-o dacă ai presupune că știi deja ce vrea el.

Negociază. Cu oamenii furioși poți avea dreptate sau poți fi eficient, dar trebuie să alegi. Probabil că penalizarea este mai mult decât justificată, dar nu lăsa asta să-ți răpească posibilitatea de a ți-l îndatora pe Brandon anulându-i penalizarea.

Calculează șansele

Care e probabilitatea ca tu să întâlnești o explozie emoțională? Este aproape o certitudine că vei întâlni una mai devreme sau mai târziu.

Institutul Național de Sănătate estimează că sunt 19 milioane de americani cu tulburări de anxietate, 22 de milioane cu depresie, iar că una din cinci persoane se poate aștepta la o depresie într-un anumit moment al vieții. Din aceste milioane de persoane, unele sunt probabil prietenii tăi, membrii familiei tale, colegii sau clienții tăi.

Furia este mai dificil de urmărit, dar conform estimărilor companiilor de asigurări 2 500 de persoane din 100 000 de persoane au fost atacate fizic la locul de muncă. Două treimi dintre aceste atacuri au fost cauzate de către clienți și de necunoscuți, iar restul, de către colegii de lucru. În plus, mai există în medie și aproximativ 600 000 de incidente de violență domestică raportate pe an.

Mai devreme sau mai târziu, emoțiile cuiva îți vor exploda în față. Când se întâmplă asta, ar fi bine să știi ce să faci.

În capitolele următoare îmi voi împărtăși strategiile pentru diferite tipuri de explozii emoționale, așa încât tu vei ști ce să faci concret data viitoare când te vei afla în locul exploziei. În secțiunea despre explozii de frică, vom analiza tehnici pentru a gestiona panica, fobiile, îngrijorarea, anxietatea socială și flashbackurile (secvențe retrospective) posttraumatice. În capitolul despre exploziile de tristețe, vom analiza tehnici de gestionare a diferitelor tipuri ale depresiei, inclusiv a tulburării bipolare. În capitolul despre furie, vom analiza tehnici pentru a gestiona toate nivelurile de furie, de la iritabilitate la violență, incluzând atacuri pasive din partea persoanelor care nu realizează că sunt furioase. De asemenea, vom continua poveștile lui Jane, Rachel și Brandon, astfel încât tu să poți învăța mai multe despre tulburările lor explozive și să descoperi cum au reușit să câștige în cele din urmă controlul vieții lor prin psihoterapie.