Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Alexandra Fusoi

Design copertă:

Foto copertă:

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Breathless

Autor: Jennifer Niven

This translation published by arrangement with Random House Children’s Books, a division of Penguin Random House LLC

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0989-0

ISBN (epub): 9786064018373

Pentru Justin,

adevăratul Jeremiah Crew.

Te iubesc mai mult decât pot spune în cuvinte.

Nimeni n-a măsurat vreodată,

nici măcar poeții,

câte poate îndura o inimă.

—Zelda Fitzgerald

Tu ai fost primul pentru mine. Nu e vorba doar despre sex, cu toate că a făcut și asta parte din poveste, ci ai fost primul care a văzut în mine, dincolo de orice aparențe.

Unele nume și locuri au fost schimbate, dar povestea este adevărată. Se găsește toată aici, pentru că într-o zi va deveni trecut și nu vreau să uit ce mi s-a întâmplat, ce am gândit și ce am simțit, cine am fost. Nu vreau să te uit pe tine.

Dar, mai presus de toate, nu vreau să mă uit pe mine.

Mary Grove, Ohio

Opt zile până la absolvire

Deschid ochii și mă trezesc înfășurată în așternuturi, cu cărțile azvârlite pe podea, deschise cu fața în jos. Nici n-am nevoie să mă uit la ceas ca să-mi dau seama cât de târziu este. Sar din pat, cu un picior încă încurcat în cearceaf, și aterizez pe burtă. Rămân acolo un minut. Închid ochii. Mă întreb dacă nu cumva m-aș putea preface că am leșinat, ca s-o conving pe mama să mă lase să chiulesc azi, să rămân acasă.

E liniște și pace aici, pe podea.

Dar și miroase ciudat. Deschid un ochi și văd ceva îngropat în covor. Poate una din delicatesele pisicești ale lui Dandelion1. Întorc capul în partea cealaltă și-mi dau seama că aici e mai bine, dar aud de afară un claxon; ăsta e tata.

Așa că sar în picioare, fiindcă o să apese neîncetat pe claxonul ăla tâmpit, până când o să mă vadă urcată în mașină. Nu-mi găsesc una dintre cărți și un pantof, părul îmi stă aiurea și hainele de pe mine sunt și ele tot aiurea, în fond eu sunt aiurea în pielea mea. Ar fi trebuit să mă nasc franțuzoaică. Dacă aș fi fost franțuzoaică, totul ar fi fost în regulă. Eram șic și cool și m-aș fi dus la școală pe bicicletă, o bicicletă cu coșuleț. În primul rând, aș fi știut să merg pe bicicleta aia. Dacă aș fi locuit în Paris, în loc de Mary Grove din Ohio, balerinii ăștia ar fi arătat mai bine cu fusta asta, părul n-ar fi avut culoarea asta portocaliu-roșcată — ca o roșie tradițională — și, într-un fel sau altul, toată ființa mea ar avea mai mult sens.

Intru cu totul în camera părinților mei, îmbrăcată în fustă și sutienul de la costumul de baie negru pe care l-am cumpărat cu Saz luna trecută, cel în care plănuiam să-mi petrec vara. Toate sutienele mele sunt în mașina de spălat. Dulapul mamei este ordonat și curat, dar lipsește rânduiala desăvârșită din dulapul tatei, unde totul este negru, gri, bleumarin, organizat pe culori fiindcă el este daltonist și în felul ăsta nu trebuie să întrebe tot timpul „Ăsta e verde sau maro?“ Scotocesc prin raftul de deasupra și apoi prin sertarele dulapului, căutând tricoul pe care mi-l doresc: unul vintage, cu Nirvana 1993. Îi fur mereu tricoul ăsta, iar el îl fură mereu înapoi, însă acum nu-l văd nicăieri. Mă așez în prag și îi strig mamei pe hol, către scări:

— Unde e tricoul tatei, ăla cu Nirvana?

Am decis că ăsta e singurul lucru pe care aș vrea să-l port azi. Aștept două, trei, patru, cinci secunde, dar singurul răspuns pe care-l primesc este încă un zbieret de claxon. Alerg la mine în cameră, apuc primul tricou ieșit în cale și îl trag pe mine, chiar dacă nu l-am mai purtat din primul an de liceu. Miss Piggy cu paiete.

În pragul ușii, la plecare, mama îmi spune:

— O să vin eu să te iau dacă nu te poate aduce Saz acasă.

Mama este o scriitoare celebră și foarte ocupată — scrie romane istorice, nonficțiune, orice are legătură cu istoria —, dar mereu și-a făcut timp pentru mine. Când ne-am mutat în casa asta, am transformat camera de oaspeți în birou pentru ea, iar tata a petrecut două zile construind o bibliotecă din podea până în tavan, unde să-și poată ține ea sutele de cărți din care își face documentarea.

Probabil că se citește ceva pe chipul meu, pentru că îmi pune o mână pe umăr și continuă:

— Hei, o să fie bine.

Și când spune asta se referă la mine și la cea mai bună prietenă a mea, Suzanne Bakshi (cunoscută mai degrabă drept Saz), anume că vom rămâne prietene chiar dacă terminăm liceul și mergem la facultate și viața o să vină cu tăvălugul ei. Îi simt cumva liniștea, energia aceea luminoasă pogorându-se ușor pe umerii mei, ca o pasăre într-un copac, topindu-mi-se în brațe, în membre, în sânge. Ăsta e unul dintre multele lucruri pe care mama le face excelent. Le transmite tuturor o stare de bine.

Mă urc în mașină și-l văd pe tata îmbrăcat pe sub sacou cu tricoul lui Radiohead, ceea ce înseamnă că tricoul cu Nirvana este la spălat. Îmi zic să nu uit să pun mâna pe el când ajung acasă, ca să-l port la petrecerea de diseară.

Timp de trei sau patru minute nu vorbim deloc, dar și asta e normal. Spre deosebire de mama, tata și cu mine nu suntem firi matinale și pe drumul spre școală ne place să păstrăm ceea ce numim „tăcere sociabilă“, ceva ce Saz refuză să respecte, ăsta fiind și motivul pentru care nu merg cu ea.

Mă uit pe fereastră, afară, la norii joși și negri care se adună ca niște bocitoare spre facultatea unde lucrează tata ca administrator. N-ar trebui să plouă, dar arată ca și cum va ploua și îmi fac griji în legătură cu petrecerea de la Trent Dugan. Îmi petrec de obicei weekendurile împreună cu Saz, mergând cu mașina prin oraș și căutând chestii de făcut, dar de data asta o să fie cu totul altceva. Ultima petrecere oficială din anul terminal și toate alea.

Tata trece de liceu și o apucă pe Main Street Bridge, spre centrul orașului, care înseamnă cam zece cvartale de magazine mărginind străzile pavate cu piatră, loc cunoscut mai degrabă sub numele Promenada. Trage într-un spațiu de parcare din colțul cel mai vestic, unde asfaltul face loc străzilor pietruite și fântânilor. Iese din mașină și aleargă spre Joy Ann Cake Shop, în timp ce eu îi dau mesaj lui Saz, cu poza firmei cofetăriei: Cine e preferata ta?

Răspunsul vine într-o secundă: Tu.

Două minute mai târziu, tata se întoarce alergând la mașină, cu brațele ridicate într-un soi de dans ridicol al victoriei, ținând într-o mână o pungă albă de hârtie. Intră, trântește ușa și-mi aruncă punga plină cu chestiile obișnuite — pentru Saz o brioșă cu ciocolată și pentru noi o jumătate de kilogram de fursecuri rotunde cu gem, pe care le devorăm pe drumul spre liceu. Este ritualul nostru secret, de când aveam 12 ani.

Mănânc și mă uit spre cerul înnorat cu totul.

— S-ar putea să plouă.

— N-o să plouă, răspunde el, așa cum a mai spus cândva „N-o să dea în tine“, despre Damian Green, care m-a amenințat în clasa a treia că o să-mi dea un pumn în gură fiindcă nu l-am lăsat să copieze după mine.

N-o să dea în tine, ceea ce presupunea că, dacă va fi necesar, tata va veni la școală și-l va pocni el însuși pe Damian, pentru că nimeni nu se putea pune cu fata lui, nici măcar un băiat de opt ani.

— S-ar putea, răspund doar ca să-i aud din nou tonul protector din voce.

Este un ton care-mi amintește de vremurile când aveam cinci, șase, șapte ani și mergeam peste tot cățărată pe umerii lui.

Îmi răspunde:

— N-o să plouă.

În prima oră, cea de scriere creativă, profesorul meu, domnul Russo, mă oprește după curs ca să-mi spună:

— Dacă îți dorești cu adevărat să scrii, iar eu cred că-ți dorești, trebuie să pui totul acolo, pe hârtie, astfel încât să putem simți și noi ce simți tu. Mereu pare că te reține ceva, Claudine.

Mai spune și niște chestii bune, dar asta e ce-mi amintesc — că el nu crede că simt ceva. E caraghios cum îți rămân în minte lucrurile nasoale, în timp ce lucrurile bune se pierd uneori. Ies din clasă și îmi zic că nici măcar nu începuse să mă cunoască așa, cât de cât, sau să înțeleagă de ce sunt în stare. Nu știe că lucrez deja la primul meu roman și că într-o bună zi voi fi o scriitoare celebră, că mama m-a lăsat s-o ajut cu cercetarea pentru proiectele ei încă de când aveam zece ani, în aceeași perioadă în care am început să scriu niște povestiri. Nu știe că, de fapt, chiar mă pun pe mine însămi în ele.

Pe drum spre ora a treia, Shane Waller, băiatul cu care ies de aproape două luni, mă prinde când îmi descui dulapul și mă întreabă:

— Vin să te iau la petrecerea lui Trent?

Shane miroase bine și e destul de amuzant când își pune mintea, iar acestea sunt — în afară de hormonii mei tropăitori — principalele motive pentru care ies cu el.

— O să vin cu Saz, îi spun. Dar ne vedem acolo.

Shane n-are nicio problemă cu asta, pentru că, încă de pe vremea când aveam 15 ani, tata era cunoscut pentru felul cum îi punea pe toți prietenii mei să mă aștepte afară, chiar și în toiul iernilor crâncene din Ohio. Asta pentru că a fost și el cândva adolescent și știe la ce se gândesc. Și pentru că îi place să se asigure că ei știu că el știe exact la ce se gândesc.

— Atunci ne vedem acolo, iubito, spune Shane.

Iar apoi, ca să-mi dovedesc mie însămi, domnului Russo și tuturor celorlalți din liceul Mary Grove că sunt o ființă vie și simțitoare, fac ceva ce n-aș fi făcut de obicei — îl sărut chiar acolo, pe culoarul școlii.

Când ne desprindem unul de altul, se apleacă și îi simt respirația în ureche:

— Abia aștept.

Și știu că se gândește — speră — că o să facem sex. Așa cum a tot sperat în ultimele două luni că o să decid, în sfârșit, că zilele mele de virgină s-au terminat și că „o să-i cedez“. (Sunt cuvintele lui, nu ale mele. De parcă virginitatea mea i-ar aparține în vreun fel.)

Îi spun toate astea lui Saz, la prânz, iar ea râde cu hohotele alea bubuitoare, maniacale, cu capul dat pe spate, cu părul ei negru legănându-se, și-și ridică sticla cu apă într-un toast batjocoritor.