Cuvânt-înainte

De ce scriu această cărticică? Totul a început pentru mine în primele luni ale anului 2017, odată cu înrăutățirea situației mondiale. Cu războaiele din Irak, Siria și Libia. Cu puhoaiele de refugiați crescânde, generate de acestea, cu oameni din Afganistan, Irak, Siria și Africa, veniți și în Germania. Cu alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA. Cu edificarea unei dictaturi în Turcia. Cu mișcările dreptei naționaliste în Franța, Irlanda de Nord și Germania. Cu amenințarea războiului atomic dintre Coreea de Nord și Statele Unite. Spre a menționa doar ceea ce este evident și mi se pare a fi deosebit de amenințător. Ți se taie respirația când înțelegi cu câtă obrăznicie și cinism ți se vorbește neîncetat de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial despre un al Treilea Război Mondial, vânzându-ți-se asigurări de pace. Cum se lucrează neabătut la construcția imaginii inamicilor și cum lumea se cramponează de ea. Cum orice altă escaladare în bătălia decisivă dintre SUA și aliații ei din NATO, pe de o parte, și fosta URSS, acum Rusia, pe de altă parte, este anunțată ca o pură măsură defensivă.

N-am mai putut dormi liniștit. Am observat cum gândurile mele se învârtesc tot mai puternic în jurul acestor realități globale și sociale. Mi-a crescut în permanență nivelul de stres. M-am întrebat cum m-aș putea opune. M-am gândit că acum ar trebui să aduc mai repede printre oameni cunoștințele pe care le-am dobândit de-a lungul anilor prin activitatea mea terapeutică. Înainte de a fi prea târziu. Ca oamenii să se trezească în sfârșit și să înceteze să se mai traumatizeze reciproc în mod absurd. Ca ei să nu mai escaladeze prin intermediul războaielor și al terorii aceste dinamici demente ale relației agresor-victimă. Ca ei să nu se mai împingă reciproc în abisul unei catastrofe atomice.

Am venit pe lume în 1957 într-un sătuc din Bavaria. Un portret spart al lui Hitler în mansarda casei bunicii mele din partea mamei, un pistol funest în noptiera celui mai mare frate al mamei, teama pe care mi-o trezeau filmele de război în alb-negru, pe care le vedeam la televizorul recent achiziționat — din copilărie nu mi-au rămas prea multe amintiri despre ultimul mare război pe pământ german. Abia mult mai târziu mi-am dat seama cât de traumatizați au fost părinții mei de obârșia lor, de dictatura nazistă și de evenimentele imediate ale războiului. Abia de câțiva ani am putut să înțeleg și să simt într-o oarecare măsură cât de mult am fost traumatizat eu însumi de către părinții mei traumatizați.

Din fericire, între timp am putut lucra continuu la propriile traume psihice. Nu mă mai îndoiesc de faptul că în copilărie n-am fost dorit, iubit și protejat de violență. Într-o noapte agitată din vara lui 2017, când am avut contracții în tot corpul și nu puteam dormi, am auzit deodată o voce: Ai voie să plângi! Atunci mi-au curs șiroaie de lacrimi și m-am detensionat total dintr-un moment în altul. Evident, această frază liniștise copilașul din mine, respins și refuzat cu 60 de ani în urmă, când plânsese și-și exprimase sentimentele. Încă din fașă învățasem să-mi reprim frica de singurătate și violență, supărarea, furia și durerea. Să nu mai țip și să nu mai plâng; în schimb, să mă rușinez când nu eram destul de cuminte în ochii părinților și ai profesorilor. Din afară păream liniștit, dar stresul meu lăuntric creștea tot mai mult.

Cei care cercetează atașamentul numesc acest comportament „nesigur-evitant“: în aparență, copilul acționează calm, spre a putea rămâne în contact cu părinții care îl resping și îl pedepsesc. Lăuntric, el este foarte tensionat. Copilul trebuie să-și reprime nevoia de contact și de iubire și să-și țină sub control sentimentele. M-a liniștit apoi nu doar să cunosc acest tipar — de mulți ani țin deja conferințe pe această temă —, ci și să simt intens acest model pe propria-mi piele. În ciuda situației mondiale care degenerează în demență, pot să dorm mult mai bine decât înainte.

Pot observa lucruri asemănătoare și la alții. Propriile lor traume (din copilărie) se declanșează din cauza unor evenimente sociale actuale (de exemplu, atentate teroriste sau politicieni dictatoriali). Ei intră în panică, se agită și se stresează. Pe urmă, dacă au ocazia să se confrunte cu propriile traume, pot să se liniștească din nou și să-și regleze mai bine emoțiile. Deși, prin aceasta, lumea exterioară nu se schimbă câtuși de puțin. Dar astfel, ei își revin și pot percepe într-un mod mai realist posibilitățile lor de acțiune actuale.

Niciunul dintre noi nu poate salva „lumea“. Pe cât posibil ar trebui să ne ferim îndeosebi de cei care încearcă să facă acest lucru. Fiecare dintre noi nu este decât un scurt instantaneu al vieții în cadrul unor dimensiuni spațio-temporale inimaginabile. De aceea avem dreptul să ne protejăm de nenorociri această viață prețioasă — și să ne bucurăm de ea, în măsura în care ne permit situația mondială și propriile resurse vitale din momentul actual. Avem dreptul să ne salvăm de nebunia evidentă a altor oameni, indiferent unde este posibil în această lume. Pentru a putea face acest lucru, trebuie să învățăm ceva important, când lucrăm la propriul psihic traumatizat: să nu ne lăsăm antrenați în vârtejul nenumăratelor dinamici ale relației agresor-victimă, care se pot dezvolta în noi și ne sunt oferite continuu de alți oameni.

Întrebarea de principiu „Cine sunt eu și ce vreau?“ include următoarea reflecție: „În ce comunitate de oameni aș dori să trăiesc?“ Ce mă leagă de semenii mei? Ce mă separă de ei? Există în realitate un „Noi“ pentru care merită să-mi pun în joc energiile vitale? Sau acest „Noi“ nu este decât iluzia unei comunități coercitive, rânduită aparent armonios, care trăiește în vrăjmășie cu alte comunități coercitive din jurul ei?

Eu, unul, îmi urmez drumul personal și profesional, atât cât pot. Desfășor o activitate terapeutică și publicistică pe care eu o consider corectă și judicioasă și care-mi face plăcere. Mă bucur când văd că astfel le sunt de ajutor altor oameni în existența lor cotidiană. Acest lucru îmi confirmă că poate fi un bun început. Mă bucur de întâlnirile și de contactul cu asemenea oameni. Între timp pot renunța foarte bine, fără teama însingurării, la compania altora, care sunt blocați în dinamicile relației agresor-victimă. Nici nu-mi doresc să mă confrunt mai intens cu problemele create de propriile lor traume.

În fine, am scris această cărticică pentru mine însumi, spre a-mi tria sentimentele, gândurile și experiențele. Pentru a lămuri ce este mai important din punctul meu de vedere să știu despre acest glob pământesc și despre oamenii adunați pe el. Ca să elucidez ce poate fi făcut și ce nu din punct de vedere social, spre a evita pe cât posibil nenumăratele dinamici ale relației agresor-victimă din societățile traumatizate și traumatizante din jurul meu și spre a nu pune în scenă noi dinamici ale relației agresor-victimă.

Așadar, prin această carte n-aș dori să ofer nimănui prilejul să intre cu mine într-un dialog agresor-victimă. Nu mă interesează să desconsider și să învinovățesc alți oameni. Ci să identific niște cauze, așa cum le înțeleg eu în clipa de față. Îmi face plăcere să intru în contact cu cititorii care vor să-mi împărtășească experiențele lor de viață despre cele scrise aici. Mă bucur dacă opiniile mele ajută într-un loc sau altul la configurarea unor comunități constructive, eliberate pe cât posibil de traume. Fiecare se poate schimba în bine doar singur. Dacă mulți fac lucrul acesta, se schimbă și societățile.

München, martie 2018

Capitolul 1

Eu și umanitatea

Paradisul ar fi accesibil pe pământ

Ca specie („homo sapiens“), umanitatea a ajuns departe. În anul 2018 pe acest pământ trăiesc deja 7,5 miliarde de oameni, iar tendința este crescătoare1. Ei au făcut cuceriri culturale și tehnologice fantastice, care le pot pune la dispoziție din belșug hrană, îmbrăcăminte, locuințe, produse de orice tip, mobilitate și informații. A fi om și a trăi ca om poate fi ceva minunat și foarte plăcut. Ne stau la dispoziție cunoștințe infinite. Există profesori, instituții educaționale și metode didactice de excepție. Există mulți oameni care se sprijină reciproc cu devotament. Care își dau o mână de ajutor cu drag și cu plăcere. Vedem acest lucru, de exemplu, ori de câte ori apare o mare nenorocire provocată de o catastrofă naturală și o mulțime de oameni vine imediat la fața locului, să ajute cu mare angajament.

Consider oamenii drept o parte a evoluției. Întrucât procesele de evoluție găsesc permanent soluții de compromis mai mult sau mai puțin reușite pentru probleme și conflicte, și noi, ca homo sapiens, suntem în multe privințe o formulă de compromis. Suntem medii ca dimensiuni și forță, ca viteză și inteligență. Nici pentru noi, oamenii, natura din jurul nostru nu este un paradis. Suportăm numai într-o oarecare măsură canicula și frigul. Chiar și în calitate de omnivori, pentru noi, oferta de hrană existentă în mod natural este limitată. Pentru avantajele înmulțirii sexuale plătim prețul unilateralității. Femeile trebuie să poarte povara gravidității și a hrănirii sugarilor. Bărbații sunt condiționați hormonal și se află inconștient la discreția pornirii compulsive de a concura cu alți bărbați. Le lipsește și emoționalitatea profundă a legăturii cu propriul copil, înlesnită femeilor de la natură prin graviditate și naștere.