Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Luana Crăciun

Design copertă: Faber Studio

Ilustrație copertă: ©rubchikovaa/Larastock

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Oana Apostolescu

Cristina-Gabriela Teodorescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: All The Wicked Girls

Autor: Chris Whitaker

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1548-8

ISBN (EPUB): 978-606-40-1874-8

1. Summer

Nimic n-are noimă.

De-asta s-a temut lumea dintotdeauna. Asta n-au reușit să priceapă toți cei care zbierau la televizor, pastorii ăia care se umflau în pene și turnau cruci peste cruci, părinții care-și ferecau odraslele adolescente în casă, de parcă ar fi putut să le țină în frâu sufletele hoinare.

Și când s-a sfârșit, descoperirea asta le-a pus capac. Au jelit în continuare, vorbeau despre vremurile de odinioară de parcă ar fi existat cu adevărat. Moartea idealurilor.

Înțeleg totuși — înțeleg nevoia de bine și rău —, dar pe mine și pe Raine, și poate și pe pastorul Bobby, o să ne găsiți pe întinderea nesfârșită de gri dintre ele.

Raine e sora mea. Am o poză cu noi două pe noptieră, într-o ramă cu sclipici, în formă de inimioară; e tare kitsch, dar mi-a cumpărat-o tata. Eram mici în poza aia, ne țineam de braț zâmbind suav, cu ochii mijiți, pentru că niciodată nu purtam pălăriile de soare. Eram cu cortul lângă Red River, în zona unde malul coboară și râul se revarsă peste pietrele cafenii atât de alunecoase, încât niciodată n-aveam voie să intrăm în apă. E cel mai bun loc de pescuit. Tata zice c-ar fi prins acolo bibani dungați cam cât ăia pe care i-a prins unchiul Tommy când a fost la pescuit pe Coosa.

Și fix aici a găsit șeriful Black un penis în toamna lui 1985, pe vremea când în toată țara făcea vâlvă cazul grădiniței McMartin și se vorbea de sute de copii care, cică, fuseseră molestați și supuși unor ritualuri bizare.1

Treaba asta e de departe cea mai incitantă chestie care s-a întâmplat vreodată în Grace, așa că știm cu toții povestea pe de rost.

Penisul îi aparținea lui Richie Reams. Richie era armăsarul tipic care joacă fotbal în liceu — cu brațe vânjoase, ochi luminoși și degete care miroseau aproape mereu a pizdă. Locuia cu maică-sa, într-o rulotă la dracu-n praznic, în Haskell, deși ea își petrecea nopțile cu un camionagiu bețiv pe care-l cunoscuse la barul unde lucra.

Antrenorul zicea că Richie putea să ajungă departe dacă reușea să nu mai intre în belele, dar nu ăsta a fost drumul lui. Îi plăceau prea tare fetele. Doar că nu prea mai avea de unde alege, mai ales că trăgea la blonde cu ochi albaștri și aer neprihănit. Nu mai erau prea multe prin Haskell. Sigur, blonde cu ochi albaștri mai erau, dar Richie le-o trăsese pe rând, ștergând orice urmă de neprihănire. De-asta ajunsese până în Grace. La vânătoare de virgine.

A pus ochii pe Mandy Deamer, care învăța la Westview, liceul la care merg și eu. I-am văzut poza: un păr ca al lui Farrah Fawcett și gropițe în obraji când zâmbea, genul ingenuu care-l dădea pe spate pe Richie.

A făcut anume să dea nas în nas cu Mandy în față la Mae’s Diner, în prima zi a vacanței de vară. Ar fi acționat imediat, dar Mandy era însoțită de prietena ei cea mai bună, care era cât un tanc: Franny Vestal. Franny era genul solid și dur: peste 1,80, lată în umeri și îmbrăcată aproape mereu în negru, din cap până în picioare. Franny l-a citit pe Richie de la bun început, nu s-a lăsat aburită. Încercase s-o îmbuneze aruncându-i firimituri — că are ochi frumoși, că e înaltă ca un top-model, că are el un prieten numai bun pentru ea —, genul de texte pe care și-a imaginat că o fată plinuță le va înghiți pe nemestecate. Dar la Franny n-au ținut. Richie i-a zis lui Black că, după părerea lui, era lesbiană.

După două săptămâni, Mandy a cedat. Și-a dat seama ce greșeală a făcut după ce promisiunile poleite ale lui Richie s-au risipit la lumina zilei. Când a realizat că e gravidă cu el, Richie se întorsese deja la Haskell, n-avea nicio treabă.

După vreo patru luni de sarcină, Mandy s-a sinucis. A biruit-o rușinea — privirile cu subînțeles, șoaptele răutăcioase și felul în care o judecau habotnicii.

Fratele ei, Harvey, a găsit-o atârnată de o grindă în șură. Treaba asta l-a dat peste cap în așa hal, că soții Deamer și-au retras toți copiii de la Westview și au făcut școală cu ei acasă, din momentul ăla.

Franny a venit să i-o plătească lui Richie în creierii nopții. Black a declarat apoi pentru Briar County News că i-a pus o cârpă cu cloroform la gură, ca să nu se trezească în timp ce-l dezbrăca, deși s-a trezit când i-a tăiat mădularul.

L-a lăsat țipând și sângerând, dar a sunat la 911, pentru că nu era criminală, voia doar să îndrepte un rău. I-a aruncat pula în Red, în drum spre casă. După câteva ore, a ajuns pe mal.

A găsit-o câinele lui Lottie Stimson și a înhățat-o în botul lui mereu plin de bale. Lottie s-a chinuit să i-o smulgă din gură, apoi i-a chemat pe Black și pe Mitch Wild, care era partenerul lui Black pe atunci.

Au lăsat-o pe Lottie să plece. Plângea în hohote. Black a zis c-o să treacă pe la ea să-i ia o declarație și i-a mai zis să-și țină gura până atunci. Normal că ea a pus imediat mâna pe telefon — a zis c-a auzit zgomote dinspre Hell’s Gate, pesemne că ucigașul o pândise de acolo. A înflorit-o cât s-o convingă pe mama să se ducă glonț la ea, cu o sticlă de vodcă.

Lottie și-a chemat și soțul, pe Jasper, de la gater, oferindu-i astfel pretextul perfect să se instaleze în fața casei cu pușca în mână, împreună cu frații lui săraci cu duhul, dar plini de bere. De-abia așteptau să împuște pe cineva. Acum, lui Jasper i se dusese buhul pentru că tocmai ispășise cinci ani la penitenciarul Fountain din cauză că bătuse un polițai, așa că Black și-a spus c-ar fi cazul să-l anunțe înainte să se apropie de casă. Dar a uitat să-i zică și partenerului lui asta.

Mitch Wild a fost împușcat și a murit pe loc când a trecut pe-acolo în seara aia, după ce se întunecase.

Franny s-a predat, odată ce s-a liniștit. Umbla vorba că polițiștii au găsit tot felul de chestii dubioase la ea acasă: pentagrame din nuiele atârnate de copacii din curte, desene cu Babilonul și simboluri care atrag deochiul și cartea aia despre satanism a lui LaVeyan pe noptieră. Black a zis că sunt niște aiureli, dar asta nu l-a împiedicat să dea foc cărții, iar copiii de la liceu ziceau c-ar fi ars cu o flacără albastră și că în fumul care s-a ridicat a apărut chipul lui Mandy.

Am auzit povestea de vreo cincizeci de ori poate, de fiecare dată cu mici diferențe, dar de la cap la coadă mi-e clar cine e diavolul și nu e Franny.

Mandy e îngropată într-un loc frumos, în cimitirul de lângă St. Luke. Era de vârsta mea când a murit. Avea 15 ani. Cu mult mai devreme decât s-ar fi cuvenit.

Mă opream lângă mormântul ei când mergeam la biserică și mama îmi spunea mereu:

— Să te ții departe de băieți, Summer. Nu-ți aduc decât belele.

Raine se plânge uneori că n-o să se mai întâmple niciodată ceva interesant în Grace.

Tata i-a zis să aibă grijă ce-și dorește.

1 Un caz real în care proprietarii unei grădinițe din Manhattan Beach, California, au fost acuzați că ar fi molestat peste 300 de minori și ar fi luat parte la ritualuri satanice. Ulterior acuzațiile au fost retrase.

2. O poveste cu morală

Summer Ryan a dispărut în noaptea de 26 mai. Tatăl ei și-a sunat amicii înainte să sune la poliție, s-a gândit c-așa o să se miște mai repede. Dar și pentru că Joe Ryan se ținuse departe de oamenii legii o bună parte din viață.

Grupul s-a răsfirat și a înaintat încet. Lanternele aruncau raze poticnite sub cerul de cerneală, iar lumina lunii se revărsa albăstrie printre pinii cu ace lungi care se înălțau falnici în depărtare.

Cei mai mulți aveau la rândul lor copii, așa că înțelegeau teama rece ca gheața care-i cuprinsese pe Joe și pe Ava. În partea lor de lume, când fiica ta umbla de nebună o noapte întreagă, la 15 ani, indiferent cât de deșteaptă era, greșelile rareori rămâneau nepedepsite și fiecare își primea răsplata.

Îi conducea Tommy Ryan, unchiul fetei dispărute, care era înarmat cu pușcă și arc și se descurca destul de bine cu ambele.

Au luat-o la picior pe câmpul din spatele casei, probabil într-acolo ar fi putut s-o apuce ea. Umbla vorba că și-ar fi făcut bagajul înainte să fugă, ceea ce însemna că probabil își pierdeau vremea — pesemne că se refugiase la vreo prietenă sau la un băiat, ori se dăduse la fund până când orice o făcuse să fugă de-acasă avea să se rezolve. Totuși, ținutul ăsta nu era sigur și așa era de multă vreme. De când fusese răpită prima fată.

Coșmarul acela durase mai bine de un an, apoi încetase brusc. Cinci fete: toate din Briar County, toate inocente, genul care mergeau la biserică. S-a zis că se sfârșise pentru că, dacă ar fi crezut altceva, ar fi trebuit să stea în continuare cu inima în gât și se săturaseră de groaza care-i făcea să se trezească la orice oră din noapte și să iasă tiptil pe hol să vadă ce le fac copiii.

Erau zece cu totul. Fuseseră tovarășii lui Joe pe vremea când era tânăr și se ținea de nelegiuiri.

Se cumințiseră când Joe ajunsese la închisoare, pentru că în opt ani îți vine mintea la cap. Locuiau în Grace și în împrejurimi, nevestele lor stăteau la povești, copiii își petreceau timpul împreună. Aproape în fiecare weekend se vedeau la o bere și un grătar, se uitau la un meci împreună, glumeau și râdeau.

Odată ce avea să se lumineze, cei care își găsiseră de lucru urmau să-și întrerupă căutarea pentru a merge la tot soiul de treburi — câțiva lucrau în construcții, alții transportau mărfuri, unul repara aparate de aer condiționat —, după care aveau să se întoarcă glonț aici. Vor sta cu urechea ciulită să audă telefonul. O să-și țină din scurt propriile odrasle, spunându-le să se întoarcă înainte să se întunece, să n-o ia pe vreun drum ocolit și nici măcar să nu se uite spre Parcul Național Hell’s Gate.

Dacă-l prindeau pe individ — în presă i se spunea Păsăroiul —, aveau să-l ucidă înainte să cheme poliția. N-o spusese nimeni cu voce tare, dar știau că asta aveau să facă.

În Grace, arșița începea devreme.