Pentru colectivul didactic și pentru membrii Programului de Sănătate Mentală
a Sugarului și a Părintelui din cadrul
Universității Massachusetts din Boston

Introducere
Origini

Puterea conflictului propune un nou mod de a ne privi pe noi înșine și relațiile noastre. Ceea ce ne-a motivat de-a lungul a zeci de ani de cercetări și experiență clinică a fost un set de întrebări fundamentale: Cum de unii oameni se bucură de o gamă largă de conexiuni sociale apropiate și satisfăcătoare, în timp ce alții suferă din cauza lipsei de conectare și a singurătății? De ce unii oameni sunt triști, retrași și lipsiți de stimă de sine, iar alții sunt veseli, curioși, afectuoși și încrezători? Cum este legat sentimentul de apartenență și atașament față de ceilalți cu modul în care ne dezvoltăm identitatea? Poate că cel mai important este să ne dăm seama cum ne pot ghida răspunsurile la aceste întrebări, pe care le-am descoperit pe parcursul muncii noastre, către găsirea conexiunii și a intimității când ne simțim pierduți și singuri, o experiență pe care orice om o cunoaște mai devreme sau mai târziu. Înainte să-ți arătăm ce am aflat, permite-ne să ne prezentăm, să ne spunem fiecare povestea și să vorbim despre cum am ajuns să scriem această carte împreună.

Povestea Claudiei: De la management comportamental la ascultare

Era 2004. Eram specialista în psihologie comportamentală pediatrică cunoscută de toți locuitorii unui orășel mic și totuși simțeam din ce în ce mai mult că nici pregătirea mea în pediatrie și nici cei aproape douăzeci de ani de practică nu-mi oferiseră instrumentele necesare ca să abordez gama largă de probleme cu care mă confruntam în cabinet. Deși puneam întrebări și ofeream îndrumare, sfaturi și management comportamental, de cele mai multe ori ședințele se soldau cu frustrare pentru mine și pentru familiile cu care lucram. Totul s-a schimbat în urma a două ședințe — una cu un adolescent „sfidător“ și una cu o fetiță de trei luni cu „colici“.

După ce am vorbit între patru ochi cu Alex, băiatul de cincisprezece ani, timp de douăzeci din cele treizeci de minute care se acordă de obicei unei „evaluări pentru ADHD“, i-am invitat înăuntru pe părinții lui, Carmen și Rick. Alex stătea ghemuit într-un colț al mesei de examinare, înfășurat strâns în haină și holbându-se în tăcere la podea. Carmen și Rick stăteau cu brațele încrucișate, cât de departe posibil unul de celălalt. Cabinetul era prea mic pentru furia și lipsa de conexiune pe care trebuia să le cuprindă.

În cadrul acelei prime ședințe cu Alex și părinții lui, am urmat procedura obișnuită: am notat istoricul în concordanță cu instrumentele standardizate de diagnostic­ pentru tulburarea de hiperactivitate/deficit de atenție.1 Răspunsurile păreau să indice că Alex ar putea îndeplini criteriile de diagnostic ale acestei tulburări. Am programat următoarea ședință pentru a continua evaluarea și a discuta tratamentul.

Dar am procedat diferit în cea de-a doua ședință, câteva săptămâni mai târziu. În acel an începusem să studiez la nou înființatul Institut de Psihanaliză Berkshire. Ca parte dintr-un program de formare a psihanaliștilor, institutul oferea o bursă pentru cei care nu erau clinicieni în domeniul sănătății mentale, dar lucrau în domenii înrudite. Astfel, am descoperit idei noi, care nu fuseseră acoperite de pregătirea mea în pediatrie. Pediatrii sunt surprinzător de puțin instruiți cu privire la rolul crucial al relațiilor în creșterea și dezvoltarea copiilor.

Una dintre cele mai importante influențe asupra modului meu de a gândi de atunci încolo a reprezentat-o opera lui D.W. Winnicott, pediatru devenit ulterior psihanalist. Winnicott și-a dezvoltat teoriile în Anglia postbelică, unde, la fel ca în majoritatea societăților occidentale ale acelor timpuri, se considera că rolul mamei este doar acela de a oferi îngrijiri de bază — hrănit, spălat, îmbrăcat. Nu se acorda prea multă importanță relației mamă-copil. În Londra celui de-al Doilea Război Mondial, copiii erau adesea luați de lângă familiile lor pentru a fi puși la adăpost de bombe și nimeni nu se gândea prea mult la consecințe, iar copiii spitalizați petreceau perioade lungi departe de părinți. Winnicott a fost printre primii care au introdus un nou mod de gândire.

În perioada în care Alex și părinții lui au venit la a doua ședință, citeam o lucrare despre ceea ce Winnicott denumea „sinele real“.2 Acesta scria despre cum problemele părinților le pot întuneca acestora judecata și-i pot împiedica să vadă cine sunt cu adevărat copiii lor și ce transmite, de fapt, comportamentul copiilor. Un exemplu grăitor al acestui concept mi l-a oferit o altă mamă care venea la consultații. Era foarte deranjată de nevoia fiului său cel mare de-a fi mereu primul. Mamei îi era din ce în ce mai greu să iasă din casă cu un copil de cinci ani și cu unul de doi. După câteva vizite la cabinetul meu, mi-a povestit plângând că, în copilărie, îi murise fratele mai mare. Familia ei se mutase în partea cealaltă a țării ca să scape de această pierdere și n-au vorbit niciodată despre ea. Experiența de a fi părintele a doi copii de vârste similare i-a readus întreaga durere. Fiul ei, care desena în liniște pe podea cât timp ea povestea, i s-a urcat în poală și i-a dat un desen cu o persoană pe un câmp. Exemplificând extraordinar zicala „din gura copiilor iese adevărul“, copilul i-a spus: „Asta ești tu, nu eu“. Comportamentul lui izvora dintr-o rivalitate tipică între frați, dar durerea neprocesată a mamei îi întunecase judecata și făcea din țânțar armăsar prin reacția ei exagerată. Odată ce a reușit să împărtășească această poveste în mediul sigur al cabinetului meu, a devenit capabilă să reacționeze la „sinele real“ al fiului ei și să-i stabilească limite cu blândețe. Intensitatea rivalității fraterne s-a diminuat.

Cu toate că nu-mi amintesc să-mi fi schimbat intenționat abordarea — a fost o schimbare mai degrabă întâmplătoare — studiile mele mi-au oferit noi repere pentru înțelegerea momentelor transformatoare cum au fost cele ce au urmat cu Alex și familia lui. Ulterior am reușit să repet ceea ce descoperisem întâmplător. Aceștia au fost primii pași ai călătoriei mele dinspre o abordare bazată pe managementul comportamentului către una bazată pe ascultare. Am început să observ că problemele de comportament apar atunci când, din diverse motive, părintele și copilul nu se conectează — o situație pe care am ajuns ulterior s-o denumesc cu termenul lui Ed — desincronizare.

Când am început să-i ascult pe părinți și pe copii deopotrivă, părinții au devenit capabili să acceseze sentimentele care îi împiedicau să vadă sinele real al copilului — de obicei simțeau o combinație între rușine, furie și durere. Am învățat să ascult cu mai multă curiozitate în loc să sar direct de la diagnostic la tratament. În loc să caut „Ce este?“ și „Ce facem?“, am început să pun întrebări cu răspuns deschis: „Cum a fost perioada sarcinii?“, „Cum era copilul când era bebeluș?“, „Îți amintește copilul de vreun alt membru al familiei?“ Prin această invitație la discuție, părinții s-au deschis și poveștile au început să curgă. Ținând cont de lecțiile învățate de la Winnicott și de la alții, am încercat să găsesc în aceste povești ceva care să explice comportamentul problematic. Cum puteam să înțelegem ce încerca să comunice copilul? Prin intermediul momentelor puternice de reconectare familială la care am asistat, au avut loc transformări dramatice în relații și în comportamente. Asta s-a întâmplat și în cazul lui Alex și al familiei sale.

Cea de-a doua lor vizită la cabinet abia începuse de câteva minute, când mama lui Alex s-a supărat din cauza unui comentariu al soțului și a ieșit furioasă în sala de așteptare. După ce ușa s-a închis în spatele ei, fără să dea mare atenție evenimentului, Rick a început o listă de plângeri la adresa fiului său. „E leneș. Nu ascultă niciodată. Nu-i pasă de nimeni în afară de el însuși.“ Voiam să-i validez supărarea lui Rick, dar să-l protejez și pe Alex de intensitatea supărării lui, așa că am navigat prin acest moment dificil redirecționând conversația și întrebându-l pe Rick câteva lucruri simple despre o zi obișnuită din viața lui. Ce lucra și la ce oră ajungea de obicei acasă? Cât timp petrecea cu familia? Primind ocazia de a-și spune povestea, Rick s-a calmat și s-a deschis. Spațiul din conversație nu s-a mai umplut cu întrebări standard din vreo scală, ci cu timp de ascultare. I-am văzut pe tată și pe fiu relaxându-se, corpurile lor s-au eliberat de tensiune și de furie. Pentru prima dată, s-au uitat unul la altul. Eu tăceam, iar ei au început să vorbească direct unul cu celălalt, față-n față. În loc să-l atace pe Alex, Rick a părut să se simtă confortabil să vorbească despre distanțarea din cadrul familiei și despre cum se simte incapabil să formeze o conexiune cu Alex, acum că era deja adolescent. Dorul și ușurarea s-au simțit în vocea lui Alex când i-a spus tatălui că îl speria să-și audă părinții certându-se, adesea din cauza lui. Preocupat de aceste experiențe tulburătoare, îi era greu să fie atent la școală. Acum am început să recunosc această situație ca pe o spirală descendentă de indicii ratate și comunicare defectuoasă. Carmen și Rick vedeau un băiat leneș și încăpățânat. Alex vedea niște părinți permanent nervoși și dezamăgiți de el. Comportamentul lui a alimentat certurile părinților, iar familia s-a adâncit și mai mult în groapa deconectării.