Pentru Johanna și Jakob

Cuvânt introductiv

Mă bucur că pot adăuga un cuvânt introductiv acestei noi colecții de carte. Împrejurarea are astăzi loc dintr-o perspectivă a peisajului psihoterapeutic din care privim aproape cu uimire în urmă, la vremea în care membrii feluritelor „școli“ își disputau vehement întâietatea: care dintre ei avea mai mult succes, avea concepte mai bune, aparținea de mainstream și care, tocmai fiindcă nu aparținea de această direcție, era poate chiar cu mult mai important. Pe baza studiilor psihoterapeutice, între timp știm că factorii generali, ca de pildă configurarea relațiilor terapeutice legate de așteptarea ameliorării, resursele pacienților, contextul în care indivizii trăiesc și în care sunt tratați, joacă un rol mai important decât feluritele tehnici de tratament. Se adaugă și faptul — atestat și de cercetări (studiul PAP, studiul practic al psihoterapiei ambulatorii din Elveția) — că astăzi terapeuții, bărbați și femei, aplică, alături de tehnici specifice diferitelor școli, și numeroase tehnici generale de intervenție, mai cu seamă provenind din alte școli de psihoterapie decât cele în care ei s-au format inițial.

Tocmai pentru că avem atâtea lucruri în comun și preluăm dezinvolt și tehnici de intervenție proprii altor școli, sporește și interesul pentru felul în care sunt într-adevăr constituite de fiecare dată conceptele „celorlalți“. Ca jungiană, observ mereu că teoriile lui Jung sunt folosite asemenea unei „cariere“ ale cărei pietre apar în construcții noi, respectiv în noi „versiuni“, fără ca respectivii autori să trimită la Jung. Lucru valabil în ce privește, de pildă, interpretarea dată de Jung viselor, din care se preiau numeroase elemente ori de câte ori se lucrează la această temă. Faptul că C.G. Jung nu a fost primul care s-a ocupat intensiv de imaginație, iar ea a fost centrală în teoria lui „se uită“ ocazional; apropierea teoriei schemelor — apărută cu o sută de ani mai devreme — de teoria complexelor jungiene nu poate fi desigur ignorată.

Multe se pot întâmpla deoarece conceptele lui Jung sunt prea puțin cunoscute. De aceea salut ideea lui Ralf Vogel de a publica această nouă colecție de carte la Editura Kohlhammer, în care să se treacă în revistă și să se formuleze conceptele fundamentale ale lui Jung în evoluția lor, așa cum apar astăzi, în interacțiunea dintre teorie și practică. Sunt convinsă că teoria lui Jung, în care imaginile și plasticitatea au o mare însemnătate, va putea stimula în bună măsură colegi și colege aparținând altor direcții de cercetare.

Verena Kast

Introducere

Îi împărțim pe pacienți în persoane bolnave psihic, persoane bolnave fizic și, în fine, persoane bolnave psihosomatic. Dar este oare posibilă o asemenea clasificare neechivocă și ce însemnătate are ea în viața de zi cu zi pentru tratamentul medical și psiho­terapeutic? Acestea sunt întrebările la care vom răspunde în cele ce urmează, pornind de la psihologia analitică a lui C.G. Jung. În opinia mea, rezultatele cercetărilor empirice ale lui Jung și experiențele acumulate în secolul trecut nu sunt depășite, ci continuă să ofere importante sugestii pentru problemele psihosomatice. În plus, datorită noilor metode de cercetare, unele dintre ideile sale au ajuns să fie analizate și documentate științific abia în zilele noastre. Jung și-a formulat cândva în felul următor poziția față de corp și suflet:

Sufletul omului nu se află nicidecum în afara naturii. El face parte dintre fenomenele naturii, iar problemele lui sunt tot atât de importante precum problemele și enigmele pe care ni le ridică maladia fizică. În plus, nu prea există vreo boală a organismului la care să nu conlucreze factori psihici, după cum la multe tulburări psihogene intră în discuție și elemente somatice (Jung, GW 13, §195)*.

Plecând de la această primă evaluare, Jung a cercetat diferite aspecte ale interacțiunii posibile dintre corp și psihic, însă fără a prezenta o psihosomatică sistematică. Dacă pornim de la semnalarea aspectelor volatil-schimbătoare, nesăbuite și de neînțeles din punct de vedere lingvistic ale sufletului de către Donald Kalsched (2013, p. 22), putem avea îndoieli asupra existenței unei sistematici definitive. S-ar zice că, în cazul tuturor conceptelor noastre psihosomatice verificate cu prisosință, trebuie să admitem anumite neclarități, incertitudini sau inexactități. La fel ca psihosomatica, sufletul nu este o enigmă care trebuie rezolvată, ci un mister ce poate fi doar aproximat, însă niciodată înțeles pe deplin. Psihicul și corpul constituie o unitate căreia i se poate da târcoale, dar a cărei esență nu poate fi pătrunsă.

Și din acest motiv, Jung a subliniat cu privire la problema relației dintre corp și suflet că noțiunile, cuvintele și conceptele nu trebuie confundate cu realitatea, cu omul integral, format din psihic și corp. În principiu, el era convins că în psihologie omul nu va putea ajunge la o cunoaștere adecvată până când nu va pătrunde tărâmul acțiunii și trăirii, deci al lumii fizice. De aceea realitatea include întotdeauna și corpul. De asemenea, Jung consideră corpul indispensabil pentru a proteja conștiința eului de efectele distructive ale inconștientului, întrucât corpul limitează personalitatea (Jung, GW 8, §503), iar sufletul fără corp este ireal (Jung, GW 13, §316).

Interesant este că în 1958, cu trei ani înainte de a muri, Jung cerea să se țină bine minte următorul adagiu al poetului olandez care semna cu pseudonimul Multatuli (Eduard Douwes Dekker): „Nimic nu este întru totul adevărat și nici acest lucru nu este întru totul adevărat“. Și adăuga: „În psihologie, fiecare propoziție poate fi inversată și să rămână totuși corectă“ (YouTube; C.G. Jung răspunde la întrebări 4/6, 1958). Cine citește această carte având o asemenea atitudine va putea să clasifice contradicțiile ivite cu privire la numeroasele întrebări fără răspuns, la tezele sau exemplele prezentate, în categoria celor practic ineluctabile.

Doresc să menționez aici că, pentru ușurința lecturii, în pasajele cu caracter general se va folosi forma masculină, care va include toate formele de gen (feminin, masculin, divers).

1. Cercetări empirice privind interacțiunea dintre psihic și corp

1.1. Studiile lui C.G. Jung de asociere a cuvintelor — emoție, imaginație și corp

În anul 1903, pe când era medic asistent în cadrul Clinicii Universitare de Psihiatrie din Zürich, C.G. Jung și-a început primele cercetări care au furnizat indicii importante despre interacțiunea dintre corp și psihic. Cu toate acestea, la începutul cercetărilor, interesul său principal nu a fost problema relației dintre corp și suflet, ci căutarea legilor psihice la oamenii sănătoși. Pentru a afla ce se întâmplă, din punct de vedere psihic, în cazul oamenilor sănătoși, Jung și colegii săi au efectuat numeroase studii de asociere a cuvintelor. În cadrul acestor studii empirice, în fața unor subiecți sănătoși s-au rostit succesiv o sută de cuvinte separate — unele neutre, precum masă, lună sau pahar, dar și cuvinte precum moarte, mândrie sau minciună. Subiecților li se cerea să spună cât mai repede primul cuvânt care le venea în minte. Se nota asocierea respectivă și, în plus, se măsura intervalul de timp dintre cuvântul rostit și răspuns. În a doua fază a testului, numită faza reproductivă, subiecților li s-au citit din nou toate cele o sută de cuvinte, cerându-li-se să repete toate răspunsurile date anterior. Reproducerea corectă sau eronată a fost și ea documentată.

Acest test asociativ verbal nu era nou în anul 1903, dar, spre deosebire de cercetătorii anteriori, Jung era interesat în primul rând de așa-numitele distorsiuni. Într-adevăr, se constată că nimeni nu dă în mod sistematic răspunsuri spontane. Uneori, un subiect răspunde după o mică ezitare, alteori greșește, repetă cuvântul rostit, răspunde cu mai multe cuvinte sau gesticulează, ca să menționăm doar câte­va anomalii. Interesant este că aceste distorsiuni nu apar haotic la nicio persoană, ci sugerează coerență. Pornind de la numeroase exemple, Jung a putut evidenția o logică internă a acestor distorsiuni. De pildă, după ce un subiect a reac­ționat foarte ezitant la cuvintele apă, vapor, mare și înot și, pe deasupra, și-a amintit eronat toate răspunsurile date inițial, în cadrul discuției finale a ieșit la iveală faptul că, într-o etapă disperată a vieții sale, se gândise să se sinucidă prin înec (Jung, GW 2, §743 și urm.). Patru cuvinte au scos în evidență o problemă personală semnificativă și puternic încărcată emoțional. Iar Jung a numit aceste grupe de teme relevante din punct de vedere emoțional complexe emoționale.

Jung a definit complexul ca fiind o entitate constând din mai multe componente întrețesute. El conține toate experiențele relaționale și reprezentările păstrate în memorie în legătură cu un anumit subiect. În cazul complexului matern, acestea ar fi episoadele personale, imaginile, gândurile, convingerile și percepțiile mamei. Sunt trăiri pe care le-am avut cu mama biologică, dar și experiențe trăite alături de alte persoane sau în alte situații de viață percepute ca materne. Și toate aceste imagini și experiențe legate de complexe sunt indisolubil legate de diverse sentimente sau de o întreagă gamă de sentimente. În principiu, complexele noastre nu sunt patologice, ci structuri normale ale psihicului, comparabile cu organele noastre corporale.