Pentru Charlie, om de onoare și soțul meu

Nota autoarei

Numele, identitățile și alte caracteristici precum vârsta, genul și locul de muncă ale clienților mei pe care îi menționez în această carte sunt schimbate pentru a le proteja anonimatul. În unele cazuri am creat personaje compozite pentru a ilustra o idee cu caracter general. Le sunt profund îndatorată tuturor pentru generozitatea și curajul de a-mi fi acordat permisiunea să prezint aici povestea vieții lor.

Introducere: Când dramele noastre lăuntrice explodează la serviciu

Vi s-a întâmplat vreodată să vă simțiți, la serviciu, parali­zați de sentimente deosebit de puternice? Reacționați exagerat la critici? În relația cu colegii sau cu șeful, vă comportați uneori ca un copil, și nu ca un adult? Sunteți o persoană muncitoare și încununată de succese și, cu toate acestea, în ciuda evidențelor, vă îndoiți de propriile competențe?

Acest gen de manifestări anxioase s-a accentuat în ultimele decenii ca urmare a schimbărilor majore din sfera muncii, declanșate de revoluția digitală și întreținute de dispariția serviciului „garantat pe viață“, de apariția noii economii „la cerere“ (bazată pe contracte temporare), o economie marcată — mai recent — de mișcări precum #MeToo și Black Lives Matter, sau de pandemia de coronavirus. Aceste manifestări de anxietate reflectă faptul că oamenii sunt tot mai preocupați de tot ceea ce ține de muncă (fenomen amplificat de numărul crescut de ore de lucru pe o piață a muncii tot mai competitivă și mai nesigură), doar că, din păcate, ei nu prea beneficiază de un sprijin în acest sens.

M-am confruntat cu aceste aspecte în activitatea mea de psihoterapeut, pe care o practic de mai bine de 30 de ani, activitate care a evoluat între timp spre consultanță și consiliere în mediul de afaceri. La început, am practicat psihoterapia pe teme tradiționale: probleme personale și relații deteriorate. Însă, în ultimii 15 ani, clienții au început tot mai mult să aducă în discuție, la cabinet, probleme legate de serviciu. Oamenii se simt nesiguri în varii forme. Unii nu-și pot depăși imboldul de a fi pe placul celorlalți și ajung astfel să își piardă vâna creativă; alții se luptă cu „sindromul impostorului“, temându-se tot timpul că nu sunt destul de buni la serviciu. Alții, din contra, sunt perfecționiști sau țin să aibă totul sub control și sunt incapabili să delege sarcini; asemenea comportamente subminează nu numai atingerea obiectivelor companiei, dar și a celor de dezvoltare personală. Alții nu pot tolera nedreptățile pe care le percep la serviciu sau nu suportă bârfele, clicile sau comportamentele agresive. În general, toate acestea le umbresc fericirea, sunt piedici în calea progresului în carieră și îi fac să se simtă nesiguri la serviciu, să nu îl mai suporte, pur și simplu. Pentru mulți dintre ei, relațiile de la serviciu ajung să fie mai importante decât cele de familie și le ocupă mintea mai tot timpul.

Mulți dintre cei care vin la cabinet descoperă curând că problemele cu care se confruntă își au rădăcinile în experiențele prin care au trecut în copilărie. Cu alte cuvinte, își dau seama că reproduc la serviciu atât de puțin dorita dinamică familială din viața lor timpurie. Odată ce înțeleg acest lucru, toți se întreabă: „De ce repet un tipar care mă face atât de nefericit?“ Răspunsul — asemeni multor altora pe care le veți găsi în paginile următoare — este surprinzător, dar foarte simplu: atracția spre ceea ce ne este familiar este foarte puternică și este, deseori, suficient de puternică încât să ne domine dorințele conștiente. De exemplu, cei care au fost admonestați mereu în copilărie ajung să se teamă că vor fi respinși de orice figură de autoritate. Unii ajung să se teamă atât de mult că vor face greșeli, încât li se blochează gândirea și nu reușesc să termine la timp ce au de făcut. Într-un final, se poate ajunge exact la tipul de critici pe care cel în cauză încearcă să îl evite. Deși revenirea la obișnuințe este o nevoie imperioasă și ne poate menține în zona noastră de confort, noi nu ne putem maturiza dacă ne agățăm doar de lucrurile știute, familiare.

Înainte să vină la cabinet, mulți dintre cei cu care am lucrat au încercat să depășească asemenea sentimente schiloditoare, asemenea gânduri negative și obișnuințe distructive apelând la tehnici de gândire pozitivă, citind ghiduri de autoajutorare sau participând la ateliere de dezvoltare personală — dar au constatat, într-un final, că se adânciseră și mai tare în problematica lor. Cei cu probleme la serviciu apelează doar în ultimă instanță la psihoterapie. Și, cu toate acestea, când oamenii nu își pot schimba gândirea sau comportamentul și nu reușesc nici măcar să recunoască ce stă la baza lor — deși știu că prejudiciază compania sau își periclitează cariera —, e cazul să se autoexamineze mai atent și în profunzime. Vă voi arăta cum să o faceți prin intermediul relatărilor pe care vi le voi prezenta și pe care le-am cules din experiența mea de psihoterapeut și consultant în întreprinderi, precum și prin întrebările pe care vi le voi pune și la care vă invit să vă gândiți.

În zilele noastre, e ceva obișnuit să se apeleze la terapie pentru probleme personale ca depresia, doliul sau un divorț, dar, când e vorba de probleme legate de serviciu, cei care se confruntă cu așa ceva nu se prea gândesc să parcurgă un asemenea proces de autoexaminare. Probabil că e din cauza falsei impresii care se mai păstrează și azi conform căreia sfera muncii este precumpănitor rațională și obiectivă, are scopuri specifice și e un univers lipsit de emoții. Unii mai cred și că, dacă mergi la psihoterapeut, ai un punct slab sau ești chiar „bolnav“. Poate că, inconștient, se tem de ce ar putea afla despre ei înșiși. La rândul lor, firmele și companiile tind să caute soluții rapide și concrete — cum ar fi evaluările anuale ale personalului, formarea profesională, cursuri — și nu stau să abordeze problematica în profunzimea și complexitatea ei. Unii angajatori consideră că angajații ar trebui să-și lase acasă viața personală și emoțiile și că trebuie să se concentreze total asupra muncii pe care o au de făcut. Manfred Kets de Vries, renumitul psihanalist și profesor de dezvoltare a leadershipului și schimbare organizațională de la Insead Business School, mi-a spus odată: „Pentru conducătorii de întreprindere, angajatul ideal este cineva care tocmai a divorțat, locuiește într-un apartament gol și își ia un sac de dormit să se mute la birou ca să lucreze 24 de ore pe zi“.

Adevărul este că toți purtăm cu noi peste tot, chiar și la serviciu, încărcătura complexă a vieții noastre emoționale. Odată cu abilitățile pe care le avem, odată cu dedicarea și ambiția noastră, aducem la serviciu și toată „viața noastră interioară“ — cu sensibilitatea noastră, cu percepțiile greșite, cu fricile și nesiguranțele noastre —, toate acele emoții puternice care uneori ne acaparează în întregime. Aici se include și inconștientul nostru în care îngropăm experiențele din viața timpurie și pe care le considerăm prea dureroase sau prea greu de înfruntat.

Familia și, în mod special, primele noastre relații interumane rămân adânc încifrate în mintea noastră, fie că suntem sau nu conștienți de asta, și se infiltrează în toate relațiile noastre ulterioare, inclusiv în cele de la serviciu. Când alungăm de la nivelul conștientului sentimentele și experiențele dureroase, acestea nu dispar, ci se cuibăresc în inconștientul nostru, acolo unde nu le mai putem controla. De obicei, aceste amintiri refulate sunt repuse în scenă la serviciu, unde ni se reactivează primele experiențe din familie, astfel încât, inconștient, șefii și colegii noștri ajung să semene cu rudele noastre apropiate. De exemplu, îl putem vedea în șeful nostru pe tata — imaginea de autoritate care reprezintă prima figură de autoritate din viața noastră; sau putem vedea în șef imaginea tatălui pe care am dori să îl fi avut. Sau poate o dispută cu un coleg trezește în noi sentimente refulate de pe vremea când certurile de familie ne-au rănit și/sau ne-au făcut să ne simțim respinși din cauză că emoțiile scăpaseră de sub control.

Dacă am avut norocul să ne naștem în familii care au răspuns cu grijă, afecțiune și căldură primelor noastre nevoi, atunci avem toate șansele să credem că șefilor noștri le va păsa de noi și ne vor trata corect. Dacă, însă, am fost neglijați în copilăria mică sau dacă am avut părinți care ne-au făcut să suferim în vreun fel, ne va fi greu să avem încredere în colegi. Ba chiar am putea să credem că oamenii sunt împotriva noastră, că încearcă să ne saboteze munca sau chiar că vor să se descotorosească de noi. Gândirea paranoidă se poate instala foarte ușor.

Dacă nu ne dăm seama de aceste lucruri, incon­știentul nostru va tot apărea și reapărea, influențân­du-ne gândurile și percepțiile în moduri tot mai distructive. În viața de la serviciu se pot petrece ravagii când asemenea conflicte nerezolvate din trecut sunt puse în act (acted out). Brian, un designer care a venit la mine la cabinet, se temea de autoritate și își exprima această frică prin agresiunea față de șefi și de colegi, chiar și atunci când aceștia încercau să îl ajute. De unde i se trăgea? A reieșit că era fiul unei mame care l-a crescut singură, dar care s-a căsătorit ulterior și s-a concentrat asupra celor doi copii pe care i-a avut cu al doilea soț.