Pentru Jane și Tasha

Unu

La ora 23, străinul se postă sub stâlpul de iluminat stradal, conform înțelegerii.

Stâlpul fusese ușor de găsit, așa cum i se și spusese. Era singurul din tot complexul care încă funcționa și se afla tocmai în capătul cel mai îndepărtat, la nici doi metri distanță de gardul metalic care separa Statele Unite de Mexic.

Era singur. Și neînarmat.

Conform înțelegerii.

Mașina se ivi la 23:02, apropiindu-se printre cele două rânduri de garaje paralele încuiate. Și ele tot metalice. Cu acoperișurile deformate de soare. Și pereții zgâriați de nisip. Cinci pe dreapta. Patru pe stânga. Plus rămășițele ultimului, care zăceau sfârtecate și ruginite cam la trei metri într-o parte, ca și cum ceva explodase înăuntrul lui cu ani în urmă.

Din cauza farurilor puternice era mai greu să recu­noști marca și modelul mașinii. Iar înăuntru era imposibil să zărești ceva. Mașina se opri la nici cinci metri, legănându-se pe arcurile obosite și stârnind un nor jos de praf nisipos. Portierele din față se deschiseră. Amândouă. Și coborâră doi bărbați.

Contrar înțelegerii.

Se deschiseră și cele două portiere din spate. Mai coborâră doi bărbați.

Categoric contrar înțelegerii.

Cei patru rămaseră pe loc și-l cântăriră pe străin din priviri. Li se spusese să se aștepte la cineva masiv, iar tipul din fața lor cu siguranță corespundea descrierii. Avea un metru nouăzeci și șase. O sută treisprezece kilograme. Pieptul cât un dulap pentru arme și mâinile cât cupele de excavator. Și neîngrijit. Părul îi era aspru și nepieptănat. Nu se mai bărbierise de zile întregi. Hainele păreau ieftine și nimic nu-i venea bine, cu excepția încălțărilor. Ceva între un vagabond și un neanderthalian. Nicidecum cineva căruia să i se simtă lipsa.

Șoferul păși în față. Era cu vreo cinci centimetri mai scund decât străinul și cu aproape douăzeci și cinci de kilograme mai ușor. Purta jeanși negri și un tricou tot negru, fără mâneci. Era încălțat cu bocanci negri, în genul celor militari. Ras în cap, dar cu fața ascunsă de o barbă bogată. Ceilalți îl urmară, aliniindu-se în dreptul lui.

— Banii? spuse șoferul.

Străinul se bătu cu palma peste buzunarul din spate al jeanșilor.

— Bun. În spate, pe banchetă. Urcă, spuse șoferul, făcând semn cu capul spre mașină.

— De ce?

— Ca să te pot duce la Michael.

— Nu așa a fost înțelegerea.

— Ba așa a fost.

Străinul clătină din cap.

— Ne-am înțeles c-o să-mi spui unde e Michael.

— Să-ți spun. Să-ți arăt. Care-i diferența?

Străinul nu zise nimic.

— Haide. Ce mai aștepți? Dă-mi banii și urcă în mașină.

— Când fac o înțelegere, mă țin de ea. Vrei banii, îmi spui unde e Michael.

Șoferul ridică din umeri.

— Uite că înțelegerea s-a schimbat. O accepți așa sau pică.

— Am s-o las să pice.

— Ia, gata, zise șoferul ducând mâna la spate și scoțând un pistol de la curea. Încetează cu prostiile și urcă în mașină.

— Nu la Michael aveai de gând să mă duci.

— Bine că te-ai prins, Sherlock!

— Aveai de gând să mă duci la altcineva. Cineva care vrea să-mi pună niște întrebări.

— Gata cu vorbăria. Urcă în mașină.

— Ceea ce înseamnă că nu poți să mă împuști.

— Ceea ce înseamnă că nu pot să te ucid. Totuși, pot să te împușc.

— Chiar poți? zise străinul.

Un martor ocular ar fi spus că străinul abia dacă se mișcase din loc, dar cumva, într-o fracțiune de secundă, reușise să reducă distanța dintre ei și să-l apuce pe șofer de încheietură. Pe care i-o înălță brusc, asemenea unui pescar mândru care își trage prada din apa mării. Îi forță brațul mult deasupra capului. Atât de sus, încât bărbatul se ridică pe vârfuri. Apoi îl lovi cu pumnul stâng în tâmplă. Cu duritate. Genul de lovitură care în mod normal ar doborî un om. Lăsându-l lat. Doar că șoferul nu căzu. N-avea cum. Era suspendat de braț. Picioarele îi alunecară în spate. Pistolul îi scăpă dintre degete. Umărul i se dislocă. Tendoanele se întinseră. Coastele i se frânseră. O cascadă grotescă de vătămări. Fiecare debilitantă în felul ei. Dar în acea clipă omul abia dacă sesiza vreuna dintre ele. Fiindcă toată partea de sus a corpului i se zvârcolea în chinuri. Fulgere de durere arzătoare îi sfredeleau trupul, toate plecând dintr-un singur loc. Un punct aflat chiar la subsuoară, unde se află cuibărită sub piele o rețea încâlcită de nervi și ganglioni limfatici. Exact locul care tocmai îi fusese zdrobit de articulațiile masive ale degetelor străinului.

Străinul luă pistolul căzut și-l cără pe șofer pe capota mașinii. Îl întinse pe spate, în vreme ce acesta schelălăia cu respirația întretăiată și se zbătea pe vopseaua zgâriată, după care se întoarse spre ceilalți trei și le spuse:

— Ar fi bine să plecați. Acum. Cât mai aveți posibilitatea.

Cel din centrul trioului păși în față. Era cam la fel de înalt ca șoferul. Poate un pic mai lat în umeri. Avea părul tuns scurt. Fără barbă. Trei lanțuri groase de argint în jurul gâtului. Și un rânjet răutăcios pe față.

— Ai avut noroc o dată. N-o să se mai întâmple. Acum urcă în mașină până n-apucăm să te cotonogim.

— Serios? zise străinul. Din nou?

Dar nu se mișcă. Îi văzu pe cei trei schimbând pe furiș priviri între ei. Se gândi că, dacă ar fi deștepți, ar opta pentru o retragere tactică. Sau, dacă ar fi pricepuți, ar ataca împreună. Dar mai întâi unul dintre ei ar trebui să se ducă în spate. S-ar putea preface că vrea să vadă ce face șoferul rănit. Sau că vrea să renunțe și să urce în mașină. Ori chiar să fugă. Ceilalți doi ar putea atunci să creeze o diversiune. Apoi, când el s-ar afla în locul potrivit, l-ar putea ataca toți deodată. Un asalt simultan din trei direcții. Unul dintre ei cu siguranță ar suferi ceva vătămări. Probabil doi. Dar al treilea ar putea să aibă o șansă. S-ar putea ivi o ocazie favorabilă. Dacă cineva ar fi suficient de priceput încât s-o valorifice.

Deștepți nu erau. Și nici pricepuți. Nu se retraseră. Și nimeni nu încercă manevra de învăluire. În schimb, cel din mijloc făcu încă un pas în față, singur. Adoptă un fel de postură generică de arte marțiale. Scoase un vaiet ascuțit. Și simulă o lovitură spre fața străinului. După care îi expedie o lovitură inversă cu mâna în plexul solar. Străinul îl devie cu dosul mâinii stângi și cu dreapta lovi în bicepsul atacatorului, ținându-și degetul mijlociu îndoit, cu articulația împinsă mult în față. Bărbatul scoase un țipăt și sări în spate, cu nervul axilar supraîncărcat și brațul scos temporar din uz.

— Ai face bine să pleci, îi zise străinul. Înainte să te accidentezi.

Tipul sări înainte. De data asta, fără nicio tentativă de a-și mai masca intențiile. Doar se răsuci, pentru a-i expedia o lovitură sălbatică cu brațul teafăr. Străinul se aplecă spre spate. Pumnul nimeri pe lângă el. Străinul se uită cum îi trece prin față și își repezi și el pumnul, cu încheietura degetului mijlociu scoasă la înaintare, în tricepsul adversarului său. Acum, ambele brațe ale acestuia erau scoase din uz.

— Cară-te, îi spuse străinul. Cât mai poți.

Individul făcu o fandare. Ridică piciorul drept, mai întâi coapsa, apoi laba piciorului, pivotând din genunchi. Încerca să obțină forță maximă. Țintea vintrele străinului. Dar nu reuși să se apropie. Pentru că acesta ripostă cu o lovitură vicleană de picior. Pe o traiectorie dreaptă și joasă. Direct în tibie. Fix în momentul de viteză maximă. Os contra bombeu. Bocancii străinului. Singurul lucru din dotarea lui care nu era ponosit. Cumpărați din Londra, cu ani în urmă. Strat peste strat de piele, cremă de ghete și adeziv. Căliți de timp. Întăriți de intemperii. Iar acum, solizi ca oțelul.

Glezna individului cedă. Omul zbieră și se dădu în spate. Își pierdu echilibrul și nu reuși să și-l recapete fără ajutorul brațelor. Piciorul îi atinse solul. Capetele fracturate ale oaselor se atinseră. Se frecară între ele. Durerea îi sfâșie piciorul, arzându-i fiecare nerv. Era cu mult mai mult decât putea suporta corpul lui. Mai rezistă în poziție verticală încă o jumătate de secundă, deja inconștient. Apoi căzu pe spate și rămase lungit, nemișcat ca un copac doborât.

Ceilalți doi se întoarseră și se îndreptară spre mașină. Trecură de portierele din față. Apoi și de celelalte. Până în spate. Capacul portbagajului se deschise. Unul dintre ei dispăru din vedere. Cel mai scund. Apoi reapăru. Ținea în fiecare mână câte un obiect. Ca niște bâte de baseball, dar mai lungi. Mai groase și mai pătrățoase la un capăt. Cozi de topor. Instrumente eficiente în mâini potrivite. Tipul îi întinse una tovarășului său, după care se întoarseră amândoi, oprindu-se la ceva mai mult de un metru distanță.

— Ce-ai zice să-ți rupem picioarele? spuse cel mai înalt, lingându-se pe buze. O să poți răspunde la întrebări. Dar n-o să mai poți merge niciodată. Fără baston. Așa că nu ne mai face să pierdem timpul și urcă în mașină. Să mergem.

Străinul nu simți deloc nevoia să le mai dea vreun avertisment. Fusese clar cu ei de la bun început. Ei erau cei care hotărâseră să ridice miza.

Cel mai scund simulă o lovitură cu bâta, dar se opri brusc. După care tipul mai înalt preluă inițiativa. Se legănă. Și își puse în bâtă toată forța de care era capabil. Ceea ce era o tehnică deficitară. O greșeală gravă pentru genul ăsta de armă. Străinul nu avu nimic altceva de făcut decât să se dea un pas în spate. Bucata masivă de lemn îi trecu șuierând pe lângă abdomen. Și își continuă neabătută traiectoria. Impulsul imprimat inițial era prea mare ca atacatorul să o mai poată opri. Iar el avea ambele mâini încleștate pe ea. Ceea ce-i lăsa capul descoperit. Și trunchiul. Și genunchii.