Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Ana Maria-Tamaș

Foto copertă: Palesa Monareng

Design copertă: castle ©DaLiu/Shutterstock.com; sand ©Vandathai/Shutterstock.com; background pattern ©Xenya/Shutterstock.com; cracks ©komkrit Preechachanwate/Shutterstock.com; foil background ©nonthepcool/Shutterstock.com

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Sabina Lungu

Lorina Chițan

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Within These Wicked Walls

Autor: Lauren Blackwood

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1471-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-1868-7

Capitolul 1

Căldura înăbușitoare m-a izbit ca explozia neașteptată a unui foc de tabără atunci când am ieșit de sub coviltirul căruței trase de asin și am pășit pe nisipul fierbinte. Mi-am strâns geanta la piept, mijind ochii sub soarele ce asfințea. Fata morgana se năștea din talazurile de arșiță ale oceanului de nisip. Uneori, ca niște valuri mici într-un iaz. Alteori, semănând cu un șarpe care încerca să scape furișându-se sub o stâncă. Iar câteodată se arăta precum o caravană îndepărtată ce transporta bucăți de sare scoase de pe fundul deșertului, pentru a fi vândute la târg.

Toate reprezentau doar vicleșugul nemilos al deșertului. Nu se găsea nimic altceva. Nimic în afară de mine, de negustorul care m-a adus din oraș și masivul de piatră bine clădit ce se zărea în depărtare și care urma să fie noul meu cămin.

Cârlionții mi se lipeau de tâmple și de ceafă. Am scos o bancnotă fleașcă de transpirație din buzunar, dar negustorul și-a tras mâna de parcă i-aș fi oferit un păianjen.

— Nu costă nimic.

— În semn de mulțumire, am insistat.

Ar fi trebuit să-mi țin gura. Căruța fusese un dar trimis din ceruri, după ce alți șase oameni mă refuzaseră în mod categoric. O scândură fixată între cele două roți zdravene din spate și un asin asudat înhămat în față. Am avut suficient loc să mă cuibăresc acolo și să mă odihnesc, chiar dacă a trebuit să împart spațiul cu negustorul și cu vasele lui de lut pline cu mirodenii. Avea și o prelată care să mă apere de soare. Un coviltir. Chiar și așa, erau ultimii mei bani, cel puțin până ce aveam să primesc salariul la noua mea slujbă. În plus, dacă tot voiam să-l plătesc, putea măcar să mă lase mai aproape de intrare.

Dar, Dumnezeu să-l binecuvânteze, negustorul a insistat și mai aprig, iar cu mâna ridicată a făcut un gest aspru, gonindu-mă.

— Dumnezeu să aibă îndurare de sufletul tău, a zis el și i-a pocnit un bici măgarului, care a luat-o iute la fugă, în timp ce căruța s-a întors pe unde a venit, pentru a bate din nou drumul cel lung prin deșert, împrăștiind nisipul în toate direcțiile.

Norul de praf lăsat în urmă s-a lipit de fiecare centimetru al trupului meu asudat. Mi-am lins sarea de pe buze, ronțăind-o.

Nisipul nu mă deranja. Măruntaiele mele ajunseseră căptușite de el, așa că devenisem imună. Dar nu eram sigură că aceluia care avea să mă angajeze urma să-i placă cum arăt. Speram să fie un suflet îngăduitor. Aveam nevoie de slujba asta. Cu disperare. Nu mai țineam minte când anume mâncasem ultima oară ceva cum se cuvine. Mă bazam cel mai mult pe nisipul care mi se așternea în stomac, făcându-mi creierul să cadă în capcană și să creadă că sunt sătulă. Acest loc de muncă îmi oferea locuință și hrană. Și o clientelă viitoare, ceea ce-mi asigura o slujbă pentru tot restul vieții.

Dar fiecare lucru la timpul său.

Am așteptat până ce am fost sigură că negustorul nu se mai întoarce, apoi mi-am deschis gulerul rochiei și mi-am scos amuleta de acolo, din locul în care o țineam ascunsă, ridicând-o și studiind-o să văd dacă a fost cumva distrusă. Amuleta din argint subțire și pur, sculptată de căldura ciocanului meu de lipit, în forma unei cruci copte, era ajurată pe margini cu ață de diferite culori. Fiecare linie și rotunjime sudată, fiecare fir colorat mă protejau de Manifestările Marelui Deochi. Orice imperfecțiune putea strica designul și distruge puterea scutului protector. Era prima amuletă adevărată pe care o făcusem — singura pe care o meșterisem vreodată, pentru că Jember n-avea de gând să mă lase să irosesc un material prețios cum era argintul în încercări repetate.

Ca să nu mai pomenesc că atâta argint putea hrăni pe cineva o lună întreagă, ba chiar și mai mult, dacă era cumpătat.

Mi-am ascuns din nou amuleta sub rochie, aranjându-mi gulerul astfel ca lanțul de metal să nu se vadă.

Era o metodă de supraviețuire pe care Jember mi-o predase ca să-mi fie lecție de căpătâi încă de când aveam cinci ani: Protejează-ți amuleta mai bine decât te protejează ea pe tine.

O parte din cei cinci kilometri până la castel m-am scuturat de praf cu una dintre rochiile mele curate, iar restul drumului am căscat gura la locul cu pricina. Părea desprins dintr-un basm — piatră brună șlefuită neuniform și nedefinit de furtunile de nisip, parapete pe care ar fi putut sta împărați din vechime, ferestre săpate în piatră cărora li s-au adăugat geamuri. Existau castele ca acesta pe meleaguri mai înverzite, o știam, dar aici? Cine voia să fie împăratul celui mai fierbinte deșert al planetei?

Unii călători străini spuneau că este „exotic“. Alții îl numeau „iad“. Cea de-a doua descriere era corectă, dacă te gândești la arșiță. Dar când îl priveai? Rai curat. Sarea și fierul pictau peisajul în galben și ruginiu, făcând ca deșertul să pară însuflețit de magie. Dar chiar și o astfel de minune nu era un motiv suficient pentru a-i convinge pe călători să cutreiere drumul ăsta.

Marele Deochi stricase totul.

Se spunea că Marele Deochi a fost prima Manifestare a păcatului — adică gelozia și lăcomia. Râvnind în mod constant după câte ceva, vânează pe oricine dorește lucrurile pe care le vrea și el. Recolte îmbelșugate, un șir de întâmplări norocoase sau simplul fapt că cineva primește prea multe laude puteau atrage această atenție nedorită.

Dar posesiunile materiale, în special banii în exces, păreau să fie cel mai mare păcat. Cei mai mulți dintre clienții pe care-i cunoșteam eu și Jember erau oameni care insistau să aibă prea multe lucruri frumoase în casele lor. Sau, în cazul bărbatului cu care urma să mă întâlnesc, mai mulți bani decât ar trebui să aibă orice om.

Nu avea nicio importanță că blestemul nu trecea dincolo de zidurile castelului, că deșertul era un loc perfect sigur dacă știai cum să-l traversezi. Când era vorba despre Marele Deochi, era mai bine să-ți iei toate mijloacele de precauție ca să nu-ți pară rău.

Cobora înserarea, iar soarele se mai zărea încă la orizont înainte de a spune noapte bună, când am ajuns în sfârșit la castel. Am ridicat pumnul ca să bat la poartă, apoi am preferat să trag de sfoara acoperită de nisip care atârna lângă ușă. Înăuntru, un clopot rău prevestitor mi-a anunțat sosirea.

Am așteptat treizeci de secunde, poate mai puțin — nu știu, mă dureau picioarele și voiam doar să mă întind într-un pat bun. Doar sunetul pașilor m-a oprit să trag din nou de sfoară. Ușa s-a deschis și m-a izbit un aer rece, ca un val de apă înghețată. M-am cutremurat și am strâns în mână amuleta de la gât, aproape îndoindu-mă de faptul că are puterea să mă protejeze de ceea ce se găsea înăuntru.

O femeie albă cu păr cărunt și o expresie încruntată mă privea prin ochelarii ei mici, cu rame de sârmă. Purta un pulover de lână și o fustă lungă și grea — o ținută ciudată de casă, mai ales în deșert. Chipul palid și mâinile îi ieșeau în evidență ca niște jupuituri pe un perete vopsit, în comparație cu hainele cenușii în vestibulul de piatră din spatele ei.

A ridicat din sprâncene. Mi-a scrutat prelung chipul, dar fără să mă privească în ochi. Cicatricea mea. M-am scărpinat pe obraz ca și cum aș fi voit să-mi alin o mâncărime subită, dorind să-mi pot șterge semnul alungit de pe piele. Mereu uitam că e acolo până când întâlneam pe cineva necunoscut, care se holba la ea de parcă mi-ar fi crescut un al treilea ochi.

— Andromeda, să-nțeleg?

Doar după aceste câteva cuvinte și mi-am dat seama că nu era din zonă. Nu se simțea în largul ei vorbind limba amharică — se împotmolea ici-colo.

Asta dacă nu cumva voia să scuipe vorbele spre mine ca pe un blestem.

M-am înclinat ușor, încercând să nu mă clatin pe picioarele-mi ostenite.

— Da.

— Exorcista?

Exorcistă. M-am străduit să nu-mi dau ochii peste cap la auzul acestui cuvânt. Era vag, limitat. Noi, debtera, țineam slujbele de venerare cu imnuri și cânturi și îndeplineam toate îndatoririle preoților, deși nu eram hirotonisiți și nici respectați. Eram vindecători. Artizani. Pregătiți să ne armonizăm cu lumea spiritelor mai profund decât ar fi îndrăznit oricine altcineva. Dar, mi-am zis, dacă asta îi servește angajatorului meu…

— Corect. Exorcista.

Femeia și-a mușcat buza.

— Pari teribil de tânără.

— Par, am spus, și m-am abținut.

— Asta nu e o slujbă pentru un copil.

— Vrei să-ți arăt actele de identitate?

M-am uitat fix și ferm în ochii sceptici ai femeii, rugându-mă în secret să nu mi le ceară. Potrivit legii, la nouăsprezece ani deveneai adult. Suficient de matur ca să trăiești pe străzi și să flămânzești zilnic. Dar, după experiența mea, nu erai destul de mare ca să fii luat în serios de generația celor vârstnici. Cu cât știa mai puțin să-și poată forma o părere, cu atât mai bine.

— Mă rog… ești o ființă tare mică și slăbănoagă, a zis ea, de parcă asta avea vreo semnificație sau vreo relevanță.

A deschis ușa mai larg, iar eu am intrat în castelul friguros, străduindu-mă să nu-mi frec mâinile care-mi dârdâiau.

— Pe de altă parte, acei debtera care păreau măreți nu ne-au ajutat foarte mult, nu-i așa?

Deci, îmi cunoștea adevărata identitate, deși o pronunța atât de ciudat, încât am înțeles cu greu cuvântul — deb-TAIR-a, cu accentul pe cea de-a doua silabă în loc de prima.

Femeia a închis ușa și, instinctiv, m-am uitat în jur ca să văd dacă există vreo altă ieșire.

— Eu sunt Peggy, îngrijitoarea domnului Rochester.