Țipetele o chemau. Ca niște sulițe acustice, străpungeau toate celelalte zgomote ale nopții din centrul orașului Oslo: bâzâitul constant al mașinilor de dincolo de fereastră, sirenele îndepărtate care se apropiau și apoi dispăreau, clopotele bisericii din apropiere care începuseră să bată. Plecă în căutarea hranei. Își ridică nasul deasupra linoleumului murdar de pe podeaua bucătăriei, sortând sunetele cu iuțeală în trei categorii: atrăgătoare, amenințătoare și irelevante pentru supraviețuire. Mirosul înțepător de scrum de țigară. Aroma dulce de sânge pe un tampon de vată. Izul amărui de lager Ringnes din interiorul unui capac de sticlă. Moleculele gazoase de sulf, salpetru și dioxid de carbon care ieșeau dintr-un cartuș gol de metal pentru un glonț de plumb de 9x18 mm, denumit și Makarov, după arma pentru care fusese adaptat inițial calibrul. Fum de la o țigară care încă mocnește, cu filtru galben și foiță neagră, purtând pe ea simbolul vulturului imperial rusesc. Tutunul era comestibil. Și iată, mai încolo: iz de alcool, piele, grăsime și smoală. Un pantof. Îl mirosi. Și decise că nu e la fel de ușor de mâncat ca haina din garderobă, cea care mirosea a petrol și a animalul putrezit din care fusese croită. După asta, creierul mamei-șobolan se concentră asupra modului de a-și croi drum prin ceea ce se găsea în fața ei. Încercase din ambele părți, încercase să se strecoare dincolo, dar, în ciuda faptului că avea doar douăzeci și cinci de centimetri lungime și cântărea cu mult sub o jumătate de kilogram, nu reușise. Obstacolul zăcea pe o parte, cu spatele la perete, și bloca intrarea în cuib, iar cei opt nou-născuți ai ei, orbi și lipsiți de păr, țipau din răsputeri după lapte. Muntele de carne mirosea a sare, sudoare și sânge. Era un trup uman. O ființă omenească vie; urechile ei sensibile detectau bătăile slabe de inimă printre țipetele de foame ale bebelușilor ei.

Era înfricoșată, dar n-avea de ales. Hrănirea puilor era mai importantă decât toate pericolele, toate eforturile, toate celelalte instincte. Se ridică, ținând nasul în aer și așteptând ca soluția să vină către ea.

Clopotele bisericii sunau acum în acord cu inima omenească. O bătaie, două. Trei, patru…

Își dezgoli dinții de șobolan.

Iulie. La naiba. N-ar trebui să mori în iulie. Oare chiar aud clopote de biserică, sau nenorocitele alea de gloanțe au avut halucinogene în ele? Bun, deci aici se oprește totul. Și care e diferența? Aici sau acolo. Acum sau mai târziu. Dar oare chiar merit să mor în iulie? Cu toate păsările cântând, sticlele ciocnindu-se una de alta, râsetele de la Akerselva și toată veselia asta a verii auzindu-se chiar în fața ferestrei? Oare am meritat să zac pe podeaua unui sălaș de drogați infectat, cu o gaură în plus în corp, din care îmi ies toate cele: viață, secunde și imagini ale tuturor întâmplărilor care m-au adus aici? Toate întâmplările, mari și mici, întreaga gamă de evenimente fortuite și semideterminate; ăsta să fiu eu, asta să fie totul, asta să fie viața mea? Doar aveam planuri, nu? Iar acum totul e doar o grămadă de praf, un banc fără poantă, atât de scurt, încât poate fi spus înainte să înceteze să mai bată clopotul ăla nebun. Pe focurile iadului! Nimeni nu mi-a spus că moartea doare așa de tare. Ești acolo acum, tată? Nu pleca, nu acum. Ascultă, uite cum sună bancul: mă cheamă Gusto. Am trăit până la nouăsprezece ani. Tu ai fost un tip rău care a regulat o femeie rea și nouă luni mai târziu m-am ivit eu și am fost expediat la o familie adoptivă înainte să apuc să strig „Tată“! Iar acolo am provocat câte probleme am fost în stare. Ăia au strâns mai tare în jurul meu pătura care mă sufoca și m-au întrebat ce vreau ca să mă liniștesc. O înghețată? Habar n-aveau că oamenii ca tine și ca mine sfârșesc împușcați la un moment dat, eradicați ca o molimă, că noi suntem contagioși și răspândim stricăciune și ne înmulțim ca șobolanii dacă avem ocazia. Ăia nu pot da vina decât pe ei înșiși. Însă vor lucruri. Toată lumea vrea ceva. Aveam treisprezece ani când am zărit în ochii mamei adoptive ce dorea.

— Ești atât de chipeș, Gusto! a zis ea.

Intrase în baie — eu lăsasem ușa deschisă și mă abținusem să dau drumul la duș, ca să n-o avertizeze sunetul apei. A stat acolo o clipă prea mult înainte de a ieși. Iar eu am râs, deoarece acum știam. Ăsta e talentul meu, tată: îmi dau seama ce-și doresc oamenii. Oare l-am moștenit de la tine? Și tu erai așa? După ce a plecat, m-am privit în oglinda mare. Nu fusese prima care să spună că sunt chipeș. Mă dezvoltasem mai devreme decât alți băieți. Înalt, zvelt, deja cu umeri largi și plin de mușchi. Păr atât de negru, că sclipea, ca și cum toată lumina se reflecta din el. Pomeți înalți. Bărbie pătrată. O gură mare, lacomă, dar cu buze pline ca ale unei fete. Piele netedă și bronzată. Ochi căprui-închis, aproape negri. „Șobolanul maro“, îmi spusese unul dintre băieții din clasă. Cred că îl chema Didrik. Urma să ajungă pianist de concert. Eu împlinisem cincisprezece ani și el rostise vorbele tare în sala de clasă. „Șobolanul ăla maroniu nici măcar nu știe să citească corect.“

Eu am râs și, evident, am știut de ce spusese asta. Știam ce vrea. Kamilla. O iubea în taină; iar ea mă iubea la modul deschis. După petrecerea clasei, am pipăit-o ca să simt ce avea pe sub haine. Nu cine știe ce. Le-am spus asta câtorva băieți și presupun că Didrik a aflat și a decis să-mi închidă gura. Nu mă interesa să fac parte din „gașcă“, dar bullyingul e bullying. Așa că m-am dus la Tutu, de la clubul MC, motocicliștii. Făcusem deja ceva trafic cu stupefiante pentru ei la școală și le-am spus că aveam nevoie de respect dacă voiam să fac o treabă decentă. Tutu a zis că se ocupă el de Didrik. După aia, Didrik a refuzat să explice cum de și-a prins două degete în ușa de la toaleta băieților, însă nu mi-a mai zis niciodată „șobolan maro“. Și — mi-am amintit! — nici n-a mai devenit pianist. La dracu’, chestia asta doare enorm! Nu, nu am nevoie de consolare, tată, am nevoie de întremare. O ultimă doză și promit că voi părăsi lumea asta fără niciun zgomot. Uite, iar a bătut clopotul de la biserică. Tată?

Era aproape miezul nopții în Gardermoen, principalul aeroport din Oslo, când cursa SK-459 de la Bangkok se încadra pe locul alocat din dreptul Porții 46. Căpitanul Tord Schultz frână și opri complet avionul Airbus 340, după care închise rapid alimentarea cu combustibil. Scrâșnetul metalic al motoarelor cu reacție se transformă într-un tors molcom, apoi încetă. Tord Schultz își notă automat timpul, trei minute și patruzeci de secunde de la aterizare și douăsprezece minute înainte de ora programată. El și copilotul se apucară de lista de verificări pentru închiderea și parcarea avionului, care avea să rămână acolo peste noapte. Împreună cu bunurile. Căută în geanta unde se afla jurnalul. Septembrie 2011. În Bangkok era încă sezonul ploios și fusese extrem de cald, ca de obicei, iar lui îi fusese dor de casă și de primele seri răcoroase de toamnă. Oslo în septembrie. Nu exista un loc mai bun pe întreaga planetă. Completă formularul cu combustibilul rămas în rezervoare. Factura de combustibil. Trebuise să găsească o cale să-l justifice. Asta după cursele de la Amsterdam sau Madrid pe care le efectuase mai rapid decât era rezonabil din punct de vedere economic, consumând combustibil în valoare de mii de coroane ca să reușească. În cele din urmă, șeful lui îl admonestase.

— De ce ai consumat atât? îl întrebase țipând. N-ai avut pasageri care trebuiau să prindă zboruri de legătură!

— Cea mai punctuală linie aeriană din lume, mormăise Tord Schultz ca răspuns, citând sloganul comercial al firmei.

— Cea mai proastă linie aeriană din lume din punct de vedere economic! Asta e cea mai bună explicație pe care ai găsit-o?

Tord Schultz ridicase din umeri. La urma urmei, nu putea mărturisi motivul, și anume că deschisese larg conductele de combustibil pentru că avusese el ceva de rezolvat. Era vorba de zborul care-i fusese repartizat, cel către Bergen, Trondheim sau Stavanger. Era extrem de important să meargă el, și nu vreun alt pilot.

Era prea bătrân ca șefii să-i facă altceva decât să tune și să fulgere la el. Evitase să comită erori serioase, firma avusese grijă de el și mai avea doar câțiva ani până ajungea la cele două cifre cinci alăturate, la cincizeci și cinci, când avea să fie scos la pensie orice s-ar fi întâmplat. Tord Schultz oftă. Mai avea câțiva ani ca să pună lucrurile la punct, să evite să sfârșească drept pilotul cel mai nenorocit din punct de vedere economic din lume.

Semnă jurnalul, se ridică și părăsi cabina ca să le arate pasagerilor un zâmbet larg cu dinții lui strălucitor de albi pe chipul de pilot bronzat. Zâmbetul care le transmitea că el era însuși domnul Încredere. Era pilot. Titlul profesional care pe vremuri îl făcuse să pară cineva de soi în ochii altora. Văzuse cum oamenii, bărbați și femei, tineri și bătrâni, se uitau imediat cu atenție la el odată ce se pronunța cuvântul magic „pilot“ și descopereau nu doar carisma, nonșalanța și farmecul lui tineresc, ci și dinamismul și precizia căpitanului, intelectul superior și curajul unui om care sfida legile fizicii și temerile inerente ale simplilor muritori. Însă asta era cu multă vreme în urmă. Acum, oamenii se uitau la el mai degrabă ca la un șofer de autobuz ce era și îl întrebau care erau cele mai ieftine bilete către Las Palmas și de ce spațiul pentru picioare era mai mare la Lufthansa.

La naiba cu ei. La naiba cu toți.

Tord Schultz se postă la ieșire lângă însoțitoarele de zbor, se îndreptă de spate și zâmbi, spunând „Bun-venit înapoi, domnișoară“ cu un accent texan, așa cum învățase la școala de zbor din Sheppard. Primi zâmbete de mulțumire. Fusese o vreme când își putea aranja o întâlnire în sala de sosiri, cu zâmbetul lui. Și chiar făcuse asta. De la Cape Town la Alta. Femei. Multe femei. Ceea ce fusese o problemă. Dar și soluția la problemă. Femei. Multe femei. Asta fusese problema. Și soluția. Femei. Multe femei. Femei noi. Iar acum? Părul i se rărea sub șapca de căpitan, însă uniforma croită special îi sublinia silueta înaltă, cu umeri largi. Pe asta dăduse el vina că nu ajunsese să zboare cu avioane de vânătoare la școala de pilotaj și ajunsese pilot pe avioane de transport de marfă Hercules, caii de povară ai cerurilor. Acasă le spusese că avea șira spinării cu câțiva centimetri prea lungă, că în carlinga unor avioane ca Starfighter, F-5 și F-16 nu încăpeau decât pitici. Adevărul era că nu făcuse față concurenței. Din acele vremuri reușise să-și mențină doar corpul, singurul care nu se destrămase, care nu se prăbușise. Așa cum se întâmplase cu căsniciile lui. Cu familia lui. Cu prietenii lui. Cum se întâmplaseră toate astea? Unde fusese el când se întâmplaseră? Probabil într-o cameră de hotel din Cape Town sau Alta, cu nasul plin de cocaină ca să compenseze băuturile de la bar care omoară potența și cu scula înfiptă în vreo domnișoară ca să compenseze tot ce nu era el și n-avea să fie niciodată.

Privirea lui Tord Schultz se opri asupra unui bărbat care înainta spre el de-a lungul coridorului. Mergea cu capul aplecat, însă și așa tot îi depășea ca înălțime pe ceilalți pasageri. Era zvelt și cu umerii largi, ca și el. Însă mai tânăr. Părul blond tuns scurt îi stătea ridicat ca o perie. Părea norvegian, însă, în mod clar, nu era un turist aflat în drum spre casă, ci, mai degrabă, un expat cu un bronz șters, aproape cenușiu, tipic albilor care au petrecut multă vreme în Asia de Sud-Est. Costumul maro din in, de comandă, îi conferea un aspect de calitate și seriozitate. Poate că era un om de afaceri. Probabil, din cauza unei lipse de activitate înfloritoare, călătorise la clasa economică. Însă atenția lui Tord Schultz nu fusese atrasă nici de costum, nici de înălțime, ci de cicatrice. Aceasta se întindea de la colțul din stânga al gurii și aproape că îi ajungea la ureche, ca o seceră în formă de zâmbet. Grotescă și încântător de dramatică.

— Ne vedem.

Tord Schultz fu uluit, însă nu reuși să răspundă înainte ca individul să treacă de el și să iasă din avion. Vocea fusese aspră și răgușită, sugerând, împreună cu ochii injectați, că omul abia se trezise din somn.

Avionul se golise. Microbuzul cu personalul de curățenie era deja parcat pe pistă, în vreme ce echipajul se îndepărta în grup de avion. Tord Schultz observă imediat că rusul scund și îndesat coborâse primul din microbuz și îl urmări urcând scara către avion îmbrăcat în vesta lui galbenă de maximă vizibilitate, cu logoul firmei de curățenie, Solox, înscris pe ea.

Ne vedem.

Creierul lui Tord Schultz repeta cuvintele în vreme ce străbătea coridorul către centrul pentru echipajele de zbor.

— N-ai avut o geantă de voiaj deasupra? îl întrebă una dintre însoțitoarele de zbor, arătând înspre trollerul Samsonite al lui Tord.

Nu-și mai amintea cum o cheamă. Mia? Maja? În orice caz, o regulase o dată în timpul unei escale, în secolul anterior. Sau nu?

— Nu, răspunse Tord Schultz.

Ne vedem. Adică „ne revedem?“ Sau „văd că te uiți la mine“?

Trecură de despărțitura de la intrarea către centrul echipajelor de zbor, unde teoretic exista spațiu suficient pentru un ofițer vamal de statură mică. În nouăzeci și nouă la sută din cazuri, scaunul din spatele despărțiturii era gol și Tord Schultz nu fusese niciodată oprit și inspectat în cei treizeci de ani de când lucra pentru compania aeriană.

Ne vedem.

Adică „te văd foarte bine“. Și „îmi dau seama cine ești“.

Tord Schultz trecu prin ușa către centru.

Serghei Ivanov se asigură, ca de obicei, că era primul care coboară din microbuz când acesta opri pe pistă lângă Airbus și urcă în fugă scara de acces în avionul gol. Duse aspiratorul în carlingă și încuie ușa în spatele lui. Își puse mănușile din latex și le trase până unde începeau tatuajele, basculă capacul din față al aspiratorului și deschise dulăpiorul căpitanului. Scoase de acolo mica geantă de voiaj Samsonite, îi desfăcu fermoarul, scoase placa de metal de la fund și verifică cele patru pachete de un kilogram de forma cărămizilor. După aceea, puse pachetele în aspirator și le presă ca să intre între tub și punga mare pentru praf, pe care o golise înainte. Apăsă la loc capacul frontal, descuie ușa carlingii și porni aspiratorul. Totul fu gata în câteva secunde.

După ce aranjă și puse în ordine cabina pasagerilor, echipa de curățenie părăsi avionul, aruncă sacii menajeri albaștri în spatele unui Daihatsu și se întoarse în aeroport. Mai erau doar câteva zboruri care aterizau și decolau înainte de închiderea aeroportului pe ziua de azi. Ivanov se uită peste umărul lui Jenny, șefa de tură. Se uită la ecranul computerului, unde se vedeau sosirile și decolările. Nicio întârziere.

— Iau eu Bergen, rosti Serghei cu vocea lui aspră.

Cel puțin vorbea limba; cunoștea ruși care trăiau în Norvegia de zece ani și care erau încă obligați să apeleze la engleză. Însă când Serghei ajunsese în țară, adus de unchiul lui, cu aproape doi ani în urmă, acesta îi spusese limpede că trebuia să învețe norvegiana și îl consolase spunându-i că era posibil să fi moștenit ceva din talentul lui la limbile străine.

— Bergen e acoperită, îi spuse Jenny. Poți aștepta Trondheim.

— O să iau Bergen, insistă Serghei. Poate să facă Nick Trondheim.

Jenny se uită la el.

— Cum vrei. Să nu te spetești muncind, Serghei.

Serghei se duse la un scaun de lângă perete și se așeză. Se lăsă cu grijă pe spate. Pielea din jurul umerilor îl durea încă în locurile unde îl tatuase artistul norvegian. Omul lucrase după schițele pe care le primise Serghei de la Imre, tatuatorul din închisoarea Nijni Taghil, așa că mai era câte ceva de făcut la el. Serghei se gândi la tatuajele pe care le aveau locotenenții unchiului său, Andrei și Peter. Liniile bleu de pe pielea celor doi cazaci din Altai vorbeau despre viețile lor dramatice și faptele lor mărețe. Numai că și Serghei avea o poveste. O crimă. Fusese o crimă minoră, însă fusese deja transpusă în tatuaj sub forma unui înger. Și poate că avea să mai existe încă o crimă. Una majoră de data asta. Unchiul lui spusese că lucrul care trebuia făcut putea deveni imperativ și îl avertizase să fie pregătit mental și să continue să se antreneze cu cuțitul. Îi spusese că urma să sosească un bărbat. Nu era sigur, ci probabil.

Probabil.

Serghei Ivanov își privi mâinile. Își păstrase pe ele mănușile din latex. Evident, era o coincidență că echipamentul lor standard de lucru îi permitea să nu lase niciun fel de amprente pe pachete dacă lucrurile mergeau prost într-o zi. Mâinile nu-i tremurau deloc. Făceau treaba de atâta amar de vreme, încât ajunsese să se alerteze singur din când în când asupra riscurilor. Spera doar ca mâinile lui să fie la fel de calme atunci când va trebui să realizeze ce era necesar — șto nujno. Atunci când va trebui să câștige tatuajul pentru care comandase deja modelul. Rechemă în minte imaginea: el descheindu-se la cămașă în sufrageria casei din Taghil, cu toți frații lui urka prezenți, și arătându-le noile lui tatuaje. Care n-aveau nevoie de comentarii și vorbe. Așa că el n-o să spună nimic. O să se vadă totul în ochii lor: înceta să mai fie micul Serghei. Se ruga deja de săptămâni întregi noaptea să vină individul. Și ca necesarul să devină imperios de realizat.

Auzi în stația de emisie-recepție apelul pentru curățenie în avionul de Bergen.

Serghei se ridică în picioare. Căscă.

Procedura din a doua carlingă era și mai simplă.

Deschide aspiratorul și pune conținutul lui în geanta de voiaj din vestiarul copilotului.

Pe drumul spre ieșire, se întâlni cu echipajul care venea către clădire. Serghei Ivanov evită privirea copilotului, se uită în jos și observă că avea același gen de troller ca și Schultz. Samsonite Aspire GRT. În aceeași nuanță de roșu. Fără mica geantă roșie de voiaj care putea fi prinsă de partea de sus. Nu știau nimic unul despre celălalt, nimic despre motivațiile personale, nimic despre trecutul personal sau despre familii. Tot ce îi lega pe Serghei, Schultz și tânărul copilot erau numerele telefoanelor lor mobile neînregistrate, achiziționate în Thailanda, pe care le puteau folosi ca să-și trimită mesaje text dacă apăreau modificări de program. Serghei se îndoia că Schultz și copilotul știau unul de celălalt. Andrei limita informațiile la strictul necesar. Din acest motiv, Serghei habar n-avea ce se întâmpla cu pachetele. Însă putea bănui. Căci atunci când un copilot de pe o cursă internă între Oslo și Bergen pătrundea în aeroport nu existau controale vamale sau de securitate. Ofițerul ducea geanta de voiaj la hotelul din Bergen unde stătea echipajul. O ciocănitură discretă în ușa camerei de hotel în toiul nopții și patru kilograme de heroină își schimbau proprietarii. Chiar dacă noul drog de pe piață, violina, trăsese în jos prețurile la heroină, prețul străzii pentru un sfert de uncie era tot cel puțin 250 de coroane. Asta însemna 1 000 gramul. Dat fiind faptul că drogul — deja diluat — era diluat din nou, suma totală ajungea la opt milioane de coroane. Putea și el să calculeze. Destul ca să știe că era plătit prost. Însă mai știa și că o să merite o plată mai bună după ce va fi făcut ce era necesar. Iar după doi ani cu un salariu mărit, își va putea cumpăra o casă în Taghil, unde își va găsi o siberiană frumoasă și poate o să-i lase pe maică-sa și pe taică-su să se mute cu el când o să îmbătrânească.

Serghei Ivanov simți cum îl mănâncă tatuajul dintre omoplați.

Ca și cum pielea lui abia aștepta următoarea imprimare.