Bunicii mele, Atena

PARTEA ÎNTÂI

MUSTAFA

Se ridică de pe scaun și își privi vânătaia de la mână — era cât o monedă de argint pe partea interioară a încheieturii. Se frecă puțin cu unghia de la degetul mare, dar vânătaia nu dispăru. În ultima vreme îi apăreau din ce în ce mai des, de obicei pe mâini și pe picioare. Era suficient să ia în brațe cilindrii de turnare și cele două creuzete în care amesteca aliajele pentru bijuterii sau să ridice cofele cu apă, cu care răcea sticla moale a emailului proaspăt ars, că imediat îi apăreau vânătăi.

Ce-o fi o fi, își zise și se ridică în picioare. Nu avea de gând să se certe din nou cu Meryem care îl bătea la cap să-l caute pe Leib Peres. Avea să o mintă din nou că se duce, dar nu se va duce, pentru că nu voia pentru nimic în lume să-i dea bani felcerului ăluia cu chip de vulpoi. De câte ori intra în spițeria lui plină de magnesium, camphor, nux vomica, aconitum, mercur, laudanum, senna, ambergris și altele pe care numai evreul sefard le știa, i se părea că din pământul de sub picioarele lui se ridica un halou spontan de ceață galbenă, de care nu se putea feri și care îi otrăvea sângele.

Ce gânduri am în dimineața asta, se amărî Mustafa și se apucă să-și strângă lucrurile. Puse întâi cele două volume mari din Istoria lui Muhammad ibn Jarir al-Tabari și luă, pentru orice eventualitate, și traducerea în turcă a manuscrisului lui Abd al-Rahman al-Sufi, Cartea stelelor fixe. Araba lui nu era suficient de bună și voia să vorbească cu Khalil. Apoi căută prin colțurile casei cutia cu pietre semiprețioase, care îi fusese trimisă cu o zi înainte de Palatul Imperial, pentru tespih1. În atelierul din Prima Curte, în care lucrau peste patruzeci de bijutieri împreună cu calfele lor, se șlefuiau pietrele, și lui i le trimiteau doar ca să înșire cele nouăzeci și nouă de mărgele de rugăciune și să le facă încuietorile. Deschise cutia, ridică pielea de miel în care erau învelite și o întinse pe masă. În fața lui stăteau, rotunjite la aceeași dimensiune, sfere mici de cornalină translucidă, roșu-închis, lapislazuli, hematit, jasp, calcedonie, nefrit și cuarț. Perfect aliniate pe mai multe rânduri, adormite în sulul lor de piele, toate mărgelele erau prinse cu câte o sârmuliță, ca într-un insectar.

Bobițele acelea așteptaseră milenii în burta Indiei, Arabiei și Chinei, fuseseră dezgropate ca niște bolovani inegali și aspri de rocă, transportate pe mare, în vase care miroseau a pește, a excremente de om și nădușeală, și pe uscat, în cufere legate cu sfori groase îmbibate de sudoare de cal, iar acum stăteau în fața lui, domolite.

Oftă, strânse cu grijă sulul, îl așeză la loc, luă traista de pânză în care pusese cărțile și coborî în bucătărie. Meryem nu era acasă, plecase probabil de dimineață în piața de pește să vorbească cu Musa. Mustafa știa ce o macină, dar preferase să tacă, deși auzea în fiecare noapte cum se perpelea prin somn. Corpul ei îngreuiat de sarcini și de vârstă atârna de fiecare dată pe pat ca un sac de lână udă și îl trezea când se întorcea de pe o parte pe alta, oftând prin somn. Așa ajunsese Mustafa să o vegheze, acoperindu-i cu un cearșaf subțire vara sau cu o cuvertură iarna cei trei colaci de grăsime, unul mai mare și doi mai mici, care se întrezăreau pe sub pânza cămășii de noapte și se ridicau în ritmul respirației, când femeia dormea cu fața în sus.

Ieși prin spate și trase poarta grădinii după el. Era devreme, dar foarte cald pentru mijlocul de aprilie. Constantinopolul se trezise, ca de obicei, în iureșul dimineților — țipetele negustorilor, vocile băieților care duceau tăvi cu ceai în Marele Bazar, copite și colb și toate neamurile pământului vorbind în același timp și gesticulând.

Din cauza nopții nedormite, nu auzise muezinul și iar nu își făcuse rugăciunea de dinaintea răsăritului. În ultima vreme, se așeza din ce în ce mai greu pe covoraș să se închine și problema lui nu era credința în Allah Preaînaltul, Unicul, pe care îl considera atotputernic, ci regulile stabilite de alții, muezinii și imamii încăpățânați și interpretările Șariei.

De când se închisese Observatorul astronomic din cauza lor, Mustafa era foarte supărat și considera că toți clericii ăștia preaînalți, care se perindau în fiecare zi la Palatul Imperial, prea își băgau nasul peste tot. Și nu era neapărat supărat din cauza lui, ci din cauza lui Khalil, prietenul lui de o viață.

Ai putea să fii biciuit pentru erezie, surâse în sinea lui la ideea că, dacă gândurile ar fi transparente, și musulmanii, și creștinii s-ar îngrozi de ce ar vedea. Dar gândurile nu sunt transparente, sunt opace, gelatinoase și câteodată grele ca pietrele semiprețioase din atelierul lui, și de aceea va continua să-și așeze genunchii plini de artrită pe covorul vechi de rugăciune și să tacă.

Panta care urca spre Serai părea că nu se mai termină și când îl văzu, în sfârșit, pe ienicerul din garda imperială îi ceru un pahar cu apă. În timp ce i-l aducea, se uită la silueta zveltă, îmbrăcată într-o uniformă roșie cu albastru.

Ăsta unde s-o fi născut? Rumelia? Armenia? Bosnia? Gărzile imperiale erau formate din băieți, de obicei creștini, luați de la vârste foarte mici, crescuți în religia musulmană și care serveau numai sultanului. Cel din fața lui nu putea să aibă mai mult de douăzeci și doi de ani, dar părea deja bătrân, cu gura ascuțită, cu buzele ca două lamele și cu ochii duși în fundul capului.

Mustafa renunță să-l mai privească și îi înmână cana goală. Nu e dreptate pe lumea asta, dar dreptatea ce mai e? Trecu de Poarta de Mijloc și intră în Curtea Divanului, plimbându-se pe aleile largi, străjuite de chiparoși, fără să se depărteze prea mult. În timp ce îl aștepta pe șeful gărzilor să vină să-l conducă la apartamentele private, își dădu seama că Seraiul era prea tăcut. Ce s-o fi întâmplat? De obicei se auzeau vocile bucătarilor, argații țesălând caii sau grădinarii tăifăsuind, iar acum, nimic; totul părea înlemnit, uitat, ferecat.

Sultanul nu e aici, îl lămuri, cu o expresie ștearsă, secretarul Marelui Vizir, care venise să vadă cine îl caută pe Măria-Sa. A plecat pe întuneric, pe la patru dimineața; nu putea dormi. S-a hotărât să stea câteva săptămâni la seraiul de la Edirne.

Altul care nu putea dormi. Mustafa murmură câteva cuvinte politicoase de aprobare, sănătatea sultanului e mai importantă ca orice, Allah să-l ocrotească pe Luminăția Sa, și se depărtă. De data asta, cu pași repezi, în pofida greutății traistei de pânză cu cărți, pe care n-o dăduse jos de pe umărul drept. Sigur se întâmplase ceva. Când locuiești într-un palat situat între Cornul de Aur, Bosfor și Marmara, nu trebuie să te duci în altă parte ca să te odihnești.

Răsuflă ușurat. În ultimul timp, întâlnirile cu sultanul erau din ce în ce mai grele pentru el. În tinerețe, împărtășiseră pasiunea pentru bijuterii și miniaturi persane. Și se împrieteniseră. Aurarul tăcut, care nici măcar nu făcea parte dintre artizanii palatului, care doar venea din când în când, atunci când era chemat, era de fapt o enigmă pentru slujitorii și sfetnicii care-l întâlneau. Îmbrăcat modest și fără să pară că bagă în seamă prea mult eticheta imperială — o respecta până la limita politeții elementare —, petrecea ore întregi singur cu Padișahul în grădini sau în biroul acestuia, discutând în ce proporție se amestecă sulf, cupru, argint și plumb pentru aliajul incrustațiilor negre de pe inelele dinastiei safavide ori despre arta răsucirii firelor subțiri de argint în arcadele cerceilor bizantini, în care filigranul se termina cu borduri granulate.

Sultanului nu îi plăceau numai bijuteriile, ci și vasele emailate, săbiile cu mânerul bătut în rubine și diamante, lemnul de santal incrustat cu perle, folosit la mobilierul din dormitoarele haremului, brățările de gleznă egiptene, sipetele cu sidef ale venețienilor — și chiar și relicvele sfinților creștini, care se găseau din plin prin bazilici sau îi erau aduse din toate colțurile imperiului, acoperite cu mătase roșie și prinse de năsăliile lor de aur cu ace invizibile, prețioase.

Împăratul colecționa lucruri vechi și singurul în care avea cu adevărat încredere să le evalueze era Mustafa. De-a lungul timpului, când se vedeau, discuțiile ajunseseră să se reducă la una singură: care este combinația de pietre prețioase pe care, dacă o porți, devii nemuritor. Pe vremea când vorbiseră pentru prima dată despre asta, Mustafa era încă în plină putere. Lucra în Bazarul Acoperit, pe ulița aurarilor, avea două fete mici, Atife și Yeșim, iar Meryem, nevasta lui, încă mai cânta prin casă.

Se hotărî să nu se mai ducă la Khalil, pentru că era prea cald și răsuflarea îl apăsa. Se simțea obosit. Ai îmbătrânit, Mustafa, ai îmbătrânit. Oamenii îmbătrânesc, numai orașul ăsta e veșnic tânăr, cu mirosul lui de cardamom, ceai de mentă și sânge de berbec tânăr, sacrificat în târg.

Intră tot pe poarta din spate a grădinii. Spera că va putea urca neobservat în atelier. Într-adevăr, Meryem nu se întorsese, mâncarea din seara trecută rămăsese pe marginea cuptorului; femeia nu spălase nici măcar vasele. O să-și piardă mințile din cauza lui Musa, oftă Mustafa, și urcă la etaj. Nu mai făcuse de mult ordine în atelierul unde numai el putea să intre. Pergamentele pe care desena tiparele, calupurile de ceară pentru mulaje și ștanțele zăceau grămadă, una peste alta, prin colțurile încăperii.

Lăsă traista sprijinită de un picior al mesei, se așeză pe singurul scaun cu spătar care se vedea și își luă capul în mâini. Venele groase, lemnoase, se desenau din ce în ce mai clar la încheieturi. Din cauza greutății cărților cărate și a căldurii, i se păru că vânătaia de la mâna stângă se mărise. Acum părea o rană. O să mă duc mai târziu până la Leib Peres, poate-mi dă niște prafuri. Am prea multe vânătăi.