Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Cătălina Chiricheș

Design și ilustrație copertă:Shasti O’Leary Soudant

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Irina Mușătoiu

Dușa Udrea-Boborel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Last Green Valley

Autor: Mark Sullivan

Copyright © Mark Sullivan, 2021

All rights reserved.

Copyright © Editura Trei, 2021 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1225-8

ISBN (epub): 9786064018151

Către toți refugiații recunoscători, care refac această națiune în fiecare zi

Nu există obstacole pe care să nu le putem depăși, dacă în suflet avem iubire.

Chen Yeng

Prefață

Mi s-a zis că n-o să mai găsesc niciodată o poveste nespusă, din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, cum a fost cea a lui Pino Lella, eroul și punctul central al romanului meu istoric Sub un cer sângeriu. Însă eu am crezut cu adevărat că voi mai da peste o astfel de poveste și am fost foarte atent la zecile de scrisori primite de la oameni, în care găseam istorisiri din acea perioadă.

Fiecare, în felul ei, a fost extrem de interesantă. Dar niciuna nu a îndeplinit criteriile mele, care presupuneau ca povestea în sine să fie tulburătoare, să inspire și, poate, să fie transformatoare, pentru mine și pentru cititori.

Apoi, în noiembrie 2017, am fost rugat să țin o prelegere despre Pino în orașul meu natal, în Bozeman, Montana, la Rotary Club. Un dentist pensionat a venit la mine după prelegerea de la prânz și mi-a relatat o poveste pe care o auzise de la un localnic. Mi-a atras imediat atenția.

Două zile mai târziu, am pus adresa acelei persoane pe GPS și am văzut că stă la mai puțin de patru kilometri de mine. Cu cât mă apropiam, cu atât mă simțeam mai ciudat și nu aveam nici cea mai vagă idee de ce. Abia când am parcat în fața casei lui și am ieșit din mașină, mi-am dat seama că nu eram la mai mult de o sută de metri de locul în care auzisem prima dată povestea lui Pino Lella, acum aproape unsprezece ani. Povestea aceea mi-a schimbat viața.

M-am dus la ușă, am bătut și viața mi-a fost schimbată încă o dată.

În mai puțin de cincisprezece minute de când am început să ascult povestea familiei Martel, eram mai mult decât interesat. La finalul celor două ore, eram convins că dețin o poveste pe care s-o spun și care să fie o succesoare demnă a celei care a inspirat Sub un cer sângeriu. Și am auzit-o în același cartier mic în care am aflat și povestea lui Pino. Care erau șansele?

În următoarele cincisprezece luni de la prima întâlnire, am stat de vorbă cu supraviețuitori, am făcut cercetări și am călătorit în locuri esențiale pentru poveste, inclusiv la ruinele fermei abandonate, în zonele rurale, profunde, din vestul îndepărtat al Ucrainei. Căci acolo a fost locul în care am descoperit urmele călătoriei remarcabile și periculoase ale unei familii tinere de refugiați, încercând să fugă spre Occident, într-o căruță cu doi cai, prinși adesea între armatele nemțești, care băteau în retragere, și cele sovietice aflate în ofensivă în ultimul an haotic al celui de-al Doilea Război Mondial.

Am călătorit pe traseul familiei Martel prin Moldova de azi, România, Ungaria și Republica Cehă, Polonia, unde cărarea s-a despărțit: una continuând spre vest și cealaltă luând-o înapoi spre est, mai mult de două mii de kilometri, spre un fost lagăr sovietic situat într-un sătuc postbelic vai de lume, undeva la granița dintre Ucraina și Belarus.

Pe parcurs, am discutat cu participanți și martori ai „Marșului“1, ca și ai Holocaustului, militari, istorici din rândurile refugiaților care m-au ajutat să înțeleg contextul în care s-a desfășurat povestea familiei Martel și motivele unei astfel de întâmplări. Am ascultat, de asemenea, înregistrări cu oameni, morți de mult, descriind chinurile prin care au trecut, și m-am simțit umil dinaintea umanității vii, crude, a curajului pe care l-au demonstrat în fața unor obstacole ce par de netrecut.

Însă, deși aveam la dispoziție atât de multă informație și înțelegere a faptelor, când m-am așezat să scriu cartea aceasta, existau multe necunoscute în poveste pe care nu le puteam explica pe deplin cu materialul limitat de care dispuneam.

Ca să elimin astfel de lacune, am fost forțat să mă bazez pe imaginația și bănuielile mele pentru a da, cu adevărat, viață poveștii. Ce urmează să citiți nu este o ficțiune narativă, ci una istorică ce are la bază o extraordinară poveste din perioada celui de-al Doilea Război Mondial și a vremurilor care i-au urmat.

În timp ce eu termin cartea aceasta, lumea e în chingile crizei secolului, iar ieșirea din acest hățiș pare la fel de periculoasă și de neclară cum trebuie să fi fost și pentru membrii familiei Martel când au pornit în călătoria lor. Visul meu e ca povestea lor să ofere alinare și curaj celor suferinzi și o mai bună înțelegere a ceea ce le e dat oamenilor obișnuiți să îndure și să realizeze atunci când totul pare pierdut.

---

Partea întâi. MARȘUL MORȚII

Capitolul unu

Sfârșitul lui martie 1944

Guvernoratul românesc al Transnistriei

Bătea un vânt rece în lumina zorilor. Dinspre nord și est reverbera sunetul bombelor. Vuietul războiului se apropia cu fiece clipă care trecea.

Adeline Martel, tânăra de douăzeci și opt de ani, se chinuia să iasă pe ușa din spate a bucătăriei, în haine grele de iarnă, cărând o ladă plină-ochi cu ustensile de gătit, spre o căruță cu coviltir, legată la doi cai de diligență, trasă în fața casei lor sărăcăcioase dintr-un sătuc îndepărtat, micuț, agricol, din Friedenstal.

Un tanc nemțesc răblăgit trecea pe lângă ea, în lumina slabă a dimineții, hurducat și zguduit din toate încheieturile, iritându-i caii. După el începură să curgă camioane cu soldați germani răniți. Adeline le auzea țipetele și agonia suferinței mult după trecerea camioanelor, iar dinspre est, proiectate pe fundalul soarelui care apărea în răsărit, vedea și mai multe camioane, dar și căruțe trase de cai și măgari, ca a ei.

— Mamă! o strigă fiul ei mai mic, Wilhelm, care ieșise pe ușa din spate, după ea.

— Nu acum, Will, îi zise Adeline, gâfâind în timp ce-ajungea la coada căruței mari, în formă de V, cu prelatele uleioase întinse peste cadrul de lemn, ca să facă un coviltir protector.

— Da’ vreau să știu dacă pot să iau și asta cu mine, îi spuse băiețelul de patru ani și jumătate, ținând o piatră, una dintre cele mai recente piese din comoara lui neprețuită.

— Mai bine ia cu tine căciula de lână, răspunse ea, găsind loc pentru ladă lângă cealaltă, în care adăpostise vesela, cănile și tingirile de copt, așezată lângă o a treia în care pusese oalele de lut cu făina, drojdia, sarea, piperul, untura și altele necesare supraviețuirii.

Emil trebăluia în partea cealaltă a casei, sigilând un butoi țuguiat.

— Cât avem? îl întrebă.

— Opt kile de porc uscat. Zece kile de vită uscată.

— Am lăsat loc aici, în spate, pentru el.

Încă un tanc trecu pe lângă ei, hurducându-se, în timp ce bărbatul de treizeci și doi de ani se opinti zgomotos, ridică butoiașul și-l puse în spate, apoi începu să-l mute spre peretele din pânză al căruței.

— O să aduc toată ceapa și cartofii din beci, zise ea. Lenjeria e împachetată.

— Eu mă duc să umplu sacul cel mare pentru apă, spuse el, în timp ce încă o bombă se auzi căzând înspre nord-est.

Feciorul cel mai mare, de șase ani jumătate, Walde­mar, ieși din casă, trăgând după el o replică a căruței lor, lungă de un metru, cu aceleași margini înalte și aceleași spate și osie de lemn și roți cu tablă bătută în cuie de jur împrejur.

— Bravo, Walt, îi zise Adeline, făcându-i semn spre căruță. Am nevoie de asta, adăugă ea, apucând de mânerul din mâna lui și întorcând micuța diligență. Urmați-mă. Hai, repejor. Am nevoie de ajutorul vostru.

Băieții merseră după ea în beci și-o ajutară să sape frenetic după rezerva lor de cartofi, ceapă și sfeclă roșie. Apoi mutară tot în căruța mică și se grăbiră spre cea mare. Apăruseră deja și mai multe tancuri nemțești și blindate hodorogite și zeci de căruțe cu coviltir și cai, toate îndreptându-se spre vest, toate încercând să scape de armatele lui Iosif Stalin, care erau iar în ofensivă.

Aerul duhnea a balegă de cal, a gaz de eșapament, a carburant vărsat și a vânzoleală umană. Larma, vântul rece care vorbea despre amenințarea unei furtuni, amestecul scârbos de mirosuri și nervozitatea cailor se adunau toate ca s-o facă pe Adeline și mai stresată decât era, în timp ce încărca bunurile din beci în saci de pânză groasă, iar Emil trăgea în căruță o bășică mare de cauciuc, plină cu apă, împingând-o să încapă lângă găleata din fântână.

Un avion de luptă german huruia deasupra capetelor doar cu câțiva kilometri mai la sud, scuipând fum din motoare.

— Mamă, zise Walt, nu-mi plac zgomotele astea așa tari.

— De asta plecăm, îi răspunse Emil, încărcând sacii de pânză în căruță, apoi uitându-se nervos la Adeline. Trebuia să fi mers cu părinții mei, eram plecați acu’.

— Nu eram gata să pornim cu părinții tăi la patru dimineața și, ca de obicei, nu ne-au așteptat, îi răspunse Adeline tăios. Și…

— Și ce?

Ea privi cum trecea încă un tanc, făcu un pas spre el și-i zise mai domol.

— Ești sigur, Emil? Că e bine să fugim așa, cu naziștii?

Emil îi răspunse pe șoptite.

— Putem să stăm și să așteptăm ursul2 care știm sigur că o să ne ucidă sau o să te violeze pe tine și o să ne omoare pe mine și pe băieți sau o să ne ducă pe toți în închisoare în Siberia. Sau putem să fugim cu lupii care o să ne protejeze până putem să scăpăm în vest. Să scăpăm de război. De toate.