Editori:
Silviu Dragomir
Vasile Dem. Zamfirescu
Director editorial:
Magdalena Mărculescu
Redactor:
Domnica Drumea
Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț
Director producție:
Cristian Claudiu Coban
Dtp:
Mirela Voicu
Corectură:
Dușa Udrea-Boborel
Irina Mușătoiu
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Titlul original: Blod på snø
Autor: Jo Nesbø
Copyright © Jo Nesbø, 2015
Published by agreement with Salomonsson Agency
Copyright © Editura Trei, 2018 pentru prezenta ediţie
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
ISBN (print): 978-606-40-0526-7
ISBN (epub): 9786064018090
Zăpada a dansat, o vreme, precum puful de bumbac în lumina becurilor stradale. Fără țintă, incapabilă să decidă dacă vrea să se ridice ori să coboare, lăsându-se purtată de vântul drăcesc, rece ca gheața, ce șuiera dinspre vasta întunecime ce învăluia fiordul Oslo. Se roteau împreună, vânt și zăpadă, se tot învârtejeau în bezna dintre depozitele de pe cheiuri, închise toate pe timp de noapte. Apoi vântul s-a plictisit și și-a lepădat partenerul de dans lângă zid. Acolo, în jurul pantofilor celui pe care tocmai îl împușcasem în piept și în gât, zăpada uscată, adusă de vijelie, începea deja să se strângă.
De pe poalele cămășii lui, sângele se scurgea în zăpadă. Nu știu, de fapt, prea multe despre zăpadă — sau despre altele, că veni vorba —, însă am citit că acele cristale de zăpadă care se formează când e ger sunt cu totul diferite de zăpada umedă, fulgii mari sau chestia care scrâșnește sub tălpi. Că forma cristalelor și uscăciunea zăpezii fac hemoglobina din sânge să păstreze acea nuanță de roșu-închis. În orice caz, zăpada de sub el mă ducea cu gândul la o mantie regală de purpură cu guler de hermină, ca în desenele din cărțile de povești pe care mi le citea mama. Îi plăceau basmele și regii. Probabil că de asta mi-a pus numele după un rege.
În ziar apăruse știrea că, dacă gerul ținea așa până la Anul Nou, 1977 avea să fie cel mai rece an de la război încoace și că urma să ni-l amintim drept începutul unei noi ere glaciare, cea pe care oamenii de știință o prevăzuseră de ceva timp. Dar ce știam eu? Știam doar că omul de dinaintea mea avea să moară în scurtă vreme. Nu puteam să mă înșel, din felul în care tremura. Era unul dintre oamenii Pescarului. Nimic personal. Îi spusesem asta și lui înainte să se prăbușească, lăsând pe zid o dâră de sânge. Dacă e să fiu împușcat vreodată, aș prefera să fie din motive personale. N-o spusesem ca să-i împiedic fantoma să caute răzbunare — nu cred în stafii. Pur și simplu nu-mi venise altceva în minte. Aș fi putut, firește, să-mi țin gura închisă. Asta și fac de obicei. Așa că trebuie să fi existat un motiv pentru care devenisem deodată așa de vorbăreț. Poate fiindcă nu mai erau decât vreo câteva zile până la Crăciun. Am auzit că oamenii se simt mai apropiați unii de alții în perioada Crăciunului. Dar ce știu eu?
Crezusem că sângele o să înghețe deasupra stratului de zăpadă și-o să rămână așa. Însă zăpada îl absorbea, îl trăgea sub suprafața ei, îl ascundea de parcă i-ar fi trebuit la ceva. Mi-am imaginat, întorcându-mă spre casă, un om de zăpadă înălțându-se din nămeți, unul cu vinișoare de sânge vizibile pe sub pielea-i palidă de gheață.
Pe drum l-am sunat de la o cabină telefonică pe Daniel Hoffmann, anunțându-l că treaba fusese făcută.
Hoffmann a zis că bine. Fără să pună, ca de obicei, vreo întrebare. Ori ajunsese să aibă încredere în mine pe parcursul celor patru ani de când lucram ca lichidator pentru el, ori chiar nu voia să știe amănunte. Treaba fusese făcută, așa că de ce și-ar fi pierdut vremea un tip ca el cu genul ăsta de lucruri când plătea, de fapt, ca să aibă mai puține probleme? Hoffmann mi-a cerut să mă duc la birou în ziua următoare — anunțându-mă că are o nouă sarcină pentru mine.
— O sarcină nouă? am zis și, preț de o clipă, am simțit că-mi stă inima în loc.
— Da, a spus Hoffmann. Un nou comision de făcut.
— A, în regulă.
Am închis, ușurat. De obicei, nu prea fac altceva în afară de comisioane. Nu pot fi folosit, de fapt, în prea multe scopuri.
Sunt patru lucruri la care nu pot fi folosit. Condusul unui vehicul după un jaf. Pot să conduc rapid, asta nu-i o problemă. Dar nu pot conduce fără să dau de bănuit și, oricine conduce o mașină cu care o ștergi de la locul faptei, trebuie să fie în stare să le facă pe amândouă. Trebuie să semene cu orice alt vehicul de pe șosea. Eu am reușit să ajung la închisoare, împreună cu alți doi, fiindcă nu sunt în stare să conduc fără să trec neobservat. Gonisem ca un demon, schimbând drumuri forestiere și șosele principale, îmi lăsasem de mult urmăritorii în spate și mai aveam doar câțiva kilometri până la granița cu Suedia. Încetinisem și începusem să circul cu băgare de seamă, atent la reguli, ca un bunic ieșit la o plimbare duminicală. Dar tot ne oprise o patrulă. Ziseseră apoi că n-avuseseră habar că era vorba despre o mașină folosită la un jaf armat și că nu condusesem nici prea repede și nici nu încălcasem vreo regulă de circulație. Ziseseră că felul în care conduceam le atrăsese atenția. Nu știu la ce se refereau, dar spuseseră că dădeam de bănuit.
Nu pot fi folosit la jafuri. Am citit că mai bine de jumătate dintre angajații de la băncile care sunt atacate ajung după aceea să aibă probleme psihologice, unii pentru tot restul vieții. Nu știu de ce, dar bătrânul de la ghișeul poștei, când dădusem buzna înăuntru, păruse foarte grăbit să se aleagă cu probleme psihologice. Fusese dat peste cap, s-ar părea, doar fiindcă îndreptasem un pic țeava puștii spre el. În ziar, a doua zi, am citit că suferea de probleme psihologice. Nu-i cine știe ce diagnostic, dar, dacă e să nu vrei ceva, atunci probleme psihologice nu-ți trebuie. M-am dus așadar să-l vizitez la spital. Nu m-a recunoscut, firește — folosisem, în incinta oficiului poștal, o mască de Moș Crăciun. (Deghizarea perfectă. Nimeni nu se uită de două ori la niște gagii în costume de Moș Crăciun, cu saci în spate, rupând-o la fugă dintr-un oficiu poștal prin mijlocul mulțimii ieșite la cumpărături de Crăciun.) M-am oprit în ușa salonului și m-am uitat la bătrân. Citea Lupta de clasă, ziarul comunist. N-am nimic cu comuniștii, trebuie să spun, ca indivizi. Bine, poate că am ceva. Dar nu vreau să am ceva cu ei personal, cred doar că greșesc. M-am simțit deci un pic vinovat când mi-am dat seama că mă simt mai mult ușurat fiindcă omul citea Lupta de clasă. Firește însă că e o diferență mare între a te simți un pic vinovat și foarte vinovat. Iar eu mă simțisem mult mai bine. M-am oprit totuși din a lua parte la jafuri armate. N-aveam nicio garanție, până la urmă, că următorul traumatizat avea să fie tot comunist.
Și nu pot să am de-a face cu droguri, ăsta-i numărul trei. Nu pot și gata. Nu-i vorba că nu-s în stare să adun bani de la lumea care e datoare angajatorilor mei. Dependenții n-au pe cine să dea vina în afară de ei înșiși plus că, zic eu, oricine ar trebui să plătească pentru greșelile lui și cu asta basta. Problema e mai mult că am o fire slabă, sensibilă, cum mi-a zis mama cândva. Cred că se vedea pe sine însăși în mine. Oricum, sunt nevoit să mă țin departe de droguri. Sunt, ca și ea, genul de persoană care abia așteaptă pe cineva sau ceva căruia să i se supună. Religie, o figură de frate mai mare, un șef. Băutură și droguri. Pe lângă asta, mă descurc prost și cu socotitul, abia dacă pot număra până la zece fără să-mi pierd concentrarea. Chestie care-i cam prostească dacă ai de gând să vinzi droguri ori să colectezi datorii — mi se pare că se înțelege de la sine.
Bun. Acum ultima chestie. Prostituția. Mă râcâie ceva și aici. N-am o problemă cu femeile care-și câștigă bănuții în orice chip au chef și cu ideea că un tip — eu, de pildă — ar trebui să se aleagă cu o treime din parale ca să le țină spatele, lăsându-le să-și vadă nestingherite de munca propriu-zisă. Un proxenet bun își merită toți banii, până la ultima coroană. Problema e că mă îndrăgostesc cât ai bate din palme și-apoi nu mai văd toată povestea ca pe-o afacere. Și nu suport să îmbrâncesc, să lovesc sau să ameninț femeile, fie că sunt ori nu îndrăgostit de ele. Poate are și asta ceva de-a face cu mama, ce știu eu? Probabil tot de aia nu suport nici să văd că alții bat femei în prezența mea. Mi se pune pata. S-o luăm, de pildă, pe Maria. Surdo-mută, șchioapă de-un picior. Nu știu ce legătură au una cu alta cele două chestii — probabil nimic —, dar am senzația că, odată ce-ai început să tragi cărți proaste, numai cu de-astea o să te alegi. Motiv pentru care, probabil, Maria a ajuns combinată cu un drogangiu idiot. Ăsta avea un nume franțuzesc fițos, Myriel, dar îi datora lui Hoffmann treisprezece mii de coroane pentru droguri. Prima dată o văzusem când Pine, proxenetul-șef al lui Hoffmann, îmi arătase cu degetul o fată într-o haină țesută în casă, cu părul prins în coc, ce părea că abia ieșise dintr-o biserică. Stătea pe trepte în față la Ridderhallen, plângând, iar Pine mi-a spus că ea urma să-i plătească iubitului ei datoria, cu vârf și îndesat. Mi-am zis că e mai bine s-o pornească cu chestii mai ușurele, cu făcut labă și din astea. Dar după nici zece secunde a sărit din prima mașină în care intrase și-a rămas încremenită acolo, într-un potop de lacrimi, în vreme ce Pine s-a apucat să urle la ea. Poate că i se părea că, dacă răcnește suficient de tare, fata o să-l audă. Poate că de-acolo mi s-a tras. De la țipat. Și de la mama. În fine, ceva s-a declanșat în mine și, cu toate că-mi dădeam seama ce încearcă Pine să-i vâre în cap prin intermediul unor unde sonore extrem de zgomotoase, am ajuns să-l culc la pământ, pe el, propriul meu șef. Apoi am dus-o pe Maria într-un apartament pe care-l știam gol și m-am prezentat la Hoffmann să-l anunț că nu eram bun nici de codoș.
Hoffmann a spus însă — și aici a trebuit să fiu de acord — că nu poate lăsa lumea să scape fără să-și plătească datoriile, fiindcă genul ăsta de chestie ajunge rapid să se extindă și la alți clienți, mai importanți. Așa încât, conștient că Pine și Hoffmann aveau ce aveau cu fata, fiindcă fusese îndeajuns de proastă încât să ia asupra ei datoriile iubitului său, m-am pus pe căutat și am dat de franțuz într-o clădire ocupată ilegal din Fagerborg.