Fiicei mele, Andreea, alături de care am crescut şi m-am maturizat şi datorită căreia am rămas totuşi copil. Andreei, pentru că m-a făcut mamă. Andreei, pentru că am purtat-o deseori în gând pe parcursul scrierii acestei cărţi.

*

În tabără.

Cum mi-am câştigat numele

— Mă cheamă Teodor. Nu Sfrijitu, nu Ochiosu, ci Teodor. Dacă mă strigaţi altfel, n-o să răspund, nici măcar nu o să mă întorc, o să mă strigaţi degeaba. Mă cheamă Teodor, am mai spus o dată, cu cel mai hotărât glas de care eram în stare, chiar dacă sufletul meu tremura de frică.

După asta s-a lăsat liniştea, de parcă vorbele mele ar fi reuşit să oprească totul în loc. În alea câteva clipe am stat şi eu împietrit, fără ca măcar să respir. Aşteptam, cu toate că habar n-aveam ce.

— Uite-l şi pe mucosul ăsta! s-a ridicat vocea stăpânului Sabad, tăind liniştea. Te pomeneşti că-mi dai ordine acuş! Ascultă, băi, ţâcă, o să te strig cum vreau eu, iar tu o să salţi îndată ce te-am strigat. Ai înţeles?

— Nu! Mă cheamă Teodor, am continuat eu să mă ţin tare de parcă toată viaţa mea ar fi depins de acel moment. Dacă mă strigaţi aşa, ascult, dacă nu, mă fac că nu aud! am spus surprinzându-mă şi pe mine.

N-am terminat bine de spus asta că m-am trezit cu o scatoalcă peste ureche, de am simţit că-mi explodează capul. Am crezut că-mi curge sânge din ureche, de la ţiuitul ce mi se strecura ca un vierme până în creier. Poate şi de-aia am început să-mi tot duc mâna la ureche, aşteptându-mă să văd roşu pe ea. Fără să-mi dau seama de unde am avut atâta putere, am început să ţip — mai mult ca să-mi acopăr ţiuitul din ureche — şi-apoi ca să le arăt că nu sunt vreun fricos.

— Mă cheamă Teodor. Teodor e numele meu! Te-o-dor! Te-o-dor! am început să urlu de-a binelea.

Dar m-am trezit luat pe sus şi băgat într-o cameră din care am auzit cum încuiau uşa pe dinafară.

— Nimeni nu-i dă apă, nici mâncare, până nu zic eu! a răcnit Sabad.

Şi nimeni nu i-a încălcat ordinul. Ceea ce nu era aşa de rău, că şi-aşa nu-mi doream să văd pe nimeni.

Am stat nemâncat două zile şi două nopţi şi am făcut pipi într-o cutie de tablă din care am scos şuruburile care se găseau în ea. Restul nu mi-a venit să fac. Norocul meu.

După alea două zile a apărut la uşă Sabad. M-aş fi scăpat pe mine de frică, dacă aş fi avut ce, dar aşa…. Ţinea în mână o curea care sâsâia la mine ca un şarpe. Stăpânul m-a întrebat:

— Cum ziceai că te cheamă?

— Teodor! i-am răspuns plin de ură.

— Teodor, ai?

Tremuram ca naiba, dar nu voiam să mă las. Sabad agita cureaua şi aşteptam să mă lovească. Însă deocamdată o lovea doar uşor de el. Cureaua părea să râdă în continuare la mine, ca să-mi facă-n ciudă. Iar stăpânul Sabad mă privea direct în ochi încercând să mă sperie. Da’ n-am plecat privirea nici eu. L-am înfruntat cât am putut şi chiar am crezut că am câştigat.

Prima lovitură a venit pe neaşteptate. Întâi am auzit şuieratul şi abia apoi am simţit arsura.

— ’Tu-ţi grijania mă-tii de sfrijit! Crezi că poţi să te pui cu mine? a urlat Sabad, abătând asupra mea curelele care muşcau din mine precum gurile căscate ale unui balaur cu multe capete.

Credeam că o să mă despice în mii şi mii de bucăţele. Dădea şi înjura, dădea şi înjura, iar eu încercam să acopăr cu mâinile mele magice locurile unde cureaua înroşea carnea. De data asta însă mâinile nu m-au putut ajuta. Am încasat o bătaie soră cu moartea şi în gând îmi ziceam că aşa se moare vitejeşte. Din clipă în clipă mă aşteptam să cad şi tot încercam să mă gândesc la ceva frumos, pentru ca acela să fie ultimul lucru cu care să plec din lumea asta. Nu mi-a venit însă nimic în minte.

Apoi, la fel de brusc cum a început să mă bată, a şi terminat. Stăpânul Sabad m-a lăsat întins pe jos, plin de dungi înroşite şi a dispărut înainte să apuc să spun ceva. Simţeam că, din fiecare loc unde mă lovise cureaua, ieşeau flăcări. Că toată carnea o să mi se transforme în cărbuni încinşi. Din ăia de care aprindeau uneori ca să nu-ngheţăm de tot. Îmi doream din suflet să mor odată, pentru că simţeam că oricum n-am cum s-o mai duc mult. Şi-atunci, la ce bun s-o mai prelungesc?

Am început să plâng încetişor, nu doar de durere, mai mult de oftică. C-am trăit degeaba. Aşa cum ne necăjea tanti Loneta deseori. „Mă, să nu faceţi umbră pământului degeaba!“, ne spunea, da’ drept să spun nu ştiu ce-o însemna. Ciudat mai eram şi eu! În loc să-mi pese că mor, îmi păsa mai mult de ceea ce-o să zică tanti Loneta despre mine. Mă dădusem mare cu vitejia mea, da’ acu’ plângeam pe-nfundate, de frică şi singurătate. Tot ce-mi doream era să nu mă audă stăpânu’, ca să nu se bucure de ce mi-a făcut. De frica lui nici măcar nu puteam închide ochii, aşa că plângeam cu ei deschişi. Cum îi închideam pentru o clipă, cum apărea faţa duşmanului deasupra mea.

Stăpânul Sabad aducea cu o fiară, mai mult lup decât om, indiferent că era supărat sau nu. Părea că mârâie tot timpul, cu toate că nu venea niciun zgomot dinspre el. Botul ascuţit ca de câine se termina cu doi colţi ieşiţi în afară, ca la sălbăticiuni. Stăpânul Sabad era o matahală, atât de înalt, că aveai impresia că atinge cerul cu capul. Laba piciorului era şi ea uriaşă, iar palmele — două lopeţi enorme. Nu-ţi doreai să te lovească. Arăta diform. Dar nu ca Manuel, care era bolnav, ci altfel. Nu ştiu să explic prea bine. La Sabad unele părţi ale corpului păreau crescute prea mult, cu toate că n-aş şti să zic care; fin’că totul era mare la el. Poate de-aia îşi ținea mai mereu umerii lăsaţi, doar-doar s-o face mai mic, de parcă ar fi fost vina lui că a crescut atât de mult! Asta nu era valabil şi atunci când se înfoia ca un curcan şi-şi umfla pieptul. Umerii i se îndreptau în acelaşi timp ca la comandă. Atunci chiar era uriaş. Un singur lucru nu se potrivea la stăpânu’ şi mi-a luat mult ca să-mi dau seama care. Ochii. Mici, negri, apropiaţi. Păreau ai altcuiva. Nepotriviţi deloc cu fruntea nici îngustă, nici lată, cu gura rânjită şi nasul borcănat. Două mărgele de sticlă ce luceau ciudat şi-n lumina soarelui şi la miezul nopţii. Ochii lui mă îngrozeau mai mult decât orice altceva. Pen’că păreau lipsiţi de viaţă de parcă cineva ar fi scos din ei lumina şi le-ar fi lăsat doar întunericul.

Avea părul sârmos ca o perie şi asta-l făcea şi mai mult să semene a lup. Pielea era aspră şi ea, dar plăcută la culoare. Cre’că ăsta era lucrul care-mi plăcea cel mai mult la el. Amestecul ăla de maroniu şi lapte.

Mersul îi era atât de apăsat, că te aşteptai să lase gropi în urma lui.