Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Diana Trăncuţă

Coperta: Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Eugenia Ursu

Corectură:

Cristina Niță

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Marriage Pact

Autor: Michelle Richmond

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0582-3

ISBN (epub): 9786064018045

Mă trezesc într-un avion Cessna care se zdruncină prin aer. Îmi zvâcnește capul de durere și am sânge pe bluză. Habar n-am cât timp o fi trecut. Îmi privesc mâinile, așteptându-mă să le văd legate, dar nu e cazul. Am doar obișnuita centură de siguranță, înfășurată în jurul taliei. Cine mi-o fi pus-o? Nu-mi amintesc nici să mă fi urcat în avion.

Prin ușa deschisă a cabinei, zăresc ceafa pilotului. Suntem numai noi doi. E zăpadă pe munți, iar vântul izbește violent avionul. După umerii încordați, pilotul pare să fie total concentrat asupra comenzilor.

Ridic mâna și-mi pipăi capul. Sângele s-a uscat, transformându-se într-o murdărie lipicioasă. Îmi chiorăie stomacul. Ultimul lucru pe care l-am mâncat au fost frigănelele. Cât să fi trecut de-atunci? Pe scaunul de lângă mine găsesc o sticlă cu apă și un sandvici înfășurat în hârtie cerată. Desfac sticla și beau.

Despăturesc sandviciul — șuncă și șvaițer — și iau o mușcătură. Fir-ar să fie. Maxilarele mă dor prea tare ca să pot mesteca. Probabil că cineva mi-a dat un pumn în față după ce am căzut la pământ.

— Mergem acasă? îl întreb pe pilot.

— Depinde de ce numești „acasă“. Ne îndreptăm spre Half Moon Bay.

— Nu ți-au spus nimic despre mine?

— Doar prenumele și destinația. Nu sunt decât un taximetrist, Jake.

— Dar ești membru, nu?

— Sigur, îmi răspunde, pe un ton indescifrabil. Fidelitate față de Soție, loialitate față de Pact. Până când moartea ne va despărți.

Întoarce capul doar cât să-mi arunce o privire care mă avertizează că nu e cazul să mai pun alte întrebări.

Nimerim într-un gol de aer atât de zdravăn, încât îmi zboară sandviciul din mână. Se aude o alarmă insistentă. Pilotul trage o înjurătură și apasă frenetic mai multe butoane. Îi strigă ceva controlorului de trafic. Ne lăsăm rapid în jos, iar eu mă țin de cotiere, gândindu-mă la Alice, derulând în minte ultima noastră discuție și dorindu-mi să fi spus atâtea lucruri.

Apoi, dintr-odată, avionul se redresează, câștigăm altitudine și totul pare să fie în regulă. Adun de pe podea bucățile sandviciului, învelesc la loc toată mizeria în hârtia cerată și o așez pe scaunul de lângă mine.

— Scuze pentru turbulențe, îmi zice pilotul.

— Nu e vina ta. Bună manevră.

Deasupra însoritului Sacramento, se destinde, în sfârșit, și discutăm despre Golden State Warriors și surprinzătoarea lor serie de victorii din actualul sezon.

— Ce zi e? mă interesez.

— Marți.

Mă simt ușurat zărind pe fereastră țărmul familiar și sunt recunoscător la vederea micului aeroport din Half Moon Bay. Aterizarea e lină. De îndată ce atingem solul, pilotul se întoarce și-mi zice:

— Să nu-ți faci un obicei din asta, bine?

— N-am de gând.

Îmi iau geanta și cobor. Fără să oprească motoarele, pilotul închide ușa, întoarce avionul și decolează iar.

Intru în cafeneaua aeroportului, comand o ciocolată caldă și-i trimit un SMS lui Alice. E ora două după-amiaza, într-o zi lucrătoare, așa că ea e, probabil, prinsă în milioane de întâlniri. N-aș vrea s-o deranjez, dar chiar simt nevoia s-o văd.

Sosește răspunsul. Unde ești?

Înapoi în HMB.

Plec în 5 minute.

Sunt mai mult de 20 de kilometri de la biroul lui Alice până în Half Moon Bay. Îmi scrie ceva despre traficul din centru, așa că mă hotărăsc să comand mâncare, aproape toată pagina stângă din meniu. Cafeneaua e goală. Chelnerița plină de viață, în uniforma ei perfect călcată, îmi dă târcoale. Când plătesc nota, îmi spune:

— Să ai o zi bună, Prietene.

Ies din local și mă așez pe o băncuță, ca să aștept. E frig, iar ceața coboară în valuri. Până să oprească vechiul Jaguar al lui Alice, sunt înghețat deja. Mă ridic și, în timp ce verific dacă am tot ce trebuie la mine, Alice vine spre bancă. Poartă un costum sobru, dar și-a schimbat pantofii cu toc cu o pereche de teniși, pentru drum. Părul ei negru pare umed în ceață. Și-a rujat buzele într-un roșu-închis și mă întreb dac-o fi făcut-o pentru mine. Așa sper.

Se ridică pe vârfuri să mă sărute. Abia atunci îmi dau seama cu câtă disperare îi dusesem dorul. Pe urmă, se dă înapoi și mă examinează din cap până-n picioare.

— Bine măcar că ești întreg, îmi zice, ridicând o mână și atingându-mi cu blândețe falca. Ce s-a întâmplat?

— Nu știu sigur.

O îmbrățișez.

— Și-atunci, de ce-ai fost chemat?

Sunt atâtea lucruri pe care aș vrea să i le spun, dar mi-e teamă. Cu cât știe mai multe, cu atât e mai periculos pentru ea. Plus că, să recunoaștem, adevărul ar scoate-o din sărite.

Cât aș da să putem fi iar la început… înainte de nuntă, înainte de Finnegan, înainte ca Pactul să ne dea viața peste cap.

O să fiu sincer: ideea nunții a fost a mea. Poate că nu și locul, spațiul, meniul, muzica, toate lucrurile la care Alice se pricepea atât de bine. Totuși, ideea fusese a mea. O cunoșteam de trei ani și jumătate. O doream, iar căsătoria era cea mai bună metodă ca să mă asigur că n-o pierd.

Alice n-avea antecedente prea bune în privința stabilității. La început, era nestăpânită, impulsivă, uneori atrasă prea repede de lucruri efemere, sclipitoare. Mă îngrijora gândul că, dacă aș mai fi așteptat mult, ar fi dispărut. Nunta, sincer să fiu, era doar o cale spre stabilitate.

Am cerut-o într-o plăcută zi de marți, în ianuarie. Tatăl ei murise, așa că ne întorseserăm în Alabama. Fusese singura ei rudă rămasă în viață, iar moartea lui neașteptată o tulburase într-un fel pe care nu-l mai văzusem până atunci. Ne-am petrecut zilele de după înmormântare făcând curat în casa părintească a lui Alice, dintr-o suburbie a orașului Birmingham. Dimineața, căutam prin cutiile din pod, din atelier și din garaj. Casa era plină de vestigii ale vieții familiei: amintiri din cariera militară a tatălui ei, reușitele din baseball ale fratelui ei mort, cărțile de rețete ale mamei ei moarte, fotografii îngălbenite ale bunicilor. Era ca o colecție de comori arheologice ale unui mic trib, de mult uitat, dintr-o civilizație dispărută.

„Eu sunt ultima“, a zis. A spus-o ca pe o realitate, nu pe un ton care să provoace compătimire. Mama îi murise de cancer, iar fratele se sinucisese. Ea supraviețuise, dar nu fără să-i rămână urme. Privind înapoi, îmi dau seama că postura ei, de unic supraviețuitor al familiei, o făcuse să fie mai iubitoare și mai îndrăzneață decât ar fi fost altminteri. Dacă n-ar fi fost singură pe lume, nu sunt sigur că ar mai fi spus da.

Comandasem inelul de logodnă cu câteva săptămâni în urmă, și sosise prin UPS la câteva clipe după ce aflase de moartea tatălui ei. Nu știu sigur de ce, dar îmi strecurasem cutiuța în geanta de voiaj chiar înainte să pornim spre aeroport.

După două săptămâni de la plecare, am chemat un agent imobiliar și i-am cerut să evalueze casa. Am bântuit prin încăperi, iar agentul a luat notițe, mâzgălind frenetic, de parcă s-ar fi pregătit pentru un examen. La sfârșit, ne-am oprit pe verandă, în așteptarea evaluării.

— Sunteți siguri că vreți să vindeți? a întrebat agentul.

— Da, i-a răspuns Alice.

— Doar că…

S-a oprit, gesticulând cu mapa în direcția noastră.

— De ce nu rămâneți aici? Căsătoriți-vă. Faceți copii. Clădiți-vă o viață. Orașul ăsta are nevoie de familii. Copiii mei se plictisesc rău. Băiatul meu e nevoit să joace fotbal, din cauză că n-avem destui copii ca să alcătuim o echipă de baseball.

— Păi…, a rostit Alice, îndreptându-și privirea spre stradă. De-aia.

Asta a fost tot. „De-aia“. Tipul a revenit brusc la atitudinea de agent imobiliar. A propus un preț, iar Alice a sugerat altul, puțin mai mic.

— Ar fi sub cota de piață a cartierului, a remarcat agentul, surprins.

— Nu e nimic. Vreau doar să termin cu asta, a replicat ea.

El și-a notat ceva în mapă.

— Asta în mod sigur îmi va ușura treaba, a zis.

După câteva ore, a sosit un camion, au coborât câțiva tipi și au golit casa de mobila uzată și de electrocasnicele învechite. N-au mai rămas decât două șezlonguri lângă piscina care nu se schimbase din ziua în care fusese săpată și tencuită, în 1974.

În dimineața următoare, a venit un alt camion, cu alți oameni: specialiști în decorațiuni interioare, angajați de agenția imobiliară. Au umplut casa cu mobilier nou. S-au mișcat repede și cu hotărâre, punând pe pereți tablouri mari, abstracte, și mici fleacuri sclipitoare pe etajere. După ce au terminat, casa era aceeași, doar că arăta altfel: mai curată, mai puțin înghesuită, golită de acele lucruri plictisitoare care constituie sufletul unei locuințe.

La o zi după asta, o pleiadă de agenți imobiliari a făcut turul camerelor pentru o mulțime de potențiali cumpărători, șușotind cu toții, deschizând șifoniere și dulapuri, studiind tabelul care furniza oferta amănunțită. Agentul a sunat în după-amiaza aceea, prezentându-i lui Alice patru oferte, iar ea acceptând-o pe cea mai mare. Ne-am făcut bagajele și ne-am rezervat locuri pentru zborul de întoarcere în San Francisco.

Seara, când au apărut stelele, Alice a ieșit să privească cerul nopții și să-și ia rămas-bun pentru totdeauna de la Alabama. Era o noapte caldă, iar miresmele grătarelor pluteau spre noi pe deasupra gardului din spatele casei. Lumina felinarelor de afară se reflecta strălucitoare în apa piscinei, iar șezlongurile păreau la fel de confortabile pe cât trebuie să fi fost în prima zi, când tatăl ei le trăsese afară, în curte, când soția lui era frumoasă și bronzată, iar copiii, mici și neastâmpărați. Am simțit că asta era tot ceea ce putea oferi mai bun Alabama; cu toate acestea, Alice părea atât de tristă, insensibilă la frumusețile care se furișaseră spre noi, pe neașteptate.