Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Coperta:

Radu Manelici

Foto copertă: Guliver/Getty Images/ © PM Images

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Gabriela Anghel

Corectură:

Ana-Maria Tamaş

Eugenia Ursu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Lunes de fiel

Autor: Pascal Bruckner

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0637-0

ISBN (epub): 9786067194258

Eternitatea, domnule, a început pentru mine într-o seară de iulie în autobuzul 96 care face naveta între Montparnasse şi Porte des Lilas. Se întâmpla acum patru ani. La intersecţia de la Odéon, o fetişcană, îmbrăcată cu o fustă neagră cu volane, cu gleznele subţiate de nişte şosete lungi şi albe, s-a aşezat pe locul din faţa mea. Instantaneu, am ţintuit-o cu privirea. Am fost literalmente uluit de chipul acela pe care îl contemplam ţinându-mi răsuflarea. Nu ştiu ce admiram mai mult: obrajii ce semănau cu un aluat frământat în lapte sau genele care-i mângâiau ochii verzi, zăgăzuindu-i totodată indiscretele ocheade. Nu o vedeam, eram orbit, hipnotizat şi-aveam o singură dorinţă: s-o agăţ; doar o groază: s-o las să plece. Probabil că admiraţia îmi era lipsită de măsură, căci necunoscuta a întors în curând capul oftând a exasperare, iar mie mi-a fost teamă, preţ de-o clipă, să nu-şi caute un alt loc. Dar reticenţa aceasta în care aflam un oarecare rafinament m-a făcut s-o îndrăgesc şi mai tare.

Să nu râdeţi de autobuz: nu există un loc anume a cărui menire să fie dragostea la prima vedere. Chiar şi o cutie pe patru roţi se poate transforma în anticamera paradisului atunci când cineva crede în destin. Voi prefera întotdeauna făptura întâlnită din întâmplare aceleia pe care mi-o prezintă prietenii: căci soarta care ne-a pus la cale conjuncţia va continua în mod misterios, aşa-mi închipui eu, s-o fecundeze. Iar neprevăzutul rămâne singura putere în stare să dea căldură vieţii.

Mi-era, prin urmare, groază că n-am să găsesc un singur cuvânt ca să rup tăcerea, că am să irosesc prilejul acestei apropieri rapide. Cum să evit primele vorbe veşnic asemenea, să mă arăt delicat, original, seducător şi, totodată, în stare de ispită? Grea întrebare care a fost, bănuiesc eu, cea a Diavolului în ultima seară a Facerii. Un controlor mi-a venit în ajutor: n-am să-i mulţumesc niciodată îndeajuns RATP-ului pentru cooperarea sa. Ne-a cerut biletele. Frumoasa mea vecină pretindea că şi l-a pierdut pe-al ei pe jos. Ne încovoiaserăm toţi ca să căutăm printre murdării cartonaşul galben. Naşul pregătea deja procesul-verbal. Ea-şi plecase ochii, roşie la faţă de zăpăceală: am înţeles că minte. Tulburarea aceasta m-a uns la suflet. Neştiut de nimeni, i-am strecurat în mână propriul meu bilet pe care numai ce i-l arătasem controlorului. Fetişcana a rămas o clipă uluită, apoi mi-a zâmbit. Naşul s-a îndepărtat. Eram salvat: eu şi ea aveam o poveste. E firesc ca, după toate acestea, să fiu împotriva gratuităţii transportului în comun. Răufăcătoarea mi-a mulţumit apăsându-mă uşor pe mână, dar a gafat îngrozitor înapoindu-mi biletul. O cucoană care ne luase la ochi, o ditamai balabusta cu părul făcut permanent, ne-a văzut şmecheria şi l-a strigat pe naş. Autobuzul tocmai se oprise la Saint-Paul: n-am avut vreme decât să-i dau cu flit celei care ne pârâse şi să cobor. Eram înnebunit, aş fi plâns de turbat ce eram: i-am făcut complicei mele semne mari cu mâna, dar vehiculul mi-a smuls-o în curând vederii. Rătăceam ca un suflet blestemat: Parisul nu e mare, dar fiinţele pot să dispară în el ca într-un puţ. Nu mai aveam decât o dorinţă: să o revăd cu orice preţ, chit că n-aveam să fac nimic altceva toată vara.

Bărbatul care îmi vorbea astfel stătea lângă mine într-o cabină de pachebot, în plină mare Mediterană. Era noapte. Cu picioarele acoperite de un pled, aşezat într-un fotoliu, privea în jur cu nişte ochi tulburaţi şi rătăciţi care se opreau din când în când într-ai mei. Avea o faţă crispată căreia nu-i puteai da nicio vârstă, dar pe care se mai vedeau câteva rămăşiţe ale tinereţii. Întreaga lui fiinţă răspândea o ciudată nelinişte, o nervozitate ţinută în frâu. În seara aceea, deşi m-am purtat cu răceală — căci l-am urât pe Franz încă de la prima noastră întâlnire, cu o ură pe măsura ascendentului pe care îl avea asupră-mi, nu pătrunsesem nici pe departe conştiinţa acestui om pervers. Îi ascultam pur şi simplu statornicul şuvoi al vorbelor, vocea scârţâitoare ca un zăvor care ţinea isonul bolboroselii melancolice a unui ceainic.

Dar îngăduit să-mi fie să-nfăţişez împrejurările întâlnirii noastre. Numai ce împlinisem treizeci de ani şi plecam în India cu Béatrice, prietena mea. Eram fericiţi, încrezători că ne îndreptam spre-un adevăr. 28 decembrie 1979. Plecasem de cu dimineaţă din Marsilia la bordul unui feribot turc, Truva, care face, via Napoli-Veneţia-Pireu, ultima legătură maritimă între Franţa şi Istanbul. Deşi evidente pricini ne împingeau să părăsim pentru câteva luni plictisul unei meserii devalorizate — eram profesor de literatură într-un liceu parizian, iar Béatrice preda italiana —, fugeam mai ales atraşi de Orient. Cuvântul acesta cuprindea o scânteiere aurită, o auroră strălucitoare care mă fermecau. Vaga lui splendoare mă făcea să freamăt, iar prejudecata mea în privinţa acestui tărâm îndepărtat ţinea, pare-mi-se, de fervoare. Mă duceam în Asia, în întâmpinarea unei dezordini sacre pe care Europa nu mi-o mai oferea, ca să mă descotorosesc de tot ceea ce nu-mi era indispensabil. Pentru călătoria aceasta, pe care o pregăteam de mult timp, îmi luasem un an de concediu fără plată de la Ministerul Educaţiei Naţionale şi lucrasem toată vara într-o firmă de asigurări. Dorinţa de-a ajunge până în India străbătând etape mici, cheful de a pierde vremea la începutul unui lung periplu îndreptăţiseră alegerea vaporului, cu atât mai mult cu cât linia maritimă, ieftină şi păguboasă, era menită dispariţiei.

Închipuiţi-vă atmosfera plină de speranţă, de incertitudine a unei traversări la începuturi. Un pachebot, oricât de prăpădit ar fi el, nu-i doar un mijloc de transport: e o stare de spirit. De îndată ce-a trecut pasarela, orice om vede lumea altfel, devine cetăţean al unei republici aparte care este un loc închis şi ai cărei locuitori nu au nimic de făcut. Numaidecât îmi plăcuse felul în care culoarele înăbuşeau zgomotele şi mirosurile puturoase care lâncezeau acolo, amestec de izuri marine şi de cauciuc încins. Cu minusculul său coş înfipt în spinare ca un degetar răsturnat, Truva, fost lainer norvegian rearmat de către turci, n-avea nimic dintr-un mastodont. Prinsă între doi pereţi metalici, cabina noastră era un dulap strâmt, mobilat cu paturi suprapuse şi o chiuvetă ridicol de mică. „Ce cavou frumos, spusese Béatrice când păşise înăuntru, tu iei sarcofagul de sus, eu, pe cel de jos.“ Paharul pentru periuţele de dinţi se zgâlţâia lângă armătura de fier a chiuvetei, iar cămăruţa noastră se scutura toată din pricina trepidaţiilor motorului. N-aveam cine ştie ce loc, dar găseam o alinare pentru lipsa de lux şi de spaţiu în perspectiva unor voioase promiscuităţi pline de-amor. Şi apoi mai era şi un hublou, căruia i-am aflat întotdeauna un farmec aparte: farmecul de a vedea totul fără să fii vreodată văzut. Ca o găurică de la o încuietoare prin care aveam să surprindem tainele mării, o înfruntare lipsită de primejdii cu monstrul cel sărat, un renghi jucat adversităţii elementelor lichide.

Imensitatea are nevoie să fie abordată prin această lucarnă, încă şi mai înduioşătoare când e încadrată de perdele şi din a cărei pricină cabina pare o casă de păpuşi. Iar în spatele fiecăruia dintre aceste obrăzare se află o locuinţă, făpturi însufleţite, mii de destine care se întâlnesc.

De altfel, în dimineaţa plecării noastre, la Marsilia era o vreme de o miraculoasă frumuseţe: soarele bătea în coca navei, iar sub razele sale, bastimentul nostru scorojit strălucea ca o bucată de zahăr. Eram fericit, aveam încuviinţarea luminii, adică a zeilor, şi-n toate acestea vedeam un semn bun pentru restul călătoriei. Savuram consistenţa îngheţată a aerului, ca un sorbet, pe care un vânt de pe maluri îl impregna cu miresme de mirodenii şi pini silveştri. În depărtare, alte pacheboturi, jucărioare albe, tăiau mătasea orizontului. Niciodată nu mă încercase o senzaţie de o asemenea beatitudine. Tulburat de sentimente pure, privind cum coastele franceze se pierdeau într-un abur luminos, temându-mă uneori să nu fiu iarăşi jucăria unui vis, mă chinuiam să-mi stăpânesc exaltarea.

Această primă zi a unei traversări care trebuia să dureze cinci a fost nemaipomenită din pricina impresiei de gol plin de fericire pe care mi-a lăsat-o. Oricine ştie că nu se întâmplă niciodată nimic la bordul unei nave, dar că plictisul care te încearcă e de-o calitate superioară ce seamănă cu euforia. Cea din urmă platitudine dintre mine şi Béatrice căpăta în contextul plecării valoare de talisman. Această odisee ne odihnea sufletele şi discutam cu volubilitate pe lungile întinderi ale punţilor, fără să vedem pe nimeni, prinşi cu totul unul de celălalt. De cinci ani de când ne cunoşteam era prima noastră escapadă: trăisem puţine, dar multe prin procură, prin intermediul sutelor de cărţi pe care le citisem. Cuplul nostru era o bibliotecă, volumele in-folio ne ţineau loc de copii şi călătorii. Şi şovăisem multă vreme înainte de a ne avânta în această peregrinare care ne tulbura cele mai dragi tabieturi. Béatrice avea frumuseţea clară a unei anglo-saxone şi, deşi eram de-o seamă, ştiuse să-şi păstreze un farmec adolescentin. Până şi trupul îi şovăia între fetiţă şi femeie şi, de n-ar fi fost lunga cascadă de valuri arămii care-i înconjura chipul, i-ai fi dat cel mult douăzeci de ani. Îi spuneam „ursita“ mea şi ne şopteam la ureche taine pe care le ştie toată lumea, dar pe care nu voiam să le afle orişicine.