Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Ana Niţă

Design şi ilustraţie copertă: Duncan Spilling ©Little, Brown Book Group Ltd 2020;

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Vlad Condur

Corectură:

Irina Muşătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Troubled Blood

Autor: Robert Galbraith

First published in Great Britain in 2020 by Sphere

The moral right of the author has been asserted.

All illustrations by the author.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1097-1

ISBN (epub): 9786064017970

Pentru Barbara Murray,

asistentă socială, activistă WEA,

profesoară, soţie, mamă, bunică,

teribilă jucătoare de bridge

şi cea mai bună soacră din lume

Acolo-i căutară urma şi peste tot scodiră

Să afle care îi fuse hărăzirea;

Nimica dară nu găsiră. Nenorocirea

Ori cruda soartă ce-o-ndepărtase

De cel ce-i aducea tovărăşirea,

Era poveste lungă…

Edmund Spencer, The Faerie Queene

Căci, dacă n-ar fi aşa, atunci ceva s-ar transforma în nimic, ceea ce, din punct de vedere matematic, este absurd.

Aleister Crowley, Cartea lui Thoth

Partea întâi

Apoi sosi voioasa vară…

Edmund Spencer, The Faerie Queene

1

Astfel era acela de care am a povesti

Artegall, credincios erou al dreptăţii…

Edmund Spencer, The Faerie Queene

— Tu eşti din Cornwall, get-beget, spuse Dave Polworth iritat. „Strike“ nici măcar nu e numele tău adevărat. De drept eşti un Nancarrow. Acum doar nu vrei să-mi spui că te consideri englez?

Victory Inn era atât de aglomerat în această seară caldă de august încât clienţii se revărsaseră afară, pe treptele late de piatră care coborau spre golf. Polworth şi Strike stăteau la o masă din colţ şi sărbătoreau cu câteva halbe ziua de naştere a lui Polworth care împlinea 39 de ani. De 20 de minute discutau despre naţionalismul local şi deja lui Strike i se părea prea mult.

— Dacă mă consider englez? medită el cu voce tare. Nu, aş spune mai degrabă britanic.

— Du-te dracu’, spuse Polworth, care se înfuria uşor. Nu te cred. Vrei doar să mă enervezi.

Cei doi prieteni erau complet diferiţi din punct de vedere fizic. Polworth era scund şi uscăţiv ca un jocheu, îmbătrânit şi ridat înainte de vreme, iar prin părul rar i se vedea pielea arsă de soare a capului. Avea un tricou boţit, de parcă l-ar fi cules de pe podea sau de prin coşul de rufe murdare, iar blugii lui erau franjuri. Pe antebraţul stâng îşi tatuase crucea albă pe fond negru a Sfântului Piran1; pe mâna dreaptă avea o cicatrice adâncă, amintire dintr-o întâlnire de gradul trei cu un rechin.

Prietenul său, Strike, semăna cu un boxer ieşit din formă, ceea ce de fapt şi era; era un bărbat masiv, cu câţiva centimetri buni peste 1,80 m, cu un nas uşor strâmb şi părul întunecat, bogat şi cârlionţat. Nu se vedea niciun tatuaj şi, în ciuda umbrei permanente a unei bărbi dese, avea acel aer îngrijit şi apretat al unui fost poliţist sau militar.

— Te-ai născut aici, nu se lăsă Polworth. Aşa că eşti din Cornwall.

— Problema e că, după criteriul ăsta, tu eşti din Birmingham.

— Ia mai du-te dracu’! îl repezi din nou Polworth, băşicat de-a binelea. Sunt aici de când aveam două luni, iar maică-mea se trage din familia Trevelyan. E vorba de identitate — despre ce simţi aici.

Polworth se bătu cu pumnul în piept, deasupra inimii.

— Familia maică-mii e în Cornwall de secole… continuă el.

— Mda, mă rog, sângele şi pământul nu m-au…

— Ai auzit de ultimul sondaj pe care l-au făcut? îl întrerupse Polworth. La întrebarea „De unde proveniţi?“, jumătate — jumătate — au bifat „din Cornwall“, în loc de „din Anglia“. E o creştere enormă.

— Super, spuse Strike. Şi ce-o să urmeze? Variante de răspuns cu dumnonii şi romanii?

— Mai fă tu dracului pe deşteptul mult timp, spuse Polworth, să vezi ce mult o să te ajute. Ai stat prea mult la Londra, băiete… Nu e nimic în neregulă să fii mândru de locul din care te tragi. Nu e nimic în neregulă cu comunităţile care vor să ia înapoi puţină putere de la Westminster. Anul viitor scoţienii o să fie primii. Stai să vezi. Când o să obţină ei independenţa, ăsta o să fie semnalul. Popoarele celtice din toată ţara o să acţioneze. Mai vrei una? adăugă Polworth arătând spre halba goală a lui Strike.

Strike venise la crâşmă, tânjind după un moment de răgaz, departe de tensiuni şi de griji, nu ca să asculte tirade despre politica din Cornwall. Devotamentul lui Polworth faţă de Mebyon Kernow, partidul naţionalist în care se înscrisese la 16 ani, părea să fi pus şi mai multă stăpânire pe el în anul care trecuse de când nu se mai văzuseră. De obicei, Dave îl făcea pe Strike să râdă ca nimeni altul, dar nu-i plăcea să se glumească pe seama independenţei Cornwall-ului, subiect care pe Strike îl pasiona la fel de tare ca decoraţiunile interioare sau să caşte gura la trenuri. Pentru o clipă se gândi să spună că trebuia să se întoarcă acasă la mătuşa lui, dar perspectiva aceasta era şi mai deprimantă decât tirada vechiului său prieten împotriva supermarketurilor care nu acceptau să pună crucea Sfântului Piran pe bunurile care proveneau din Cornwall.

— Super, mersi, spuse el.

Îi întinse paharul gol lui Dave, care o luă spre bar, dând din cap în dreapta şi în stânga, în semn de salut, spre numeroasele sale cunoştinţe.

Strike rămase singur la masă, iar privirea lui începu să cutreiere absentă crâşma unde se simţise tot timpul de-ai casei. Se schimbase de-a lungul anilor, dar nu într-atât încât să nu mai recunoască locul în care el şi tovarăşii lui din Cornwall obişnuiau să se întâlnească pe când aveau aproape 20 de ani. Ciudat, dar trăia două senzaţii diferite în acelaşi timp: că se afla exact unde îi era locul şi unde nu-i fusese locul niciodată, o familiaritate şi o distanţare intense.

În timp ce privirea lui rătăcea la întâmplare, de la podeaua de lemn la imaginile cu teme nautice, se trezi că priveşte direct în ochii mari şi neliniştiţi ai unei femei care stătea la bar împreună cu o prietenă. Avea faţa alungită şi palidă, iar părul negru, lung până la umeri, îi era brăzdat de şuviţe cărunte. Strike nu o recunoscu, dar în ultima oră observase că unii localnici îşi întindeau gâtul ca să se uite la el sau încercau să-i prindă privirea. Strike se uită în altă parte, scoţând mobilul şi prefăcându-se că trimite un mesaj.

La cel mai mic semn de încurajare, cei care îl cunoşteau aveau deja pretextul perfect pentru conversaţie, deoarece toată lumea din St Mawes părea să ştie că Joan, mătuşa lui, fusese diagnosticată în urmă cu 10 zile cu un cancer ovarian avansat şi că el, sora lui vitregă, Lucy, şi cei trei fii ai acesteia veniseră într-un suflet acasă la Joan şi Ted ca să-şi ofere tot sprijinul. Deja de o săptămână, de fiecare dată când se aventura în afara casei, răspundea la întrebări, accepta vorbe pline de compasiune şi refuza politicos oferte de ajutor. Obosise să mai caute noi şi noi modalităţi de a spune „Da, pare să fie terminal şi da, e nasol pentru noi toţi“.

Polworth îşi croi drum înapoi spre masă, cu două halbe pline ochi.

— Poftim, Diddy, spuse el, reluându-şi locul pe scaunul de bar.

Vechea poreclă nu îi fusese dată lui Strike ca o ironie la adresa gabaritului său, aşa cum presupuneau cei mai mulţi, ci deriva din „didicoy“, termenul din Cornwall pentru ţigan. Strike se mai îmbună auzind-o, amintindu-şi de ce prietenia cu Polworth era cea mai durabilă din viaţa lui.

Cu 35 de ani în urmă, Strike intrase la şcoala primară din St Mawes după ce pierduse un trimestru, neobişnuit de bine dezvoltat pentru vârsta lui şi cu un accent izbitor de diferit de dialectul huruit din zonă. Chiar dacă se născuse în Cornwall, mama lui îl luase de acolo imediat ce îşi revenise după naştere, fugind noaptea cu un bebeluş în braţe ca să se întoarcă la viaţa londoneză pe care o iubea, între tot felul de apartamente, case ocupate ilegal şi petreceri. La patru ani după naşterea lui Strike, mama lui se întorsese în St Mawes cu fiul ei şi cu fetiţa nou-născută, Lucy, doar ca să fugă iar la primele ore ale dimineţii, lăsându-i în urma sa pe Strike şi pe sora lui vitregă.

Strike nu aflase niciodată cu exactitate ce scrisese Leda în biletul pe care îl lăsase pe masa din bucătărie. Fără îndoială, traversa o perioadă plină de probleme din cauza vreunui proprietar ori a vreunui iubit, sau poate că se desfăşura pe undeva vreun festival de muzică la care voia neapărat să meargă: cu doi copii după ea, devenise dificil să trăiască după cum i se năzărea ei. Oricare ar fi fost motivul absenţei ei din ce în ce mai îndelungate, cumnata sa, Joan, care era la fel de convenţională şi de ordonată pe cât de nestatornică şi de haotică se dovedea Leda, îi cumpărase lui Strike o uniformă şi îl înscrisese la şcoala din localitate.

Când Strike fusese prezentat clasei, ceilalţi copii de patru ani şi jumătate se holbaseră la el. Câţiva dintre ei chicotiseră când îl auziseră pe învăţător rostindu-i numele mic, Cormoran. Pe Strike îl îngrijora toată treaba asta cu şcoala, pentru că era sigur că maică-sa spusese că o să facă şcoală acasă. Încercase să-i spună unchiului Ted că el nu credea că maică-sa ar fi vrut să meargă la şcoală, dar Ted, atât de înţelegător de obicei, îi spusese ferm că trebuie să meargă, aşa că iată-l, singur printre nişte necunoscuţi cu un accent ciudat. Strike, care nu fusese niciodată vreun plângăcios, se aşezase în pupitrul său vechi, simţind în gât un nod cât un măr de mare.

Faptul că Dave Polworth, micul şef al clasei, decisese să se împrietenească cu băiatul cel nou nu fusese niciodată explicat într-un mod satisfăcător, nici măcar pentru Strike. Motivul nu avea cum să fie frica de dimensiunile lui Strike, pentru că cei mai buni doi prieteni ai lui Dave erau fii voinici de pescari, şi oricum se ştia că Dave e un luptător de o îndârjire invers proporţională cu înălţimea lui. La sfârşitul acelei prime zile, Polworth îi devenise deopotrivă prieten şi apărător, asumându-şi sarcina de a le băga în cap colegilor toate motivele pentru care Strike era demn de respectul lor: era născut în Cornwall, era nepotul lui Ted Nancarrow, unul dintre salvamari, nu ştia unde e maică-sa şi nu era vina lui că vorbeşte ciudat.