Tatălui meu,

care a militat și militează în continuare împotriva folosirii cuvântului a „educa“ și care a preferat să vorbească despre a „însoți“ copiii. Marcat de violența părinților săi față de el, nu a reușit mereu să fie alături de propriii copii, dar i-a susținut. M-a iubit, m-a respectat și m-a tratat ca pe o persoană, a reușit să-mi dea ceea ce el nu a primit.

Lui Margot și lui Adrien, care m-au învățat să fiu mamă.

Pentru Suos Pom, moașă, Pr. Biziau și lui Corinne Drescher-Zaninger, obstreticieni, care m-au însoțit în cele mai intense momente de bucurie din viața mea.

Pentru LLL Leche League și președintei Claude Didierjean-Jouveau, care m-a ajutat să-mi alăptez copiii, făcându-mă astfel să fiu receptivă la o dimensiune fabuloasă a intimității.

„Spuneți:

e obositor să ai de-a face cu copiii.

Aveți dreptate.

Mai spuneți:

pentru că trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te curbezi, să te faci mic.

Aici greșiți.

Nu asta obosește cel mai tare.

Ci mai degrabă faptul de a fi obligat să te ridici până la înălțimea a ceea ce simt ei.

Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârful picioarelor.

Ca să nu-i rănești.“

Janusz Korczak

Introducere

A avea inteligența inimii înseamnă să știi să iubești, să-l înțe­legi pe celălalt, să te dezvolți, să fii tu însuți în orice îm­prejurare și să știi să reacționezi în situații dificile din punct de vedere emoțional: conflicte, eșecuri, dolii, despărțiri, încercări, dar și succese, întâlniri, reușite de orice fel. Pe scurt, este capacitatea de a fi fericit, de a nu te lăsa copleșit de dificultăți, de a alege cum să-ți trăiești viața și de a stabili relații armonioase cu ceilalți. Cine nu și-ar dori așa ceva pentru propriii copii?

Ce anume ne face viața grea și ne împiedică să fim fericiți? Ce ne poate face infirmi sufletește? Amintirea (adesea incon­știentă) a suferințelor din copilărie și fricile care ni se trag din asta: frica de a fi judecat, rănit, umilit, respins sau ignorat, teama de vreun eșec care ne face să ne îndoim de capacitățile noastre de a realiza ceva, teama de o respingere care ne-ar arăta că nu suntem acceptați de ceilalți, frica de semeni, frica de moarte…

Dat fiind faptul că frica, suferința și furia introiectate, și nu vreun defect din naștere, sunt cele care pot împiedica pe cineva să se arate așa cum este și să intre într-o relație bună cu ceilalți, dat fiind faptul că frica sau durerea ne rețin, și nu un creier defectuos, ne putem ajuta copiii evitând să-i rănim și învățându-i să fie încrezători.

Societatea de azi nu mai este cea de ieri. Rețetele educative din trecut nu se mai potrivesc în prezent.

În societatea actuală, și încă și mai mult în cea de mâine, d­rumul către succes este pavat cu încredere în sine, autonomie și ușurința de a socializa. Aptitudinea de a comunica și cunoașterea emoțiilor au devenit cel puțin tot atât de importante precum competențele tehnice. Pentru a reuși atât în viața personală, cât și în cea profesională, inteligența inimii este mai importantă ca niciodată. Hrănirea coeficientului de inteligență al copiilor noștri nu este suficientă. Trebuie să ne intereseze și coeficientul lor emoțional. Un motiv în plus este acela că multe dificultăți intelectuale și emoționale sunt cauzate de blocaje emoționale.

Niciunui părinte nu-i place să-și vadă copilul zăcând în fața televizorului sau lipit de consola de jocuri. Cum să-i ajutăm pe copiii noștri să reziste invaziei de ecrane, înmulțirii consolelor de jocuri, televizoarelor, aparatelor video, calculatoarelor… cum să-i ajutăm să reziste violenței și ritmului hipnotic în care defilează imaginile din jocurile electronice, videoclipuri, publicitate, filme sau emisiuni de succes sau chiar din desene animate?

Niciun părinte nu suportă gândul că propriul copil se afundă în violență, alcool sau toxicomanie. Cum să-i întărim pe copiii noștri ca să reziste acestor tentații, în condițiile în care violența este prezentă până și în școli, iar consumul de alcool și droguri îi afectează pe tineri la vârste din ce în ce mai fragede?

Niciun părinte nu-și dorește ca propriul copil să devină adeptul vreunei secte și să renunțe la voința proprie ca să urmeze orbește pe altcineva. Cum să le insuflăm copiilor noștri suficientă încredere în ei, siguranță interioară și autonomie astfel încât să nu riște să cadă pradă influenței vreunui escroc?

Comportamentele violente, dependențele în relații, de televizor, de droguri sau medicamente sunt tentative de control ale unor emoții greu de stăpânit. Aceste simptome se nasc în copilărie. Maschează carențe, răni din relații, eșecuri în comunicare.

Timiditatea, devalorizarea sau, din contră, stima de sine exagerată sunt rezultatele unei anumite istorii de viață. Sentimentele rănite, intențiile greșit înțelese, comportamentele interpretate eronat… în relația dintre părinte și copil, ocaziile care duc la suferință sunt numeroase.

Copilul este o persoană. Emoția este în inima individului, este expresia Vieții sale. A ști să o ascultăm și să o respectăm înseamnă să ascultăm și să respectăm persoana sa. Părinții se simt adesea neajutorați în fața intensității afectelor copiilor, încearcă să facă tot posibilul să-i calmeze, să facă să înceteze strigătele, lacrimile — expresii ale emoțiilor. Or, emoția are un sens, o intenție. Este vindecătoare. Descărcările emoționale sunt un mijloc de a se elibera de consecințele unor experiențe dureroase. Așa cum am arătat în ultima mea carte, Inteligența inimii1, tocmai reprimarea emoțiilor este nocivă. Ne face să intrăm în tot felul de apărări, repetiții dureroase, acțiuni compulsive și simptome fizice.

Este urgent să învățăm să identificăm, să numim, să înțelegem, să exprimăm, să utilizăm pozitiv emoțiile ca să nu fim dominați de ele, pentru fericirea copiilor noștri și a adulților în care se vor transforma.

Se știe, în prezent, că totul se decide înaintea vârstei de șase ani… Ce trebuie făcut? Ce nu trebuie făcut? Cum trebuie făcut? Și, mai ales, cum să fim? Părinții (responsabili) își pun multe întrebări.

Când o femeie rămâne gravidă, e asaltată numaidecât cu sfaturi. Fiecare vorbește despre cum vede alăptarea, adormitul, „cum obișnuiești copiii“ și, mai târziu, autoritatea, palmele la fund și pedepsele… „În niciun caz nu-i lăsați să doarmă în patul vostru… Trebuie să le puneți limite… Un bebeluș are nevoie de mult somn… Băieții nu se joacă cu păpușile… Nu trebuie mângâiați dacă au căzut pentru că ajung niște blegi… Dacă îl lăsați să facă ce vrea el, o să ajungă un delincvent… Trebuie așa și pe dincolo…“ Iar acesta nu este decât începutul unei lungi serii de „ebinesătrebuiesă“. Tuturor părinților li se împuie capul cu sfaturi bine intenționate și „chestiuni“ pline de subînțelesuri cu privire la educația pe care să o dea copiilor.

Se spun câte și mai câte. Părinții primesc sfaturi cu ne­miluita… Dar, trăgând linie, puține informații. Căci, deși fiecare are ideea lui pe care o susține sus și tare, informația obiectivă, de regulă, lipsește. Sunt lansate multe opinii despre educație, cu atât mai multă virulență, ba chiar violență, cu cât sunt mai iraționale și nu se bazează pe nicio analiză serioasă.

Părinților le este greu să trieze diferitele păreri. Devin rapid dezorientați, ba chiar neajutorați. De multe ori, ideile sfătuitorilor vin la pachet cu amenințări mai mult sau mai puțin indirecte: „Nu vă dați seama, dar așa ajunge cineva un drogat“; culpabilizări: „I se trage de la maică-sa“ sau: „E din cauza divorțului părinților“.

Prin urmare, departe de mine să vă propun a nu știu câta carte de sfaturi. Părinții sunt cei care trăiesc zi de zi alături de copil. Ei îl cunosc mai bine decât orice „expert“, fie el pediatru sau psihanalist renumit. Însă uneori blocajele și neînțelegerile pot împiedica o relație armonioasă și o înțelegere veritabilă. Dacă un „expert“ vă poate ajuta cu ceva, acest ceva este ridicarea acestor bariere.

Cartea de față încearcă să vă lumineze drumul ca să-l puteți vedea mai bine, să descopere esențialul și să vă ajute să depășiți unele obstacole. Proaspăta mămică, proaspătul tătic au nevoie de repere… nu de sfaturi… Au nevoie să învețe să aibă încredere unul în celălalt și în propriii copii.

Această carte se ghidează după două postulate fundamentale:

Copiii ne spun ce au nevoie în fiecare etapă a dezvoltării lor, numai să știm să îi ascultăm și să le decodăm limbajul.

Părinții își pot înțelege copiii și pot avea o atitudine potrivită față de ei atât timp cât nu se supun orbește unor principii educative, nu înlocuiesc propriul discernământ cu cel al experților, nu se închid în scheme rigide care le vin din educația pe care au primit-o sau nu continuă să fie foarte răniți de propria lor poveste de viață.

Putem vorbi despre educația propriilor copii fără să vorbim despre cea pe care am primit-o noi și despre cât ne-a marcat asta, conștient sau nu? Atunci când ne enervează anumite situații sau atitudini ale copiilor, ne stârnesc propria violență… este clar că avem nevoie să ne vindecăm propria istorie de viață ca să înțelegem realitatea prezentă fără să proiectăm asupra ei trecutul și să acționăm mai just și eficient.