Editori

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial

Magdalena Mărculescu

Redactor

Radu Gabriel Pârvu

Design

Faber Studio

Ilustraţie copertă

Guliver/Getty Images/ © Xuanyu Han

Director producţie

Cristian Claudiu Coban

DTP

Florin Paraschiv

Corectură

Irina Muşătoiu

Lorina Chiţan

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Der Nacht den Schrecken nehmen. Albträume verstehen und bewältigen

Autor: Renate Daniel

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0388-1

ISBN (epub): 9786064017901

Introducere: Coşmarurile caută un răspuns — trei exemple diferite

Coşmarurile nu constituie o experienţă rară; în Germania, aproximativ una din douăzeci de persoane se chinuie noaptea în mod regulat din cauza lor. Însă nu doar adulţii sunt afectaţi, ci şi copiii şi adolescenţii.

Dacă faceţi parte dintre persoanele afectate, întrebaţi-vă ce se petrece în sinea dumneavoastră atunci când vă treziţi dintr-un coşmar şi vă bate inima puternic, sunteţi asudat şi panicat sau aveţi o senzaţie de apăsare în piept. Încercaţi să uitaţi cât mai repede imaginile onirice înspăimântătoare? Sau nu puteţi scăpa de imaginile coşmarului şi vă străduiţi să le descifraţi mesajul? Şi cum vă influenţează un coşmar comportamentul şi viaţa de zi cu zi?

Coşmarurile ne pot tulbura nu doar în timpul nopţii, ci şi în cursul zilei următoare, declanşându-ne fie o dispoziţie depresivă, fie o stare de iritare, fie chiar o stare de stres. Bineînţeles, nu vrem să avem deloc coşmaruri, iar dacă apar, dorim să scăpăm de ele cât mai repede.

Însă cum putem face să nu mai fim chinuiţi de coşmaruri? Cum ar trebui să le gestionăm?

Dacă privim un coşmar ca pe o întrebare tulburătoare, înfricoşătoare sau neliniştitoare, ar fi important să găsim un răspuns adecvat. Din acest punct de vedere, spectrul larg al coşmarurilor ar corespunde celor mai diferite întrebări şi ar conduce la răspunsuri variate.

Copiii mici întreabă adesea într-un mod foarte direct: „Mama, omul de acolo este diavolul?“, „De ce eşti atât de grasă?“ sau: „De ce nu cade luna?“ Copiii miraţi pun adulţilor întrebări surprinzătoare. Ei sunt curioşi, lipsiţi de prejudecăţi şi nu prea ţin seama de convenţii — la fel ca visele noastre. Pe de altă parte, din momentul în care merg la şcoală, copiilor li se vor adresa tot mai multe întrebări, pentru a li se verifica cunoştinţele şi competenţele. În timp ce elevii buni rămân mai degrabă relaxaţi, alţii speră din toată inima să fie scutiţi de întrebările profesorilor. Iar elevii simt deja că întrebările pot fi nu doar tulburătoare, ci şi neplăcut de intruzive. Asemenea întrebări se năpustesc asupra lor ca nişte proiectile. Ele mâhnesc, rănesc sau umilesc.

În mod asemănător, coşmarurile pot pătrunde fără menajamente în conştiinţa noastră şi ne pot face să ne cutremurăm, să amuţim sau să împietrim. Însă, după ce a trecut primul şoc, adesea este posibil să vă întrebaţi pe dumneavoastră înşivă sau să întrebaţi coşmarul: „Cum se face că visez lucruri atât de îngrozitoare? Ce legătură au ele cu viaţa mea şi cu relaţiile mele?“ Dacă analizăm cu interes şi într-un mod cât mai obiectiv lucrurile distructive, rareori rămânem blocaţi; mai degrabă descoperim răspunsuri. Astfel, experienţa arată că cine găseşte un răspuns coerent la coşmarul său va putea dormi din nou mai bine.

Regizorul maghiar Bence Fliegauf — câştigător al Ursului de Argint la Berlinala din 2012 — a povestit, în treacăt, cu ocazia decernării premiului, despre modul în care el gestionează coşmarurile: „Ori de câte ori mă trezesc dintr-un coşmar, ştiu că trebuie să fac un film. Bence Fliegauf a găsit răspunsul la coşmarurile sale: pentru el este vorba despre a aborda o temă — poate tema principală a visului — din punct de vedere artistic şi, astfel, de a realiza un film. Coşmarurile par să-i dea o sarcină de lucru şi constituie practic schema lui personală de creare a locurilor de muncă, pe care o abordează cu zel şi seriozitate.

Cu totul diferit a fost, la sfârşitul anilor ’90, răspunsul pe care campionul olimpic la bară fixă, Andreas Wecker, l-a dat la coşmarurile sale. Acesta se trezea de multe ori scăldat în sudoare şi îşi amintea imaginile coşmarului, care îl înfăţişau ca fiind paralizat, în scaun cu rotile. După ce s-a ales şi cu contuzii grave, şi cu vânătăi în timpul unui exerciţiu la bară fixă, a luat, fără să ezite prea mult, decizia de a-şi încheia cariera de atlet. În felul acesta a trezit o lipsă de înţelegere din partea antrenorilor şi colegilor. Andreas Wecker a răspuns la coşmarurile sale printr-o decizie existenţială, care i-a schimbat radical viitorul.1 Oare Andreas Wecker a decis şi a reacţionat corect? Mai ales că nimeni nu va şti vreodată dacă, în cazul în care ar fi rămas un sportiv profesionist, s-ar fi petrecut un accident grav.

De îndată ce o serie de coşmaruri încetează, deci psihicul se linişteşte, înseamnă că persoana care a avut visul a găsit de regulă propriul „răspuns corect“. Totuşi, pentru noi, persoanele din exterior, acest lucru nu este întotdeauna uşor de înţeles, deoarece noi nu putem fi părtaşi la impresiile intense generate de nişte coşmaruri ameninţătoare. Noi toţi visăm pentru noi înşine şi putem doar să le povestim altor oameni despre experienţele noastre onirice, însă nu-i putem lua cu noi în lumea viselor noastre, pentru a-i convinge îndeaproape de relevanţa dramatică a imaginilor noastre. Orice persoană care ia decizii importante pe baza coşmarurilor sale ajunge, în cele din urmă, la o evaluare subiectivă a imaginilor coşmarurilor. Însă cine îşi ascultă intuiţia, instinctul sau are încredere în cunoaşterea acumulată de oameni în decursul a mii de ani cu privire la vise şi în interpretarea lor deţine instrumente bune pentru o gestionare constructivă a propriilor coşmaruri.

Psihiatrul Wanda Póltawska relatează despre o altă posibilitate de a răspunde la coşmaruri. Coşmarurile ei apăreau întotdeauna atunci când ea era surmenată şi foarte epuizată. După ce-şi acorda mai multă odihnă, coşmarurile dispăreau. Însă cu mulţi ani în urmă a avut o experienţă complet diferită în ceea ce priveşte coşmarurile, care au apărut pentru prima oară în noaptea de 8 mai 1945. În acea zi s-a întors acasă din lagărul de concentrare Ravensbrück şi a început imediat să viseze despre experienţele ei îngrozitoare din lagăr. Din cauza acestor coşmaruri insuportabile îi era din ce în ce mai frică să meargă la culcare. În disperarea ei a pus mâna pe creion şi hârtie. După ce în vara anului 1945 a aşternut pe hârtie toate amintirile negative referitoare la viaţa din lagăr, coşmarurile au încetat imediat. Wanda Póltawska a reuşit să doarmă din nou netulburată, iar în ultimii au coşmarurile au revenit numai atunci când ea se suprasolicita.2

Trei oameni şi-au găsit propriul răspuns adecvat la coşmarurile lor. Ei au văzut cum imaginile nocturne înspăimântătoare le invadează mintea fără a fi invitate, dar şi faptul că ele dispar de îndată ce mesajul lor este descifrat.

1 Vezi DPA: Das will ich meinem Körper nicht mehr antun. Încheierea bruscă a carierei unui atlet de vârf, care nu mai vrea să se trezească scăldat în sudoare, după ce a visat că-şi va duce viaţa într-un scaun cu rotile. În: Südkurier, 17.04.1997, Sport.

2 Vezi Póltawska (1994), p. 8.

1. Ce sunt visele? Despre lumea treziei, lumea somnului şi lumea viselor

„Un vis nu poate fi clădit, un vis se clădeşte.“3 Prin această afirmaţie, Friedrich Weinreb face trimitere la o caracteristică esenţială a viselor. Şi anume visele se sustrag voinţei noastre. Indiferent dacă evaluăm visele sau preferăm să ne lase în pace — nu putem influenţa apariţia lor. Ele apar când vor şi povestesc ceea ce vor.

Lumea treziei şi lumea somnului

Starea de veghe şi somnul sunt lumi complet diferite din punct de vedere calitativ în cadrul experienţei Eului nostru. În starea de veghe, Eul nostru are acces la o conştiinţă reflexivă şi dispune de anumite spaţii de decizie şi de acţiune. Acestea ne permit să ne configurăm viaţa în mod voluntar şi mai mult sau mai puţin activ. Însă voinţa noastră eşuează deja la pragul dintre starea de veghe şi somn. Cine vrea neapărat să adoarmă repede şi să fie odihnit a doua zi stă adesea treaz multă vreme. Cine încearcă din răsputeri să doarmă nu rareori se răsuceşte, încordat şi neliniştit, de pe o parte pe alta.

Reuşim să adormim doar atunci când ne abandonăm, când permitem Eului nostru să se cufunde în inconştient. Acest lucru presupune ca Eul nostru să renunţe la control. Oamenilor cărora, indiferent din ce motive, le este teamă să nu piardă controlul asupra vieţii lor au adesea dificultăţi în a adormi. În fond, o asemenea frică de pierdere a controlului este plauzibilă, deoarece în timpul somnului suntem lipsiţi de apărare şi neputincioşi. Pericolul care ne ameninţă vine în primul rând din lumea exterioară. Acest lucru este evident în cazul animalelor, care dorm în sălbăticie, în aer liber. Comportamentul lor de somn trebuie să fie orientat spre duşman. În lipsa duşmanilor, în principiu se poate dormi fără grijă oricând şi oriunde. Însă, în natură, acest lucru le este permis doar câtorva animale. Majoritatea animalelor au duşmani şi fie au nevoie de un loc sigur de dormit, fie trebuie să fie capabile să se trezească rapid, pentru a se putea apăra sau pentru a putea fugi. Atât timp cât acest lucru este asigurat, o specie poate supravieţui.

În istoria timpurie a umanităţii, oamenii s-au aflat probabil într-o situaţie asemănătoare. Natura era ameninţătoare, mai ales în timpul somnului. După ce adormim, nu mai putem percepe senzorial mediul nostru înconjurător. Nu auzim sau nu vedem atunci când un om sau un animal se apropie de noi cu intenţii ostile. Nu simţim când aburi periculoşi ne otrăvesc aerul pe care îl respirăm. Nici frigul periculos nu-l simţim neapărat. De aceea, chiar şi în prezent oamenii fără adăpost îngheaţă în nopţile geroase. În timpul somnului nu sunt protejaţi suficient în faţa temperaturilor scăzute. Omenirea ar fi dispărut probabil de mult dacă nu ar fi reuşit să ia măsuri de protecţie specifice pentru somn.