Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Ondine-Cristina Dascălița

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Carusel Multimedia

Corectură:

Anca Baciu

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Parte a prezentei traduceri a fost realizată pe parcursul unei rezidențe la Übersetzerhaus Looren, Elveția, susținută de Looren Translation Fund.

Titlul original: The Balkans. Nationalism. War and Great Powers 1804-2012

Autor: Misha Glenny

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0512-0

ISBN (epub): 9786064017871

Mamei mele și lui Jack pentru tot

Warkworth. În fața castelului lui Northumberland. Intră Zvonul, pe îmbrăcămintea căruia sunt pictate nenumărate limbi.

Zvonul:

Fiți doar urechi. Când trâmbițează Zvonul,

E-n stare cineva să nu-l asculte?

Gonaci făcându-mi vântul, eu vestesc

Din răsărit și pân-la soare-apune.

Al faptelor din lume început.

Pe-aceste limbi atârnă clevetiri.

Pe care-le răspândesc în mii de graiuri,

Smintind pe mulți cu știri fără temei.

Vorbesc de pace-n timp ce-ascunsa vrajbă

Rănește lumea, sub al tihnei zâmbet;

Și cine altul decât mine, Zvonul,

Adună oști și gată apărarea,

Când vremea a rămas împovărată,

Nu din pricina asprului război,

Cum se aude, ci a altui rău?

Zavistia, prepusul, bănuiala,

Din mine fac o trișcă de copil,

Iar miile de capete-ale hidrei

Mulțimea schimbătoare și-nvrăjbită,

Cu ușurință o deprind. Dar cum

Să-mi judec binecunoscutul trup

În fața alor mei? Eu sunt aici

Olac al biruinței lui King Harry.

Acesta-n bătălia de la Shrewsbury,

L-a-nvins pe Hotspur și oștirea lui,

Stingând în sânge de rebeli văpaia

Semeței răzvrătiri. Dar ce mă face

Să-ncep cu adevărul? Rostul meu

E să vestesc că Monmouth a căzut

Lovit de spada nobilului Hotspur,

Iar unsul Domnului până-n țărână

S-a frânt în fața furiei lui Douglas.

Acestea le-am tot vânturat prin târguri,

Din Shrewsbury și pân-la ăst castel

De piatră colțuroasă, ros de viermi,

Unde părintele lui Hotspur zace,

De-o boală ce-i cu tâlc. Mereu sosesc

Soli frânți de drum, iar oarbele speranțe

Din vești pe care prin mine le-au aflat,

Mai rele-s ca un rău adevărat.*

Prolog la Henric IV, Partea a II-a

* Shakespeare, Henric al IV-lea, traducere de Leon Levițchi, Editura Univers, București, 1985.

Mulțumiri

Mă întreb uneori dacă m-aș fi pornit să scriu această carte știind cât de multă muncă avea să necesite și ce demers singuratic avea să fie. Prietenii și colegii mi-au fost mereu alături pentru a-mi susține moralul.

Mi-am petrecut primul din cei patru ani de scris la acest volum la Woodrow Wilson Center for International Scholars din Washington DC. Le sunt profund recunoscător tuturor celor care mi-au dat o mână de ajutor în această instituție excepțională. Mai ales profesorului John R. Lampe, primul care mi-a sugerat să iau în calcul Wilson Center. Fără ajutorul și încurajările sale, acest volum nici nu ar fi ieșit din fașă. Doresc de asemenea să-i mulțumesc lui Kristin Hunter pentru sprijinul devotat și prietenia pe care mi-a arătat-o pe parcursul șederii mele la Wilson Center.

Îmi face o deosebită plăcere să le mulțumesc celor de la Royal Institute of International Affairs pentru susținerea generoasă, iar fostului director al institutului, Sir Timothy Garden, și lui George Joffé pentru încurajări.

Profesorul Gale Stokes a citit cu stoicism nenumăratele versiuni ale capitolelor acestei cărți, dându-mi șansa de a profita de pe urma bogatei sale experiențe de istoric specializat în Balcani. Criticile lui aspre au fost de neprețuit și m-au ajutat să-mi concentrez atenția asupra nenumăratelor slăbiciuni pe care sper să fi reușit într-o oarecare măsură să le îndrept. Liam McDowall nu numai că mi-a fost cel mai statornic prieten, dar și o sursă extraordinară de informații și idei, pe care le poți dobândi numai prin ani de experiențe trăite nemijlocit în Balcani. Când m-au încercat momente de mare îndoială, Grenville Byford mi-a arătat că el totuși credea în munca mea. Înțelepciunea și bunăvoința lui m-au ajutat să merg înainte. Pe parcursul ultimilor patru ani, influența liniștitoare a lui Ivan Vejvoda mi-a fost sursă de inspirație și m-a ajutat să navighez prin vâltorile Balcanilor. În discuțiile noastre despre Albania, Fatos Lubonja mi-a împărtășit cunoștințele sale extraordinare.

Au existat mulți alții care au citit diferite versiuni ale prezentei lucrări. Următorii mi-au oferit observații valoroase: Keith Brown (care și-a asumat și rolul de bibliotecar de texte rare), profesorul Richard Crampton, Snežana Ćurčić, Aleksa Djilas, Paddy Glenny, Tamara Glenny, Mark Mazower, Milorad Pupovac, profesoara Maria Todorova și Bill Schwarz. Împreună, prin inteligența și cunoștințele lor, au îmbunătățit în mod incomensurabil prezentul volum, iar greșelile rămase îmi aparțin exclusiv. Cele mai sincere mulțumiri lui Herb Okun, Robert Silvers și Susan Woodward. Și, ca de obicei, m-am putut baza pe Imma Palme, Hans Ljung și Braca Grubačić, care m-au ajutat ori de câte ori le-am cerut sprijinul.

Melissa Llewelyn-Davies mi-a adus cele mai cuprinzătoare și constructive critici pe parcursul scrierii lucrării. Ea, împreună cu Rosa Curling și Richard Curling m-au tratat cu umor și bună-dispoziție, ajutându-mă să depășesc momentele de presiune puternică.

Îi rămân cel mai îndatorat lui Neil Belton, editorul, prietenul și cel mai ferm critic al meu. Abilitatea firească cu care mânuiește instrumentele profesiei sale a dat prezentului volum o coerență de care eu nu aș fi fost în stare. Dacă am încredere în ceea ce am făcut, acest lucru i se datorează exclusiv lui Neil.

Mama mea, Juliet Sydenham, nu numai că m-a susținut dincolo de cuvinte, dar și-a adus contribuția și prin extraordinarul ei talent editorial.

Am un singur regret în legătură cu acest proiect. M-a ținut mult prea mult timp departe de copiii mei, Miljan, Alexandra și Callum.

Introducere

„Kosovo se află în pragul Europei“, comunica prim-ministrul britanic Tony Blair publicului său la începutul lunii aprilie 1999. Cu toate acestea, niciun geograf nu ar considera că provincia Kosovo și regiunile învecinate ar face parte din Asia. Dacă nu e în Europa, și nici în Asia, atunci unde exact se află Peninsula Balcanică? Poate că Blair a fost influențat de romanul lui Bram Stoker, Dracula, în care Balcanii se aflau „în centrul tuturor vârtejurilor imaginației“, unde „se adunau toate superstițiile cunoscute în lume“. Decenii la rând, lumea occidentală s-a uitat la aceste teritorii ca la o zonă neclar cartografiată, care separa atent-orânduitele civilizații europene de haosul Orientului.

Limbajul folosit de observatori în zilele de astăzi este mai puțin romantic, dar sentimentele care alienează și mitizează Balcanii persistă. De fapt, lumea a adoptat relativ recent, începând cu secolul al XX-lea, derivatele acestui nume, precum adjectivul „balcanic“ sau substantivul „balcanizare“, ca termeni peiorativi. Dacă cineva are o „mentalitate balcanică“, de exemplu, acest lucru înseamnă că persoana respectivă este predispusă să înșele, să exagereze și să nu prezinte încredere. În 1989, când a început procesul de destrămare a Iugoslaviei, generalizările referitoare la popoarele din această regiune și istoriile lor au început să fie răspândite chiar de organizațiile de presă care hotărâseră cu mult timp în urmă să se abțină de la folosirea unor clișee asemănătoare când era vorba de reportaje din Africa, Orientul Mijlociu sau China. Se pare că Balcanii se bucură de o dispensă specială de la regulile care interzic stereotipurile.

Adevărul este că până și contururile acestor tărâmuri misterioase aflate la granița dintre două continente sunt obscure. Foarte mulți intelectuali au susținut că Dunărea marchează granița nordică a peninsulei. Această teorie ar exclude însă România, o țară care apare nu numai în majoritatea studiilor occidentale despre Balcani, dar și în propriile istorii despre peninsulă, cu toate că Bucureștiul nu se arată prea dornic să fie asimilat cu vecinii săi de la sud. După Primul Război Mondial, politicienii americani și vest-europeni i-au considerat adesea și pe unguri ca făcând parte din popoarele peninsulei; însă, din 1945 încoace, atribuirea denumirii de popor balcanic a început să fie mai puțin uzitată. O mare parte a croaților a insistat multă vreme că identitatea lor este exclusiv central-europeană, iar cultura lor e străină de tradițiile balcanice. Puțini istorici au fost de acord cu acest lucru. Insulele grecești din Marea Egee și Ionică au o moștenire mediteraneeană, cu toate că istoria celui de al doilea oraș ca mărime din Grecia, Salonic, este la fel de importantă pentru istoria Balcanilor precum cea a Sarajevoului.

Ceața care învăluie aceste tărâmuri se ridică din când în când, lăsând să se întrevadă caracteristici neașteptate, după care se pogoară din nou deasupra Balcanilor, creând un peisaj nou și complex. Orice încercare de a analiza cât se poate de serios Peninsula Balcanică se lovește de acele întrebări fără răspuns referitoare la granițe. Ce țări fac parte din peninsulă? O întrebare chiar și mai delicată este – ce popoare locuiesc aici? Nenumărați specialiști, politicieni, diplomați și jurnaliști au venit cu definiții, susținute de varii argumente geografice, politice, etnice și istorice, unele bine chibzuite, altele absurde. Cu toate acestea, niciodată nu s-a ajuns la un consens și nici nu s-ar putea ajunge.

Asemenea tuturor celorlalte cărți despre Balcani, și acest volum definește peninsula apelând la un amestec de argumente geografice, istorice și politice. Regiunile nucleu aduse în discuție sunt Grecia continentală, Serbia, Croația, România (deși rolul Transilvaniei este unul secundar), Turcia și Imperiul Otoman, Bulgaria, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Macedonia și Albania. Iar teritoriile periferice – Slovenia, Voivodina, Ungaria, Moldova, Anatolia, Cipru și insulele grecești din Marea Ionică și Egee – sunt discutate doar sporadic, în măsura în care au un impact ocazional asupra țărilor menționate anterior.

Balcanii sunt dificil de definit tocmai din cauza unui amestec de descrieri geografice și politice la rândul lor problematice. Termenul „Peninsula Balcanică“ este unul modern, fiind formulat în 1808 de geograful german Johann August Zeune. A apărut din cauza unei concepții greșite, conform căreia lanțul muntos balcanic, care traversează Bulgaria de astăzi, nu s-ar sfârși în estul Serbiei (așa cum se întâmplă), ci s-ar întinde fără întrerupere de la Marea Neagră până la Adriatică. A trebuit să treacă un secol pentru ca această descriere deloc precisă să eclipseze alte denumiri clasice sau geopolitice, precum Turcia Europeană sau Orientul Apropiat, devenind termenul preferat de majoritatea limbilor europene. Termenul mai neutru de Europa de Sud-Est continuă să fie folosit în paralel și în germană, și în engleză până în zilele noastre.

Termenul „Turcia Europeană“, denumind regiuni ale Imperiului Otoman aflate la vest de Bosfor, nu poate fi un sinonim al Balcanilor, deoarece ridică întrebări cu privire la caracteristicile periferiei de nord a regiunii, având în vedere că anumite teritorii din Ungaria, Croația și chiar și din Austria s-au aflat la un moment dat sub controlul armatelor otomane. Iar dacă un teritoriu se scinda de Imperiul Otoman, își pierdea oare statutul de provincie balcanică? Oare fostele provincii otomane ale Bosniei și Herțegovinei pot fi excluse din Balcani pentru că au fost anexate de Imperiul Austro-Ungar în 1908, înainte de prăbușirea Porții?

Termenul a căpătat un nou strat semantic abia la sfârșitul Marelui Război. Cuvântul „balcanizare“ a fost utilizat pentru prima dată de jurnaliști și politicieni nu pentru a descrie fragmentarea politică a Peninsulei Balcanice, ci pentru a marca apariția unei serii de noi state care să înlocuiască imperiile Habsburgilor și Romanovilor. Acest proces ar fi putut fi la fel de bine descris ca est-europenizare sau chiar balticizare a Europei.

Dar cea mai trainică definiție a termenului de Balcani își are originile în momentul asasinării arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, în 1914. În 1940, jurnalistul american John Gunther a scris în cartea sa de mare succes, Inside Europe, că:

Este un afront intolerabil la adresa naturii umane și politice că aceste mici state nefericite și amărâte din Peninsula Balcanică pot să declanșeze și chiar se implică în certuri care provoacă războaie mondiale. Aproape o sută cincizeci de mii de tineri americani au murit din cauza unui eveniment care a avut loc în 1914 într-un sat înapoiat și afundat în noroaie, Sarajevo. Ciondănelile pline de ură, fără de măsură din politicile Balcanilor, complet de neînțeles pentru cititorul occidental, sunt în continuare vitale pentru pacea europeană și poate chiar și pentru cea mondială.**

Disprețul lui Gunther este tipic pentru o mare parte a opiniei larg răspândite în Occident care privea și încă privește Balcanii ca pe o toxină ce amenință sănătatea Europei. Substanțele active ale acestei toxine sunt considerate și astăzi prea complexe pentru orice antidot cunoscut. În absența unui leac, Occidentul a ajuns la concluzia că singura soluție era să izoleze și să dea uitării. Acest lucru s-a întâmplat pe parcursul Războiului Rece, când nordul Balcanilor s-a pierdut în gaura neagră a imperialismului sovietic; renegatele socialismului, Iugoslavia și Albania, au fost plasate sub eticheta „Adriatica Răsăriteană“; iar sudul Balcanilor a fost transformat în regiune strategică a NATO, sub numele de Mediterana de Răsărit. Balcanii, acest termen cu o conotație politică detestată, avea să fie folosit doar sporadic, în momentele în care crimele și intrigile ajungeau să umbrească ordinea altminteri placidă din Europa de Sud-Est. Un exemplu de reținut a fost asasinarea jurnalistului Gheorghi Markov, corespondent al serviciului bulgar al BBC, ucis de agenții guvernului bulgar pe un pod de peste Tamisa, cu o umbrelă cu vârful otrăvit.

Politicile balcanice au putut fi doar izolate pentru că au fost, după toate aparențele, statice. S-a afirmat că tradițiile animozității erau atât de puternice și bine înrădăcinate în Balcani, încât se impregnaseră în codul genetic al locuitorilor regiunii. Occidentalii au recunoscut totuși că Balcanii făceau parte din Europa (deși afirmația lui Tony Blair despre Kosovo, care chipurile s-ar afla în pragul continentului, demonstrează că această concesie nu fusese făcută cu inima deschisă). Dar pentru că se aflau, în cel mai bun caz, doar cu un picior în Europa civilizată, popoarele balcanice au urmat un drum evolutiv diferit, în care vărsarea de sânge și răzbunarea au fost formele preferate de discurs politic.

Din 1991 încoace, conflictul din fosta Iugoslavie a părut să confirme această interpretare esențialistă a Balcanilor. Acești oameni, cufundați într-o „ură ancestrală“, așa cum i-a caracterizat un alt prim-ministru britanic, John Major, păreau incapabili să învețe vreo lecție din istorie. În 1992, Sarajevo era doar o versiune modernă a butoiului cu pulbere care declanșase războiul din 1914.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din relatările occidentale despre Balcani lipseau în mod vădit și constant orice considerații legate de impactul Vestului asupra regiunii. Marile puteri sau „comunitatea internațională“, așa cum sunt acestea cunoscute acum, au fost întotdeauna „târâte“ în conflictele din Balcani ca niște parteneri, aparent reticenți, implicați în dispute locale despre motivele cărora nu aveau habar. Balcanii erau considerați a fi imuni la procesele civilizatoare pe care imperiile europene susțineau că le-ar fi introdus pretutindeni în lume. Iar, după ce se distanțau de situația încâlcită din regiune, marile puteri investigau arareori consecințele intervențiilor lor.

Mi-am început călătoria prin Balcani cărând în spate o bună parte a bagajului de prejudecăți pe care îl târăsc după ei și alți străini. Nu vreau să pretind că m-am descotorosit de tot de acesta. La început, am hotărât să scriu o istorie a Balcanilor, deoarece am conștientizat că și eu, împreună cu mulți alți observatori ai războaielor purtate în Iugoslavia în anii 1990, eram nevoit să îmi exprim părerile despre istoria iugoslavă și balcanică în condițiile în care nu eram câtuși de puțin familiarizat cu acest subiect. Intenția mea fermă a fost ca, în cele ce urmează, să evit să interpretez sau să redau istoria balcanică prin prisma anilor 1990, deși, din când în când, mi s-a părut că merită să-mi exprim părerea privitor la anumite ecouri, continuități sau discontinuități.

De la bun început am fost convins că, pentru a înțelege istoria iugoslavă, trebuia să iau în calcul istoria întregii regiuni. Așa că m-am văzut confruntat cu uriașa cantitate de materiale scrise despre această regiune pe parcursul ultimelor două secole. Această istorie a fost la rândul ei „balcanizată“, ca să abuzăm în continuare de acest termen. Studiile succinte despre Balcani sunt o raritate; în schimb, monografiile academice, relatările martorilor oculari și colecțiile de reportaje despre anumite țări sau evenimente sunt cu miile. Acest lucru este valabil atât pentru lucrările scrise local, cât și pentru istoria văzută din exterior. Am fost de asemenea uimit să constat că nu există vreun volum cuprinzător care să încerce să descrie relația dintre marile puteri și Balcani de pe parcursul ultimelor două secole. După cum sugerează această carte, de la începutul secolului al XIX-lea, influența marilor puteri asupra Balcanilor a contribuit din plin la o istorie care nu este statică – în care animozitățile vechi de sute de ani sunt sortite să se repete la nesfârșit –, ci uimitor de dinamică.

Dacă aș fi urmat o linie narativă strictă, această carte s-ar fi transformat rapid într-un calendar al războaielor, încoronărilor și schimbărilor de guvern. Deși relatarea mea este în general cronologică, am ales să mă concentrez asupra acelor evenimente și procese din Balcani care, cred eu, au jucat un rol important în modelarea regiunii și percepțiilor noastre despre peninsulă.

La începutul secolului al XVIII-lea, când începe istoria prezentată în acest volum, regiunea era, din mai multe puncte de vedere, de nerecunoscut pentru cititorul din secolul al XXI-lea. În Balcani, existau foarte puține localități și maximum trei sau patru orașe; acestea din urmă erau de obicei garnizoane otomane, în care locuiau foarte puțini ne-musulmani, cele mai cunoscute excepții fiind Bucureștiul, Salonicul și chiar Istanbulul. Majoritatea covârșitoare a locuitorilor din Balcani trăiau din agricultura de subzistență; nu se putea vorbi de vreo industrie, iar rutele comerciale se întindeau de-a lungul zonelor periferice de coastă. Viața era extrem de lentă; în Imperiul Otoman conflictele armate erau foarte rare; ostilitatea etnică se făcea arareori resimțită dincolo de disputele locale.

Pe parcursul celor două decenii care au urmat Revoluției Franceze, au izbucnit revolte importante în patru colțuri diferite ale Europei – Irlanda (1798), Polonia (1796), Spania (1808–1812) și Serbia (1804–1830). Societățile din toate aceste țări erau formate în mare parte dintr-o țărănime cu revendicări economice importante. Toate revoltele au fost într-o oarecare măsură jacquerii ale țărănimii – dar au avut și caracteristici naționaliste. Primele trei au izbucnit în imperii creștine, iar rebelii erau toți catolici. Țăranii au beneficiat de susținerea unor segmente influente din clasa de mijloc și intelectualitate, dar revoltele au fost suprimate într-un mod sângeros. Revolta sârbă din 1804 a fost altceva, căci rebelii erau creștini ortodocși într-un stat musulman. Inițial, revolta din pașalâcul Belgrad nu a fost o răzvrătire a unui grup național puternic împotriva unui opresor străin. A izbucnit sub forma unui protest împotriva slăbiciunii statului. În loc să înceapă o revoluție națională, rebelii creștini au încercat să restaureze domnia otomană în provincia lor. Cu toate acestea, dintre cele patru revolte ale țărănimii care au avut loc la acel moment în Europa, cea sârbă a fost singura care a avut succes. La începutul secolului al XIX-lea, conștiința națională a popoarelor din Balcani era probabil mai slabă decât oriunde altundeva în Europa. Este un paradox extraordinar că, după ce Revoluția Franceză a dat naștere epocii națiunilor, naționalismul popoarelor excluse din istorie și-a clădit primul cămin în două dintre cele mai subdezvoltate regiuni ale Europei – Serbia și Grecia.

** Citat în Maria Todorova, Imagining the Balkans, Oxford, 1997, p. 119.