Partea I
IULIE

1

Jake Pritchard era mort.

Cadavrul său, cald încă, zăcea pe podea în locul în care bucătăria deschisă întâlnea livingul, cu un nimb de sânge îngroșat în jurul țestei zdrobite. Cald încă, dar categoric mort.

Ryan Pearce îngenunche în lichidul lipicios care se scursese din rănile groaznice ale lui Jake. Ryan strângea telefonul în mâna dreaptă. În stânga ținea un obiect greu de sticlă, mânjit cu lichide grețoase.

Ryan era încă acolo, tot în genunchi, tremurând și alb la față, când paramedicii dădură buzna pe ușă. Aceștia înțeleseră imediat că nu mai era nimic de făcut pentru bărbatul întins pe jos, cu ochii deja sticloși și capul strivit. Așa că își îndreptară atenția spre Ryan.

„Ești rănit?“ îl întrebară. Ce Dumnezeu se petrecuse aici? Când sosise? Ce văzuse, ce auzise? Mai fusese și altcineva în casă? Ryan clătină din cap, dar nu zise nimic. Părea incapabil să spună ceva, să priceapă ce i se întâmplă.

Paramedicii îi vorbiră cu blândețe. Cu mare grijă, unul dintre ei îl ajută să se ridice în picioare, luând obiectul de sticlă din mâna lui și vârându-l într-o pungă de plastic. La baza acestuia, observă paramedicul, era gravat: Jake Pritchard, Cel mai bun scenarist debutant, 2012.

— El e? îl întrebă paramedicul pe Ryan. Acest bărbat este Jake Pritchard?

Ryan încuviință.

— Ne poți spune ceva despre el? De unde îl cunoști?

În sfârșit, vorbi și Ryan:

— N-am vrut să-i fac rău, se bâlbâi el, cu dinții clăn­țănind. Nu l-aș fi rănit niciodată. E cel mai bun prieten al meu. E fratele meu.

2

Edie dormise iar până târziu.

Își dădea seama, după unghiul în care pătrundea lumina în living, precum și după liniștea deplină din apartament, că e trecut de 9. Un adevărat lux să zacă întinsă pe canapeaua generoasă și luxoasă a lui Ryan. O adevărată bucurie să doarmă așa cum dormise ea, fără vise și nederanjată de nimeni.

Aici, în micuțul, dar splendidul apartament cu un dormitor al lui Ryan, Edie se simțea toropită seara de zgomotul orașului: tineri râzând și strigând beți, sirene în depărtare și zumzetul liniștitor al mașinilor trecând pe strada cu piatră cubică de dedesubt. Zgomotele oamenilor. Atât de diferite de singurătatea casei de pe faleză, unde nu puteai să asculți decât țipetele agonizante ale pescărușilor și nesfârșitul vuiet al valurilor ce se spărgeau de stânci. Era jenant, dar totodată adevărat: Edie dormea mai bine pe canapeaua lui Ryan decât în patul ei matrimonial.

După ce reuși să iasă din sacul de dormit, Edie își târșâi picioarele până în bucătărie și puse o capsulă în espresor. Pe geamul bucătăriei vedea peste vârfurile fagilor din grădina de vizavi de parc, până la dealul denumit Arthur’s Seat, ce se înălța dincolo de ea. Inima îi tresălta în piept ori de câte ori stătea aici, înconjurată de frumusețe și de lux. Era parcă la o lume depărtare de casa lor dărăpănată de pe faleză, de grijile financiare și de deriva în care le-ajunsese mariajul.

Revenită pe canapeaua din living, cu cafeaua în mână, Edie își verifică telefonul. Nu avea niciun apel de la Jake și nici vreun mesaj. Nu mai primise nicio veste de la el de mai bine de patruzeci și opt de ore. Tăcerea lui era neobișnuită, însă Edie își dădu seama, cu o înțepătură de vinovăție, că nu-i părea chiar rău de situație. Și-așa auzise prea multe de la el în ultima vreme.

Își bău cafeaua și deja era în drum spre baie ca să facă un duș când auzi soneria. Se gândi că trebuie să fie Ryan, întorcându-se de la alergare. Pesemne că-și uitase cheia. Apăsă butonul care debloca ușa de jos și deschise ușa apartamentului.

— Ce repede te-ai întors! strigă pe scări în jos, așteptân­du-se să-l vadă pe Ryan sărind mai multe trepte o dată.

Doar că nu era el. Ci altcineva. Doi altcineva, de fapt — doi bărbați în uniformă, cu expresii grave.

Pulsul lui Edie o luă razna.

— Ce se petrece? întrebă femeia, întinzând mâna pentru a se sprijini de toc.

— Un incident, îi răspunseră ei. La casa de pe faleză.

— Ce s-a întâmplat? continuă ea, căci avea o senzație de rău, ca și cum ceva alunecos îi umbla de colo-colo prin stomac. A avut loc o încăierare?

Polițiștii se uitară unul la altul, surprinși.

O conduseră înăuntru și închiseră ușa în urma lor. O așezară pe canapea și rămaseră în fața ei ca să-i explice motivul pentru care se aflau acolo. Soțul ei, îi spuseră apoi, fusese atacat în casa lor. Suferise răni grave la cap. În ciuda eforturilor paramedicilor, nu putuseră să-l salveze. Fusese declarat decedat la fața locului. Încă nu era limpede ce se petrecuse, dar se părea că avusese loc un jaf care mersese prost.

Preț de câteva secunde, Edie nu zise nimic. Îi ascultă cum vorbesc, așteptându-se în tot acest timp să se trezească. Își înfipse unghiile în palme, se ciupi de pielea de pe dosul lor, și totuși polițiștii nu dispăreau. Nu se trezi, panicată, dintr-un coșmar. Nu visa. Totul era real. Totul se întâmpla aievea.

— Unde-i Ryan? întrebă Edie după ce își regăsi în sfârșit vocea. Ce s-a întâmplat cu Ryan?

Polițiștii schimbară încă o privire.

— Ryan Pearce? întrebă unul dintre ei, cu o încruntătură adâncă pe chip. E la secție. Dă o declarație. El este cel… care l-a găsit pe domnul Pritchard. El a sunat la Urgență.

— Deci e bine? întrebă Edie. Ryan e bine?

3

De când se știa, Edie își amintea doar de ei trei: Jake, Ryan și ea.

Îi cunoscuse la școală, în Sussex. Edie abia împlinise unsprezece ani când se mutase cu familia ca să fie mai aproape de spitalul în care surioara ei, Georgina, era tratată pentru un cancer rar, declanșat în copilărie. Când se gândea la acele momente, cuvântul care-i venea în minte era „abandonată“. Părinții ei erau mereu în altă parte, tot timpul plini de angoasă din pricina surioarei neajutorate care le absorbea, ca un burete, toată dragostea. În vreme ce Georgina era slabă, Edie trebuia să rămână puternică. Trebuia să se țină tare. Trebuia să se descurce singură.

Și se descurcase. Edie încercase să ignore senzația de abandon, o împinsese departe, într-un ungher al minții, și luase viața în piept. Pleca la școală cu bicicleta. Își pregătea singură masa când ajungea acasă. Ba, uneori, mergea singură la culcare.

Când a împlinit doisprezece ani, a început cursurile la o școală particulară. Prin comparație cu ceilalți copii, părea matură: era serioasă, tăcută și stăpână pe sine. Însă restul fetelor din clasă nu vedeau putere sau independență: ele vedeau o fată plictisitoare și înțepată. Îi luau în râs aerul serios și, cu cât râdeau mai tare de ea, cu atât mai distantă devenea Edie. Le trata cu dispreț, ca pe niște cretine ce rânjeau tot timpul, cum le considera în sinea ei. Destul de repede, s-a trezit la fel de singură la școală precum era și acasă.

Până când, într-o zi de la finalul semestrului de vară, a alunecat pe pietriș când cobora dealul înapoi spre casă și a căzut de pe bicicletă. Stătea pe jos, adunându-și bucățile de pietricele din zgârietura de la genunchi, când doi băieți au coborât dealul în viteză. I-a recunoscut de la școală — erau mai mari cu un an, doi băieți înalți, bruneți, de care ceilalți copii se țineau departe din cine știe ce motiv. Cei doi au sărit de pe biciclete, iar cel mai înalt dintre ei i-a întins mâna ca s-o ajute să se ridice.

— Ești bine? a întrebat-o.

Surâsul lui era ușor strâmb, iar într-o parte a feței avea o gropiță adâncă. Era cel mai frumos băiat pe care îl văzuse vreodată.

Edie i-a întins mâna.

— Eu sunt Ryan, a spus el în timp ce o sălta fără efort în picioare.

Celălalt băiat, care îngenunchease în țărână ca să-i examineze roata bicicletei, a rostit încet:

— Eu sunt Jake.

Și asta a fost tot, un fulger scurt, care i-a oprit inima în loc. Edie a știut dintr-odată că el era alesul. De atunci înainte, au fost doar ei trei, împreună, de nedespărțit.

Numai că acum mai erau doar doi: Edie, făcută ghem într-un colț al canapelei, cu podeaua din jur plină cu șervețele, și Ryan, care umbla încolo și încoace, tocind mocheta. Ryan avea ochii mari, febrili, prea agitat să-i stea alături, prea rănit ca să mai facă și altceva în afară de-a relua în minte oribila scenă din acea dimineață și de a i-o descrie și ei.

— Era atâta sânge, Edie, că n-am putut… să fac nimic! Am încercat… am încercat să-l resuscitez, dar în zadar. Adică — normal că era inutil, doar era… mort. Și apoi m-am trezit plin de sânge, și stăteam pur și simplu acolo, și le-am zis că e fratele meu. Iar apoi au dorit să afle de ce mint, și le-am zis că nu mint. Nu am mințit.

Ryan clătină din cap înainte să continue:

— Așa spuneam mereu, nu-i așa? Era fratele meu. Eram ca frații. Nu știu de ce le-am spus așa. Nu știu de ce le-am spus atunci. Hristoase, Edie, era atâta sânge…

Edie trase adânc aer în piept și-și încleștă pumnii.

— Ryan, te rog, nu…

— Îmi pare rău! zise bărbatul, uitându-se o clipă la ea. Îmi pare rău!

Amuți vreo douăzeci de secunde, poate treizeci, apoi începu din nou să vorbească.

— Am așteptat câteva minute în mașină înainte să intru. Doar citeam ceva pe telefon, înțelegi, doar citeam, doar… Nu făceam nimic de fapt, ci doar pierdeam vremea… doar pierdeam vremea.

Glasul i se frânse. Avea de gând s-o spună iar. Femeia știa asta.

„Dacă aș fi intrat din prima. Dacă aș fi dat buzna pe ușă în loc s-aștept, în loc să ocolesc pe partea cealaltă a casei. Dacă dacă dacă…“

Îi spusese de vreo zece ori povestea: cum se dusese acasă la Jake pentru obișnuita lor tură de alergare de joi dimineață. Cum ajunsese mai devreme, pentru că traficul fusese mai lejer decât de obicei, așa că mai pierduse un pic vremea pe telefon în mașină. Când mersese să bată la ușă, nu primise niciun răspuns, așa că ocolise toată casa, ajungând pe partea cu faleza.