Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Domnica Drumea

Design și ilustrație copertă:
Holly Ovenden

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Carusel Multimedia

Corectură:

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Wolf Den

Autor: Elodie Harper

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1468-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-1822-9

Băile, vinul și sexul te-ajută să-ți întâlnești
mai repede soarta.

Maximă romană

Își ține mâinile înălțate ca într-o rugăciune, în timp ce de pe piele i se ridică aburi. Stă întinsă în apa caldă care-i atinge gâtul. O înconjoară râsete și voci de femei, o amestecătură de sunete care reverberează din zidurile de piatră. Filtrează zgomotele ca să nu le mai audă și se concentrează asupra degetelor, pe care le întoarce, privește cum se scurge apa de pe ele, cum se ridică aburul. Ar putea fi mâinile oricui, își spune ea, ar putea aparține oricui. Dar îi aparțin lui Felix.

Apoi apar alte degete, care se împletesc cu ale ei, întrerupându-i visarea. Victoria o trage în sus și-o scoate din apă.

— Amara! Îți uzi părul! Nu poți să stai întinsă așa!

Unghiile Victoriei o ciupesc de piele când încearcă să înfoaie buclele care s-au lipit acum de umerii Amarei.

— Arată ca niște cozi de șobolan. Ce-a fost în capul tău?

Simte cum o cuprinde neliniștea. Depind multe de după-amiaza asta; nu-i vine să creadă cât a fost de nechibzuită.

— Nu știu, mă…

— N-arată chiar așa de rău.

Amara se întoarce către Dido, care s-a apropiat de ele cu o ușoară crispare pe chipul ei blând.

— Abia dacă se observă.

— Oricum, bărbații nu vin aici pentru păr.

E o voce mai puțin prietenoasă de data asta. Drauca, femeia cea mai valoroasă a lui Simo, le privește din cealaltă parte a bazinului îngust. Iese din apă, își ridică brațele și începe să se legene. Pletele ei întunecate lucesc ca pana corbului. În spatele său, prin ferestrele arcuite, marea pare nemișcată și cenușie. N-ai cum să nu te holbezi. Amara se gândește la statuia Elenei din Troia de la Afidna, de pe vremea când ea purta alt nume și avea altă viață.

— Venus Pompeiana! exclamă Victoria icnind și o trage pe Amara de mână cu o uluire exagerată. Zeița pășește printre noi! Ah, păzește-mi ochii de așa glorie!

Drauca se strâmbă și își coboară brațele, împroșcând apă în jur.

— De parc-ar fi singura care are o pereche de țâțe, zice Victoria râzând.

Deși nu suficient de tare ca să audă și Drauca.

— Totuși, e frumoasă, spune Dido, încă uitându-se cu atenție la rivala lor. Și a mai fost aici, nu? Poate că bărbații o s-o prefere pe ea, poate…

— În afară de Drauca, ce mai au ele și noi n-avem? o întrerupe Victoria, aruncând o privire critică spre cele trei însoțitoare ale Draucăi.

Ocupă cea mai mare parte a bazinului și se stropesc râzând teatral, mai mult de poză decât jucăuș.

— Se vede că sunt toate ospătărițe. Maria are niște brațe de parcă ar căra lectica.

Amara nu e sigură că au dreptul să strâmbe din nas, dată fiind condiția lor umilă de prostituate de lupanar. Lupoaice. Simte un ghem în stomac, o senzație familiară.

— Mă întreb cum o să fie bărbații, spune ea.

— O să fie…

Însă Victoria nu-și încheie ideea, pentru că-i atrage atenția ceva din spatele Amarei.

— Hei! strigă ea. Las-o! Dă-i drumul!

Pornește prin apă spre bătrâna care o trage pe Cressa de braț, încercând s-o scoată din bazin. Se uită în sus la ea, în timp ce reușește să o împingă pe Cressa, udă leoarcă, într-o parte.

Femeia se apleacă și îndreaptă un deget noduros spre fața Victoriei.

— Felix? Tu Felix?

Nu răspunde nimeni. Străina le privește pe toate, cum stau adunate. Beronice a venit și ea înot la ele, cu gura ușor căscată de surpriză.

— Târfele lui Felix, afară! spune bătrâna nerăbdătoare, făcând semn spre ușă și îndemnându-le să plece.

Cressa încearcă să protesteze, însă bătrâna o împinge înapoi. Femeile lui Simo nu se mai joacă și nu mai râd nici ele. Amara mai degrabă simte decât vede că se află toate în celălalt capăt al bazinului.

— Târfele lui Felix să iasă acum, repetă bătrâna, arătându-le pe fiecare, pe rând, cu degetul.

Cum niciuna dintre ele nu se mișcă, o apucă pe Amara de braț.

— Afară! Afară! țipă ea. Ieșiți acum!

Piatra îi zgârie Amarei pielea când bătrâna o smucește și o lipește de marginea bazinului. Degetele puternice îi intră în carnea moale a brațului, prinzând-o într-o strânsoare surprinzător de viguroasă. Se ridică pe gresia caldă, scuturându-se ca să se elibereze. Femeia țipă în continuare, amenințând că-l cheamă pe Vibo dacă nu se mișcă. Numele administratorului le convinge în cele din urmă. Femeile lui Felix ies despuiate din apă și se grăbesc să treacă în încăperea de-alături, tremurând din pricina întunericului și a frigului care le cuprinde. O cascadă se prăvale în bazinul rece, iar zgomotul făcut se întrece cu strigătele femeii, care le îndeamnă să se grăbească. Amara se sprijină de peretele albastru strălucitor ca să-și țină echilibrul, încercând să nu se prăbușească, și se lipește de picturile cu făpturi marine, trecând pe lângă gura enormă căscată a unui pește uriaș.

Victoria e singura din cele cinci care încă mai protestează când ajung în vestiarul băilor. Nu pe-aici au venit. Deasupra șirurilor de dulapuri de lemn se află picturi cu amanți care se desfată în toate pozițiile sexuale cu putință. Hainele femeilor sunt aruncate grămadă pe jos.

— Fuga, fuga! le zorește prigonitoarea lor, aruncându-i o mantie lui Beronice, care pare la fel de uluită ca în bazin.

Amarei nu-i mai trebuie și alte încurajări. Se apleacă și începe să scotocească prin maldărul de pânze, întinzându-i o togă galbenă lui Dido, care tremură din toate încheieturile, probabil mai mult de frică decât de frig. Dido a devenit de curând sclavă și fiecare umilință pare s-o rănească de parc-ar fi un cuțit înfipt în inimă. Victoria e singura care nu se grăbește. Încă își mai prinde toga mult timp după ce toate celelalte s-au îmbrăcat, aruncându-i bătrânei căutături pline de ură. Când își mută în cele din urmă privirea, Amara o vede pe femeie făcând un semn ca să alunge spiritele rele.

O ultimă împunsătură cu un deget osos între omoplați, iar Amara și celelalte femei se adună în fața curții private a băilor. Burnița le lovește fețele, iar vântul dinspre mare e rece. Rămân strânse unele în altele, deja ude pe sub togi și mantii. Amara privește în jur, surprinsă că sunt singure, apoi observă doi bărbați adăpostiți sub colonadă, o pereche de siluete masive nelalocul lor lângă nimfele și trandafirii de pe zid. Unul dintre bărbați înaintează spre ele, cu chipul amenințător. Este Thraso, administratorul lui Felix.

— Ce-i asta? Ce s-a-ntâmplat?

Are pumnii strânși, gata de bătaie. Amara face un pas înapoi. Știe cât de grei sunt pumnii lui.

— Mai bine-l întrebi pe el, răspunde ea, arătând spre bărbatul rămas în umbră. Nu-i cu Simo?

— Cineva l-a trădat pe Felix, adaugă Victoria când Thraso se întoarce iarăși spre ele. Femeile lui Simo au rămas; noi am fost aruncate afară înainte să ajungă bărbații. Cam neplăcut, nu crezi?

Thraso nu stă să mai audă și altceva. Străbate grăbit curtea, ridicând pumnul spre capul celuilalt bărbat.

— Balbus! Te omor cu mâna mea! Mincinos nenorocit!

Balbus se ferește și reușește să scape de lovitura propriu-zisă, însă pumnul tot îl nimerește în ureche și-l face să se clatine pe picioare. Thraso îl prinde de umeri și-i trage un cap în nas. Balbus răcnește și se eliberează, ducându-și mâinile la fața însângerată. Thraso îl atacă din nou și cad amândoi grămadă, lovindu-se cu pumnii, mușcând și țipând. Femeile privesc, nesigure ce să facă.

— Lui Felix n-o să-i placă, spune Beronice, dând glas unui lucru evident pentru toată lumea.

Amara îi aruncă o privire piezișă Victoriei, sperând la o remarcă sarcastică, însă aceasta își mută privirea.

La intrare se produce agitație. Un grup de sclavi iese în fugă, obligându-le pe femei să se dea deoparte. Aleargă la cei doi bărbați încăierați și încearcă să intervină, dar unul dintre ei se alege cu un șut în plină figură. Iese și Vibo, administratorul băilor, gâfâind, cu trupul masiv înveșmântat într-o togă verde. În graba lui spre bărbații care se bat, o împinge pe Cressa din calea sa.

— Destul! strigă el. Altfel, o să răspundeți în fața stăpânilor voștri pentru neascultare!

Cei doi bărbați se despart în cele din urmă. Thraso e primul care se ridică, în timp ce Balbus e ajutat de doi sclavi să se pună pe picioare.

— Vreți să-mi închideți băile? întreabă Vibo. Vă bateți în pragul meu, ca niște câini în canal? Ar trebui să pun să vă biciuiască pe amândoi!

Balbus mormăie ceva, însă Amara nu aude ce spune.

— Nu mă interesează! țipă Vibo. Ștergeți-o acum, amândoi. Și luați și adunătura asta de târfe cu voi.

Femeile nu așteaptă să le ia nimeni de-acolo și străbat curtea înainte să ajungă Thraso la ele. Amara observă că șchiopătează. Balbus a ieșit mai șifonat, dar probabil că tot a reușit să dea câteva lovituri zdravene. Thraso are buza spartă și își ține cu mâna un braț. Niciuna nu-i așa de proastă să-l întrebe cum se simte.

Femeile urcă treptele către poarta înaltă, cu Victoria în frunte și Beronice la urmă, dar nu suficient de repede ca să evite izbucnirea mânioasă a lui Thraso. Știu toate de ce tună și fulgeră — din pricina furiei lui Felix, pe care o va avea de înfruntat când ajung la bordel. Amara simte cum o copleșește spaima, un nod în gât pe care nu-l poate alunga.

Când ies în stradă, parcă s-ar cufunda într-un râu cu ape repezi. O prinde pe Dido de mână și își fac loc prin înghesuială, îndreptându-se către dealul de la Poarta Forului. Pietrele sunt ude și alunecoase. Când a ajuns la Pompeii, Amara a venit cu Dido. N-are cum să fi fost decât cu doar câteva luni în urmă, dar pare să fi trecut mai mult de-atunci. Au venit pe drumul ăsta, împreună, după ce le cumpărase Felix din piața de sclavi de la Puteoli. Era mai cald atunci, iar cerul de sfârșit de octombrie era senin.