Introducere

Aceste eseuri se bazează pe prelegerile susținute în fața psihanaliștilor, psihologilor analiști și psiho­terapeuților care au participat la Atelierele de la Chicago (1991–2007) și la Conferințele de la Arild (1983–2010). La Atelierele de la Chicago, grupuri de opt persoane se întâlneau de trei ori pe an și majoritatea membrilor au participat cel puțin zece ani. Conferințele de la Arild au fost organizate anual, durau trei zile și veneau aici treizeci de clinicieni din Suedia și Danemarca. Dintre aceștia, cel puțin două­zeci și cinci de membri au fost participanți constanți, timp de aproximativ douăzeci și șapte de ani.

Ambele grupuri s-au concentrat asupra travaliului clinic. Fiecare întâlnire se centra pe o unică prezentare de caz, ceea ce îi permitea analistului care făcea prezentarea să aibă la dispoziție mai multe ore în care să expună materialul și să discute în profunzime cazul. S-a întâmplat adesea ca un caz să fie prezentat din nou după câțiva ani; într-adevăr, în unele situații, cazul era urmărit pe parcursul a zece ani.

Participanții erau clinicieni experimentați. Aveau lecturi vaste și erau familiarizați cu cercetările psihanalitice seminale asupra tulburărilor de personalitate. Mulți dintre participanții de la Chicago au studiat cu Peter Giovacchini, pe care am ajuns să-l cunosc la mijlocul anilor 1980. A participat și la Conferințele de la Arild din anii 1990, astfel încât ambele grupuri au putut să beneficieze de insighturile sale profunde în privința aspectelor centrale ale travaliului cu tiparele de personalitate care prezintă cele mai mari provocări. Toți participanții cunoșteau textele standard ale lui Otto Kernberg, Heinz Kohut și Harold Searles și am studiat și scrierile lui André Green, Masud Khan și ale altor analiști europeni care au scris pe larg despre probleme de personalitate.

Eseurile prezentate aici presupun familiaritatea cu această literatură sau cu cercetările altor analiști care au scris despre aceste subiecte. Abordează anumite elemente ale celor trei tipuri de personalitate și nu au în niciun caz intenția de a fi expuneri cuprinzătoare ale tuturor aspectelor. Principalul obiectiv al prelegerilor pe care sunt bazate eseurile a fost de a oferi ajutor clinicienilor pentru înțelegerea minții acestor trei tipuri de personalități și, în aceeași manieră, fiecare capitol se încheie cu o narațiune la persoana întâi despre poziția acestui sine în lume. Doar dacă ne însușim logica acestor tipuri de personalitate putem începe să identificăm și să empatizăm cu strategiile pe care le-au dezvoltat pentru a supraviețui în perioade grele.

Acest exercițiu de narațiune la persoana întâi este o tehnică pe care am descoperit-o la facultate, când studiam literatura engleză. Când m-am confruntat cu complexitățile unor personaje aparent derutante, am descoperit că le puteam aborda mai ușor dacă pur și simplu vorbeam (sau scriam) ca și cum eu aș fi fost așa. Faptul de a urmări secvențialitatea personajului așa cum acționa în lume lăsa inevitabil să iasă la lumină logica acestuia. Să luăm, de exemplu, începutul cărții Moby Dick a lui Melville. Începem cu Ismael care spune, de fapt: „Pornesc pe mare pentru că altfel aș omorî pe cineva“. Dacă urmărim toate gândurile și acțiunile sale ulterioare, în timp, mișcările lor repetă axiome care dezvăluie presupuneri esențiale ce îi ghidează personalitatea.

În primul rând, este important să scoatem în evi­dență faptul că nu există două persoane la fel cu aceeași tulburare, fie ea borderline, narcisică sau maniaco-depresivă. Într-adevăr, în afară de unele axiome esențiale ale personalității, s-ar putea să aibă prea puțin în comun. Se poate să existe multe motive pentru care să fie cine sunt, dar este totuși posibil să descriem o relație tipică între subiectivitatea lor și lumea în care trăiesc. Așa că, atunci când folosim descrieri ca „narcisic“, „borderline“ sau „maniaco-depresiv“, identificăm axiomele pe care acești indivizi le au în comun. Fiecare tulburare de personalitate blochează într-un mod diferit receptivitatea și fecunditatea expresivă a personalității. În fluxurile conștiinței lor, care vor fi foarte variate, există tipuri de baraje pe care le vor avea în comun, mecanisme specifice care operează independent de cotidian și care sunt întrucâtva predictibile.

La rădăcina tuturor tulburărilor de personalitate se află durerea mentală, iar avantajul oricărei structuri de caracter este că repetiția sa oferă posibilitatea de a descoperi suferința persoanei. S-ar putea să fie nevoie de multe luni de analiză pentru a înțelege structura axiomatică a unui pacient, dar, dacă avem de-a face cu un narcisic, cu un borderline sau cu un maniaco-depresiv, ajungem treptat să identificăm și să recunoaștem aceste trăsături caracteristice și inteligența aspectelor lor. Indiferent dacă vedem problema ca fiind în primul rând biologică sau provocată de perturbări la nivel matern sau de dileme imposibile din realitate, fiecare tulburare este o încercare inteligentă de a rezolva o problemă existențială.

Chiar dacă aceste soluții ar putea fi ele însele foarte tulburătoare, dacă analistul poate să priceapă inteligența lor specifică și dacă poate ajuta analizandul să o înțeleagă, atunci poate începe un proces natural de detoxifiere.

Capitolul 1

Narcisicul

Mitul lui Narcis, a cărui preocupare de sine marginalizează relația cu celălalt, ar putea fi primul diagnostic clar de personalitate apărut în cultura occidentală.

Povestea distilează un sens complex și refractar prin imaginea unui Narcis absorbit de sine, care e mai mult decât reflecție de suprafață. Ne spune despre nimfa Echo, aceea care fusese mai înainte pedepsită de Hera pentru că vorbea prea mult. Nu mai are putința de a începe o conversație, ci poate doar repeta ceea ce spune celălalt. Când îl vede pe Narcis — un adolescent —, este uluită de frumusețea lui. Îl urmărește, dar nu îi poate vorbi. Când el o vede, o respinge, iar ea moare lent, singură. Mai târziu, Nemesis (zeița răzbunării) îl face să plătească. Narcis ajunge la un lac netulburat vreodată de oameni sau animale și, când se apleacă să bea, își vede propria reflexie și se îndrăgostește de această imagine. Dar de fiecare dată când se apropie de apă spre a se îmbrățișa pe sine, apa se tulbură. Nu poate să plece și nu poate avea ființa pe care o dorește. La fel ca Echo, moare din cauza iubirii neîmpărtășite.

Din perspectiva psihanalitică, legătura dintre cei doi protagoniști poate fi imaginată după cum urmează. O femeie în vârstă găsește un tânăr. Îl iubește, dar el o disprețuiește. În logica narațiunii, povestea lui Narcis o urmează pe aceea a ei. Dar teoria lui Freud asupra logicii acestei secvențe sugerează că, de fapt, ea este respinsă de el din aceleași motive pentru care e respinsă de ceilalți. Chiar dacă e refuzată din motive fizice, după cum sugerează mitul, știm că a fost deja respinsă pentru că era intruziv de vorbăreață.

Psihanaliza a urmat logica acestui mit în analiza structurii personalității narcisice. Modell1 și alții au afirmat că narcisicul a respins obiectul primar, mama, pentru că a resimțit-o ca fiind prea intruzivă. În locul celuilalt, sinele așază propria imagine ca nou obiect primar2. Totul este bine atâta timp cât narcisicul doar se uită la propria imagine, dar orice încercare de contact o distruge. Cu alte cuvinte, dacă celălalt încearcă să interacționeze cu sinele, sinele îl refuză pe celălalt și fragmentele celuilalt. Nenorocire. Echo încearcă să interacționeze cu Narcis și e respinsă. Narcis încearcă să interacționeze cu el însuși și e distrus. Amândoi mor în încercarea de a interacționa cu un celălalt.

Psihanalistul care lucrează cu narcisicul este familiarizat cu această dilemă. Pacientul aduce ape tulburi; își însușește ședința-lac. Analistul ascultă și adesea se străduiește să înțeleagă ce ar putea spune în timp ce analizandul consumă tot timpul vorbind despre „răni narcisice“. Aceste răni sunt fragmentări ale ceea ce alt­fel ar fi o oglindă ideală, iar analizandul este întru totul preocupat de restaurarea lacului vindecător. Analistul, pe de altă parte, se vede în postura lui Echo, neputând vorbi decât dacă reflectă formulările și interesele narcisicului.

Dacă analistul-Echo spune ceva nepotrivit, se gă­sește brusc într-o relație de obiect specifică: lacul care fragmentează sinele. Cel mai bine este să rămână pasiv și susținător. Este periculoasă orice intervenție care diferă de perspectiva analizandului.

Imaginea de sine

Poate cel mai semnificativ aspect al narcisicului este cererea de admirație, care poate însă opera la un nivel foarte subtil. Deși se idealizează implicit pe sine însuși, poate proiecta prin idealizare această fantasmă purtătoare de gratificare asupra altor oameni sau asupra activităților din viața sa. Ceea ce reprezintă un quid pro quo. Tu mă idealizezi pe mine, eu te idealizez pe tine. Acceptă să-i introducă pe ceilalți într-o societate tacit idealizantă pe care a construit-o el însuși. Acesta este „contractul narcisic“: eu te consider sublim, tu faci la fel pentru mine, le oferim acest serviciu celorlalți. Oferă o bază reconfortantă unui sentiment de sine altfel fragil. Să trăiești într-o lume a idealizării înseamnă să te scalzi în lumina strălucitoare a obiectului idealizat.

Narcisicul mai puțin tulburat i-ar putea permite acestui celălalt să ajungă la o distanță intimă — devenindu-i soț sau soție, de exemplu — și, în cel mai bun caz, asta poate ajunge un parteneriat de idealizare reciprocă. Într-adevăr, dacă și partenerul este narcisic, astfel de cupluri pot forma o legătură puternică și, dacă sunt norocoși, pot rezista împreună multor încercări.

Să ne gândim la una dintre presupunerile narcisicului — vizualul este mai important decât verbalul sau simbolicul: „Sunt cine sau ce par că sunt“. După cum vom vedea mai târziu, aceasta este o distincție importantă. Narcisicul folosește limbajul ca pe un sistem de semne. Cuvintele sunt asemenea expresiilor faciale sau posturilor corpului: sunt menite să indice plăcerea sau neplăcerea narcisicului. Deși inconștientul va face întotdeauna legături la nivelul ordinii simbolice, narcisicul este în mod curios în dezacord cu propria creare de sens. În ordinea simbolică, semnificația poate fi auzită de celălalt. Într-adevăr, sensul este împărtășit și poate fi interpretat. Ceea ce presupune noțiunea de reciprocitate, dar narcisicul are această intenție doar atâta timp cât cuvintele sale sunt acceptate ca semne ale structurării homeostaziei. Scopul este construirea unei lumi de idealuri, nu de idei. Sinele sau obiectul ideal este un gestalt deplin; preia puterea imaginii.

Așa cum subliniază Lacan, a vorbi înseamnă a tulbura hegemonia imaginii; cuvintele pot sfâșia imaginea, care întotdeauna „valorează cât o mie de cuvinte“. Apare ura pentru semnificant, fiindcă descentrează sinele. Indică întotdeauna în altă parte și îi permite celuilalt care ascultă să devină un participant independent în câmpul relațional.

Într-adevăr, unii narcisici urăsc limbajul pentru că îi separă de hegemonia imaginii și de utilizarea nonverbalului pentru a-l controla pe celălalt. În general, indiferent dacă într-o relație sau într-o analiză, narcisicul folosește semne faciale (sprâncene ridicate, tresărire, privire întunecată spre podea) sau comunicări acustice nonverbale (oftaturi sau tuse) ori tăceri pentru a-și afirma intenționalitatea preverbală a sinelui. Chiar și atunci când vorbește, uneori elocvent, efectul ultim al discursului este demonstrarea puterii pe care sinele-ca-imagine o are asupra celuilalt. Acesta este un aspect comun al personalității charismatice. Și, ironic, chiar dacă ceea ce se spune poate fi informativ sau interesant, narcisicul nu este deloc interesat de conținutul a ceea ce se spune, ci doar de faptul de a spune. A vorbi înseamnă înfrângerea vorbirii.

Afirmând prioritatea lumii nonverbale asupra vorbirii, narcisicul folosește un fel de artă teatrală ca mediu pentru a-l manipula pe celălalt și, când vine vorba de analiză, pentru a împiedica încercarea analistului de a crea sens. Narcisicul ascultă sune­tele vocii analistului sau îi privește purtarea. Pentru el, în tăcere se găsește adevăratul analist, în dome­niul preverbal.

Idealuri și idealizare

În perioada de latență, majoritatea dintre noi construim un sine ideal. Nu e identic cu Supraeul, care e un agent intern de judecată. Sinele ideal este un obiect care reprezintă ceea ce sinele aspiră să fie. După cum știm, adolescența este o perioadă crucială și pentru idealizarea sinelui, și pentru opusul acesteia — o groază dezastruoasă că sinele este un paria. Ceea ce este fără îndoială foarte departe de sinele ideal. Se întâmplă însă și ca noi toți să idealizăm obiecte. Creăm obiecte perfecte care pot fi receptori ai iubirii necondiționate, ceea ce este în acord cu principiul plăcerii.

Însă narcisicul idealizează obiectele pentru a trăi într-o lume care, în modalitățile cele mai subtile, este lipsită de umanitate. Ființele umane sunt imperfecte, și asta este inacceptabil pentru narcisic, fiindcă îl lasă la mila dispoziției potențiale a celuilalt. Sinele idealizat are scopul de a-l înlocui pe celălalt, iar la asta se ajunge adesea în mod indirect, prin ceilalți care idealizează sinele narcisicului. Fiindcă idealizează obiecte, trebuie să îngusteze spectrul acelor obiecte din lumea sa care pot fi astfel investite, ca să le poată controla.

„Abjectul“, termenul folosit de Kristeva pentru a desemna toate fenomenele marginalizate de necesitatea personală, socială sau culturală a unei realități cursive, este anatemă pentru narcisic. Și nici nu poate contempla ideea lui Camus potrivit căreia, întrucât nu putem cuprinde prin procesele noastre cognitive raționale complexitatea de negândit a experienței trăite, condiția umană este absurdă. Camus și Kristeva subliniază structura narcisicului care refuză să se gândească la orice nu poate fi cuprins de conștiința imediată. Când naziștii exterminau evrei, încercau prin proiecție să elimine din lume părți nedorite din ei înșiși. Voiau să creeze o rasă pură, lipsită de orice dimensiune anti-narcisică; cu alte cuvinte, să elimine orice ar fi intrat în conflict cu sinele.

Negativul

Narcisicul clivează sinele și obiectele sale în cele care sunt idealizate și cele care nu sunt. Obiectele non-idealizate nu prezintă interes. Sunt abjecte. Dar, așa cum idealizarea permite un fel de viață amoroasă, ea preia energie și din ură. Narcisicul trebuie să găsească obiecte ale urii, gemene celor pe care le idealizează. Ne putem gândi la acestea ca la niște obiecte denigrate. Obiectul denigrat este coșul de gunoi care conține deșeurile elementelor umane care nu fac parte din lumea narcisicului. Păstrează astfel prin ură o legătură cu lucrurile eliminate.

Ceea ce ne aduce la o distincție diagnostică. Unii narcisici sunt oameni veseli, care se simt bine până când au senzația că obiectele lor idealizate sunt amenințate. Alții sunt preocupați de negativ, își păstrează sinele și obiectele idealizate în locuri foarte intime. Narcisicul pozitiv este mai puțin tulburat; narcisicul negativ este personalitatea care duce această tulburare de personalitate în domeniul psihozei.

Vedem în forma negativă fundația rasismului, sexismului și genocidului. Negrul, evreul, musul­ma­nul, homosexualul sunt denigrați pentru că de­vin depozitari ai părților nedorite ale sinelui narcisic. Deja urâți pentru că sunt diferiți, îl re­prezintă în același timp pe celălalt: non-sinele. Trebuie gă­siți din nou și din nou pentru a transforma diferența în necesitate. Există pentru a asigura sinele de propria puritate.

Narcisicul pozitiv

Narcisicul pozitiv construiește atent o lume în care e posibilă funcționarea armonioasă. Este preocupat să trăiască într-o lume sigură, netulburată de stimuli care să-i amenințe sentimentul de bine. Nu dorește relații profunde cu ceilalți, pentru că asta implică întotdeauna să întâlnească negativul, așa că întreține ceea ce putem conceptualiza drept cunoștințe conviviale, nu prietenii intime. Spre deosebire de narcisicul negativ, narcisicul pozitiv poate îmbrățișa alteritatea. Ceea ce poate fi o strategie reușită pe durata întregii vieți, și s-ar putea ca prietenii să nu vadă nicio­dată că o astfel de aparentă incluziune este falsă, că scopul unei astfel de generozități este împlinirea imaginii sinelui.

Prieteniile profunde implică o formă de reciprocitate pe care narcisicul pozitiv nu o poate îndeplini, dar e în regulă să aibă o cunoștință cu care să se întâlnească din când în când. Într-adevăr, cu cât este mai puțin cunoscut, cu atât mai mult poate fi idealizat. Știe prea bine formula „familiaritatea stârnește dispreț“ și e o lecție pe care a învățat-o bine.

Așadar, narcisicul pozitiv are relații de obiect superficiale, care mențin sinele ca într-o reclamă veche de la televiziunea americană. Trăiește într-o lume narată, saturată de bună dispoziție. Evită conflictele cu celălalt interacționând cu obiectele necontroversate. Poate fi, de exemplu, fan al unei echipe sportive. Poate să țină la echipă, dar când aceasta are rezultate proaste poate să o urască, poate chiar să se înfurie pe anumiți jucători, ceea ce nu prezintă niciun risc, pentru că nu va intra niciodată în contact cu ei. Poate să se opună autentic oricărui fel de decizie sau opinie, dar este o opoziție lipsită de risc. Nu e ca și cum i s-ar opune celuilalt într-o discuție față în față.

Opoziția este alarmantă, dar nu e catastrofică atâta timp cât sinele rămâne în contact cu obiectul ideal al sinelui. Însă narcisicul este tulburat dacă celălalt îl pune la îndoială prin criticarea poziției sale sau chiar a caracterului său. După cum vom discuta, personalitatea borderline caută opoziția turbulentă cu obiectul, pentru că turbulența afectivă este obiectul iubirii, dar nu așa stau lucrurile în cazul narcisicului. Modalitățile defensive prin care narcisicul face față opoziției sunt prea multe pentru a le enumera, însă apărarea cea mai comună este instituirea unui sine fals, care îi permite să abordeze aparent grațios divergențele de opinie. Asemenea teflonului, opoziția alunecă de pe el. Într-adevăr, narcisicul poate părea ciudat de greu de ofensat și, astfel, poate chiar părea, în mod ironic, deosebit de solid în fața opoziției. Dar motivul este că nu e cu adevărat prezent. În locul său este un sine de substitut, un sine fals care îi permite sinelui adevărat să se ascundă într-un loc ferit, protejat de evenimente tulburătoare.

În transferul său față de analist, încearcă să prezinte sinele într-o lumină favorabilă pentru a determina oglindirea pozitivă. Dacă analistul examinează acele tactici al căror scop este eliminarea controversei, narcisicul pozitiv poate accepta imediat interpretările din motive proactive: „Da, ai dreptate, înțeleg“. Însă, dacă analistul spune ceva cum ar fi: „Cred că ați fost de acord atât de rapid, pentru că asta cam elimină tema discuției, nu-i așa?“, atunci e probabil să aibă de-a face cu un pacient aparent uimit.

În contratransfer, găsește adesea această persoană ca fiind foarte plăcută inițial; într-adevăr, nu se întâmplă rar să treacă multe luni, chiar ani, în care analistul se mulțumește să îndeplinească o funcție de susținere pentru pacient. Narcisicul aduce problemă după problemă din lumea din exterior și, atâta timp cât analistul susține lupta sinelui cu dimensiunile uimitoare și dezamăgitoare ale lumii obiectuale, cuplul analitic nu are nicio problemă. Dar, dacă încearcă să determine schimbarea caracterului prin interpretări în cadrul transferului ale structurii personalității analizandului, atunci va descoperi că acordul imediat elimină legăturile cumulative care alcătuiesc matricea înțelegerii.

Deși se poate ca pacientul să-și amintească interpretări anterioare, acestea sunt menținute în izolare și nu duc la tipul de experiență afectivă care reprezintă motorul schimbării personalității. Analistul poate atunci să aibă senzația că e văzut ca un fel de sursă de probleme, acuzat că întrerupe pacientul fără să fie necesar: „Eu mă străduiesc, chiar mă străduiesc. Ascult tot ce spuneți. Chiar înțeleg, vă asigur. Cred că fac progrese — doar că am rămas puțin în urmă“. Astfel de comentarii devin familiare și se dezvăluie în cele din urmă ca piedici foarte eficiente în calea schimbării psihice. Analistul începe să aibă senzația că nimic nu ajunge la acest pacient, ceea ce duce la probleme serioase.

Licența narcisică

Toate tulburările de personalitate operează utilizând diferite forme de licențe psihice. După cum am spus în altă parte, istericul caută permisiunea de a rămâne copil, astfel încât să poată parca în locurile pentru persoane cu handicap în toate domeniile vieții, purtând un ecuson pe care scrie: „Nu vă puteți aștepta să mă comport ca un adult“. Individul borderline are o licență pe care e notat: „Nefuncțional: fără control“. Fiecare licență funcționează ca un fel de permis care autorizează încălcări de un fel sau altul. Are multe funcții, dar una dintre acestea este că ajută sinele să-i explice celuilalt ce s-a întâmplat. „Îmi pare rău că mi-am ieșit din fire, dar muncesc prea mult și când se întâmplă asta ajung să fiu prea sensibil.“

Licența narcisică se bazează pe tendința de a fi imediat de acord cu celălalt. Narcisicul îi permite celuilalt să nu fie de acord cu sinele. Această manevră îi poate face pe ceilalți să-l admire pentru capacitatea sa de a îndura toate suișurile și coborâșurile politicii relaționale. În secret, e ca și cum ar spune: „Nu e nimic ce să nu pot îndura“.

Cu toate astea, pentru a fi eficace, fiecare tip de licență trebuie să fie răspunzătoare în fața Supraeului în privința administrării interne. Dacă licența depă­șește termenii contractuali, trebuie să existe o formă de pedeapsă. În cazul narcisicului negativ, atâta timp cât licența operează, adesea poate funcționa în medii foarte stresante fără să se prăbușească. Dar dacă licența nu a fost reînnoită, atunci, spre uluirea celorlalți, poate să manifeste o explozie de furie sau poate să cadă într-o depresie clinică. Dacă își pierde dreptul de afiliere la Idealul Eului, asta poate duce la o pierdere catastrofală a încrederii în sine. Dacă a făcut ceva ce știe că va împiedica repararea sinelui idealizat, poate să apeleze la sinucidere pentru a evita să fie martor la pângărirea idealizării. În cele mai extreme cazuri, poate chiar să comită omucidere.

Confesiunea narcisică

Mai există o strategie posibilă: confesiunea narcisică. Majoritatea oamenilor care intră în programe de 12 pași, cum ar fi Alcoolicii Anonimi (AA), vor „mărturisi“ pentru a scoate adevărul la iveală și apoi vor începe procesul recuperării. Narcisicul, însă, mărturisește pentru a-și păcăli criticii. S-ar putea ca o perioadă să-și folosească „licența mărturisirii“, care îi permite să fie cel mai aspru critic al său. Poate părea că e angajat în comunicarea cu ceilalți. Poate părea că încearcă să îi ajute. De fapt, este implicat exclusiv în restaurarea idealizării propriului sine. Fapt detectabil clinic: narcisicul negativ nu dorește cu adevărat să vorbească despre crima lui. Poate să țină predici despre asta, dar nu vrea să o investigheze în discuția cu analistul. Există o zonă interzisă pe care analistul o va simți ca zonă tabu în transfer.

Întrucât narcisicul nu vrea să fie într-o relație de comunicare în care răul și binele vor fi inevitabil amestecate, nu vrea nici să ajungă înăuntrul celuilalt. Este recunoscut că îi lipsește empatia autentică. Adesea este capabil să se prezinte ca întruchipare stereotipă a preocupării, dar scopul este de fapt ținerea la distanță a unei implicări mai profunde în relația cu obiectul.

Această strategie îi permite să acumuleze „puncte de loialitate“ care vor duce la beneficiile căutate de personalitatea narcisică în călătoria sa singuratică și tăcută. Nu e surprinzător că atât de mulți narcisici sunt atrași de protestantism, unde faptele lor bune sunt văzute și apreciate de Dumnezeu. Dumnezeu este, desigur, chintesența iubirii narcisice de obiect, iar faptele bune duc la beneficii pe care doar El le poate oferi. Această relație personală cu Dumnezeu, mult mai importantă decât relația cu simplii muritori, este mediul perfect pentru narcisic. Într-adevăr, Dumnezeu — ca obiect intern care oferă hrană — funcționează ca agent care îl împinge pe narcisic în lume pentru a lua parte la ea. Nu prea vrea, iar el și Dumnezeu știu asta. Dar, de fiecare dată când reușește să-și depășească dorința de a rămâne în izolare, mai câștigă puncte de loialitate. Cei care primesc o astfel de atenție pot face cu ușurință greșeala de a considera că narcisicul investește în mod autentic în ceilalți, dar lucrurile nu așa stau. Este o activitate de misionar, iar narcisicul se va retrage în enclava sa imediat ce va putea. Biserica este cel mai bun loc pentru acest tip de contacte, fiindcă participarea e limitată în timp și mediată de alte dimensiuni decât cea umană. Într-adevăr, este un loc în care, din respect pentru Dumnezeu, oamenii pot evita cu ușurință să se implice în prea multe dimensiuni omenești. Nu e bine să bârfești în biserică sau să seduci pe cineva sau să le pui altora la îndoială perspectiva politică. Este pur și simplu un loc în care să vezi și să fii văzut.

Putem vedea că, pentru creștin, iadul este marele coș de gunoi, locul în care ajung toate obiectele pe care le urăște, astfel încât Raiul să poată fi un loc al ideilor pure, necontaminate. Protestanții au rezolvat dilema „cu toții avem gânduri rele, deci nu ajungem toți în Iad?“, hotărând că prin harul lui Dumnezeu au fost aleși cei care vor ajunge în Rai. N-are nimic de-a face cu faptele bune de pe Pământ. Însă, pentru narcisicul creștin, beneficiile îi oferă o reasigurare tăcută că va trece prin sfintele porți.

Astfel, în transfer, acest pacient încearcă pătimaș să-l convingă pe analist că face progrese. Analistul poate fi sedus și poate ajunge să creadă că exprimările afective sunt semne autentice ale efortului analizandului de a participa la proces. Dar aici este o absență remarcabilă a memoriei cumulative — a construirii de noi structuri psihice care rezultă din dezvoltarea sensului. Narcisicul povestește constant interacțiuni similare cu ceilalți și repetă dorința ca analistul să fie o prezență constant susținătoare, concentrându-se asupra problemelor create de factori exteriori și asupra modului lăudabil în care face față adversității pe care nu el a provocat-o.

Declarația narcisică

Desigur, s-ar putea să nu dureze mult până când partenerul unui narcisic să-și dea seama că aparenta sa generozitate și deschidere sunt de fapt o formă subtilă de non-relaționare. Provocarea narcisicului apare, în general, ca urmare a plângerilor sau lamentărilor celuilalt. O soluție tipică aici este declarația narcisică. „Ei bine, asta e ce crezi tu. Uite ce cred eu. Deci ăsta-i finalul discuției.“ Dar, în urma unor noi provocări, agresivitatea ascunsă a narcisicului poate deveni palpabilă. Dacă partenerul insistă să caute răspunsuri la anumite întrebări, primește o comunicare de tip „lasă-mă-n pace sau vezi tu!“. Dacă declarația narcisică nu funcționează, atunci următoarea linie de apărare este în general retragerea narcisică, narcisicul plecând pur și simplu.

În mod obișnuit, i-ar putea spune analistului: „Ei bine, înțeleg că asta e perspectiva dumneavoastră, dar eu cred că problema e…“, subminând astfel dobândirea cunoașterii. Ceea ce poate fi foarte neliniștitor pentru analist, mai ales dacă prețuiește dreptul pacientului la asocieri libere și valoarea dialecticii diferențelor sau dacă e de părere că analiza ar trebui să fie un proces care implică o relație democratică, aproape simetrică, a celor doi participanți.

Acest analizand e probabil să fi învățat regulile culturii analitice, uneori până la cele mai mici detalii. Confruntat cu o interpretare al cărei scop este să-l ajute să devină conștient de o punere în scenă în timpul ședinței, ar putea răspunde: „Ei bine, nu știu cum să înțeleg ce-mi spuneți. Dar, oricum, am un vis de povestit. Așa că o să fac asta acum și vedem unde ajungem“. Asta poate fi îndeajuns pentru a muta atenția analistului de la analiza personalității. Este o strategie inteligentă; folosește tocmai esența analizei, pe care o întoarce împotriva ei înseși în scopul de a se apăra de contactul interpretativ.

Legea narcisică

Teoria psihanalitică a legiferării se concentrează asupra perioadei oedipiene. Tatăl este cel care face legea. În interpretarea lacaniană a lui Freud, numele tatălui reprezintă regulile și reglementările unei culturi. Când copilul are între 4 și 6 ani și este prins în conflictul oedipian, descoperă că nu mai are acces direct la mamă. Într-adevăr, află că existența lui a fost precedată de existența comună a mamei și tatălui, și în special de viața lor sexuală. Pentru a se dezvolta, trebuie să-l integreze acum pe tată în sistemul sinelui. Atunci când mama îi spune copilului neascultător: „O să-i spun tatălui tău când ajunge acasă“, nu se referă doar la soțul ei, ci invocă Numele Tatălui, supunând copilul legii pe care trebuie să o respecte pentru a nu fi pedepsit.

Acest tip de experiență structurează personalitatea astfel încât sinele să poată asimila realitatea, să poată relaționa cu ea și să o poată folosi în modalități creative și productive. Însă personalitatea narcisică a ocolit acest moment important. Pentru a înțelege asta trebuie să vedem cum și de ce narcisicul distruge obiectul matern, precondiție a formării legii sinelui.

Vidul narcisic

Cu toții învățăm că, uneori, trebuie să ne retragem în noi înșine când ceilalți ne dezamăgesc. Narcisicul, însă, a ajuns la concluzia timpurie că acel celălalt primar nu este de încredere și, în grade variate, va găsi modalități de a trăi în izolare psihică, sinele fiind cel mai sigur înlocuitor al celuilalt.

Narcisicul negativ continuă apoi să găsească nenu­mărați alții pentru a-i iubi sinele. În personalitatea sa a avut loc un clivaj. Nevoia autentică de intimitate și comunicare este clivată și sinele funcționează pe baza presupunerii că trebuie să se descurce singur. Dar absența unui istoric al reciprocității sine-celălalt are un efect structural. În perioada primei copilării, nar­cisicul negativ nu reușește să caute obiecte care vor hrăni sinele și care vor crea o legătură continuă cu lumea obiectuală. Acesta este un schimb vital, care implică o interacțiune fluidă între realitatea exterioară și propria lume interioară, care, la rândul său, îi permite vieții noastre subiective să contribuie la realitate. Istoricul unui astfel de schimb devine în mod normal o structură interioară în care sinele comunică cu obiecte și se identifică empatic cu ele, obținând astfel bogăția care aparține lumii obiectuale. Spre deosebire de schizoid, care, chiar dacă pare desprins de realitate, introiec­tează obiecte și poate dezvolta o lume interioară foarte bogată, lumea interioară a narcisicului e goală. Vieții interioare i se acordă prea puțină atenție, iar realitatea este înlocuită de virtual.

Vidul narcisic este așadar rezultatul nu al privării concrete, ci al lipsei structurii interne. Absența unui istoric de interacțiune cu lumea obiectuală, care să fi populat mintea cu presupuneri paradigmatice referitoare la bogăția diferențelor și schimburilor, este compensată de construirea unui sine ideal. Un astfel de vid înseamnă că există puțină hrană interioară, ceea ce determină amplificarea lăcomiei, sinele neputând fi niciodată satisfăcut. În situația clinică, orice comentariu pozitiv al analistului este consumat rapid de narcisic, nu pentru a fi digerat ca bază a unor gânduri ulterioare, ci pentru a putea fi ingerat imediat pentru ca gura înfometată să fie ținută deschisă. Narcisicul poate părea un ascultător foarte bun, dar de fapt operează din poziția „-K3“ a lui Bion. Asimilează doar elemente beta, iar ceea ce pare a fi ascultare intensă se bazează pe lăcomia sa.

Copilul care pornește pe cursul narcisic al dezvoltării devine propriul legiuitor; el însuși este propria sa lege. După ce-și va fi înlocuit mama cu sinele, narcisicul trăiește într-o lume pe care el a creat-o. Desigur că asta nu poate fi adevărat — cu toții suntem dependenți de alții în multe moduri —, dar cunoașterea unei astfel de dependențe, de fapt a alterității înseși, a fost negată de narcisic pentru a anihila ordinea maternă. În perioada crucială a fazei anale, fiecare copil trebuie să dea principiul plăcerii pe principiul realității. Trebuie să renunțe la plăcerea defecării și urinării nereținute pentru a-i face pe plac mamei, care îi cere să facă asta pentru a-i obține admirația. Perioada anală introduce primul conflict semnificativ, iar copilul este obligat să recunoască existența unei lumi sociale la care trebuie să se adapteze. Unii copii rezistă și i se pot împotrivi mamei perioade lungi. Copilul narcisic, însă, poate să-și fi construit deja un sine fals care ascunde presupunerile sale narcisice. Legea narcisică rezolvă pentru totdeauna problema adaptării la realitate.

Retragerea narcisică

Spre deosebire de distanțarea personalității schizoide, retragerea narcisicului este o acțiune îndeplinită cu scopul de a obține din partea celuilalt o formă sau alta de a-și cere scuze sau de a face o reparație care va restaura echilibrul narcisic. Nevoia narcisicului de aprobare și de admirație primită din exterior este prea mare pentru a îndura o perioadă prea mare de retragere. Pentru schizoid, poziția retrasă este perfectă, fiindcă acest sine preferă lumea obiectului intern în defavoarea relaționării dintre sine și celălalt. Însă narcisicul depinde de surse externe de validare. Ceea ce derivă din utilizarea sinelui ideal, o imagine proiectată, vizibilă în momente halucinatorii.

Retragerea narcisicului pozitiv este agresivă: are scopul de a-l forța pe celălalt să facă reparații. Ar putea încerca să-l oblige pe analist la o reparație: „Vezi cât m-ai rănit prin ce ai spus“. Însă, în cazul narcisicului negativ, actul retragerii va fi mai grav. Se poate retrage într-o tăcere întunecată, refuzând să vorbească zile întregi, săptămâni sau chiar luni. Analistul încearcă să îl contacteze, dar nici forma, nici conținu­tul acestor eforturi nu ajung la el. Scopul aici este de a distruge și sensul a ceea ce a spus analistul, și forma comunicării. Analistul este invitat să simtă nu doar că lucrurile pe care le spune nu răzbat, ci și că însuși actul vorbirii este inutil. Pe scurt, începe să resimtă propria anihilare. Dacă încearcă să interpreteze asta, nu va primi din partea pacientului decât tăcere sau o inocență agresivă: „Chiar nu înțeleg ce vrei să spui“. Vom reveni la asta mai târziu, când vom discuta despre „rea-credință“.

Contractul narcisic

Celălalt are rolul de gratificare a nevoilor. La rândul său, acestui celălalt i se vor acorda beneficii relativ constante. Narcisicul are nevoie să trăiască într-o lume stabilă, de încredere și previzibilă. Are deci nevoie ca alții să fie de încredere, chiar dacă asta înseamnă să fie constant excentrici sau isterici.

Când celălalt este de încredere în acest mod, narcisicul poate forma o legătură narcisică cu el ca structură. Asta înseamnă că poate programa solicitările celuilalt în propriul sistem de a fi și de a relaționa cu acesta. Ceea ce seamănă cu o utilizare obsesiv-compulsivă a structurii pe care o oferă celălalt, dar narcisicul îl dezumanizează pe neștiute, înlocuindu-l cu o serie sau o matrice de necesități previzibile care pot fi îndeplinite de o serie previzibilă de beneficii pe care narcisicul le poate oferi fără probleme.

Așa că, dacă știe că partenerului îi plac o anumită emisiune la televizor, un tip de muzică, anumiți prieteni, toate aceste obiecte vor fi programate în ceea ce oferă narcisicul. El însuși nu este deloc interesat de experiența subiectivă a acestor obiecte, care nu au decât scopul de a reprezenta ofrande narcisice de pace folosite pentru a obține la schimb beneficiile de care sinele are nevoie. Acestea ar putea fi, de exemplu, nevoia de a fi lăsat în pace să-și citească ziarul timp de o oră în fiecare seară sau nevoia de a petrece timp în fiecare seară la sala de forță din apropiere. E improbabil ca astfel de nevoi să fie puse la îndoială dacă există un contract narcisic între sine și celălalt.

În analiză, această persoană poate avea tendința fermecătoare de a oferi cadouri, aducând fragmente interesante de informații din lume sau făcându-i complimente analistului pentru a-l fi ajutat în privința anumitor probleme. Poate să ofere cadouri concrete — tăieturi dintr-o revistă sau o carte nouă. Acest flux constant de cadouri îl face pe analist să se simtă ca un bădăran dacă s-ar apuca să se concentreze asupra aspectelor caracteriale, fiindcă aceste discuții îi provoacă pacientului sentimente neplăcute. Acest lucru este valabil mai ales dacă alege să exploreze modul în care oferirea de cadouri reprezintă în sine un efort de a-l controla prin generozitate.

Vinovăția narcisică

Date fiind toate cele de mai sus, apare o întrebare. Dacă presupunem că narcisicul știe inconștient că a distrus obiectul primar, nu provoacă asta vinovăție? Răspunsul este: bineînțeles că provoacă. Și multe dintre stratagemele sociopate ale narcisicului au scopul de a amâna consecințele vinovăției. Concepția mea este că amânarea e crucială, pentru că reprezintă alternativa pentru acceptare. Atâta timp cât crede că într-o zi — o zi care nu vine niciodată — se va confrunta cu propria vinovăție, atunci lucrurile sunt întrucâtva echitabile: vinovăția este atenuată printr-o promisiune. Promisiunea este că sinele se va im­plica într-o experiență penitentă în exterior, căutând forme de pedeapsă masochistă care îi vor aduce „puncte de loialitate“.

Pentru a reduce vinovăția, ar putea porni în pelerinaje narcisice. Prieteni cu care nu s-a întâlnit de ani întregi, asociații profesionale neglijate zeci de ani, sarcini lăsate de mult neîndeplinite devin brusc obiectul unei implicări intense și depline. Scopul este acțiunea în sine: actul de a suferi în timp ce se achită de contactul cu obiecte pierdute.

Uneori, acest obiect pierdut va fi analiza. După ani de travaliu, în care analistul ajunge adesea să simtă că nu ajunge la el, dintr-odată se îmbarcă într-o articulare intensă și emoționantă a lucrurilor pe care le-a aflat despre el însuși în analiză și a modurilor în care are impresia că se schimbă. Se poate ca analistul să se lase prins în această implicare intensă acum, când pare că dorința sa de eficacitate terapeutică, îndelung dată deoparte, se îndeplinește în sfârșit.

Și trebuie să fie foarte greu pentru analist să descopere în contratransfer, lunea următoare sau peste o săptămână, că relația e tot acolo unde fusese. Întrucât pacientul nu pare să aibă vreo amintire a procesului încurajator care tocmai a avut loc, analistul este lăsat să alunece înapoi într-o existență limitată și oarecum vagă.

Pentru narcisic, acesta a fost un pelerinaj cu scopul de a se achita de vinovăția pe care a acumulat-o pentru că a refuzat un timp atât de îndelungat să fie analizat. Însă astfel de eforturi de atenuare a vinovăției nu funcționează. Rămân crime comise, oameni distruși, sensuri scăpate, vieți netrăite.

Ce ar putea face narcisicul pentru a remedia asta? Va putea să spună, inconștient, desigur, că și-a exercitat puterea. „N-am cerut niciodată nimic de la nimeni“ este crezul narcisicului. Dar, după ce va fi dezamăgit atâția oameni, acesta este un quid pro quo negativ: tu m-ai dezamăgit/eu te dezamăgesc. Vinovăția nu e negată, dar este diminuată, redusă la ceva anodin: un fel de lux psihic. Cui îi trebuie?

Lăcomia narcisică

Narcisicul trebuie să-și populeze universul cu obiecte care îi vor satisface lăcomia. El este consumatorul prin excelență.

După cum vom vedea când vom explora personalitatea borderline, trebuie să facem o distincție utilă în privința obiectului primar, conform teoriei lui Winnicott a mamei-obiect și a mamei-mediu. Am discutat despre reacția narcisicului la nereușitele mamei-obiect, dar el găsește în mama-mediu (sau în lume) obiecte care să oglindească sinele. Astfel, investește în anumite obiecte din lumea din jurul său care îi satisfac nevoia sinelui de a fi oglindit într-un mod pozitiv. Astfel de obiecte pot fi oameni (adesea bunici) sau lucruri ca jucării, animale sau sinele-corp.

Vom reveni mai târziu la acest aspect, dar, deocamdată, ne concentrăm asupra modului în care consumul narcisicului de astfel de bunuri lumești nu îi poate rezolva dilema subiacentă. Într-adevăr, pe măsură ce viața continuă, narcisicul își dă seama că, indiferent cât ar consuma, nu poate scăpa de sentimentul de vid interior.

Groaza narcisică

Există unii narcisici profund tulburați, a căror conștientizare a propriului vid îi face să resimtă o senzație de groază, adesea centrată pe realizarea faptului că nu și-au trăit cu adevărat viața.

După cum am văzut, pierderea intimității cu obiectul primar este implicită în structura de personali­tate a narcisicului, dar faptul de a înțelege că a pierdut orice posibilitate de a-și trăi viața așa cum ar fi putut s-o facă devine sursa unei suferințe mentale intense și a unui sentiment acut de pierdere. Imediat în urma groazei narcisice vine o depresie care nu-și va găsi niciodată rezolvarea, dar, atâta timp cât nu duce la sinucidere, acesta este punctul în care narcisicul pozitiv este în cel mai înalt grad disponibil pentru schimbare psihică.

Psihanaliza poate oferi și o relație, și o reconstrucție istorică ce ajută această persoană să simtă și să înțeleagă de ce a ajuns atât de izolată și de ce a simțit că trebuie să facă lucrurile pe care le-a făcut. Depresia duce la o adevărată neputință, care face necesară bazarea pe analist. Construind cu atenție și luciditate legături între structura de caracter și istoricul psihic și relațional, analistul face posibilă pentru narcisic înțelegerea propriului sine. Astfel, slăbesc multe dintre apărările narcisice, cel puțin îndeajuns pentru ca pacientul să înceapă să se folosească de alteritatea analizei și a analistului.

Însă narcisicul negativ va urma o cale foarte diferită. Confruntat cu neîndeplinirea cerințelor sale și prins în depresia acestor neîndepliniri, devine furios și răzbunător. Pentru el, singurul mod în care poate repara această pierdere este să distrugă cât de multe părți din viața sa poate, inclusiv oameni. Analistul și analiza sunt în vizor ca primă țintă a distrugerii.

Sunt multe lucruri de spus despre acest subiect și găsesc esențiale scrierile lui André Green și Herbert Rosenfeld în încercarea de a înțelege negativul. Am spus că narcisicul înlocuiește obiectul primar cu sinele și cu sinele ideal. Rosenfeld se concentrează asupra aspectului distructiv al acestei acțiuni, și pe bună dreptate în cazul narcisicului negativ. E ca și cum distrugerea obiectului lasă o urmă mnezică a puterii acestui act distructiv și în această senzație de putere sinele găsește compensare pentru ce nu a fost acolo. Astfel, pentru narcisicul negativ, distrugerea este o alternativă la crearea vieții. Într-adevăr, Rosenfeld consideră că narcisicul negativ clivează și elimină aspectele iubitoare și creative ale sinelui, în timp ce părțile care rămân se comportă ca o mafie condusă de un cap mafiot.

Scopul narcisicului negativ devine acum acela de a găsi în omnipotența distructivității o formă de hrănire derivată din sânul malign. Ca Iago sau Macbeth, narcisicul negativ găsește în hrănirea gândurilor negative un sân care e întotdeauna acolo și veșnic de încredere. În acest fel corupt, el construiește o relație perversă cu un anumit tip de celălalt. Acești oameni populează organizațiile bazate pe ură, cum sunt grupurile religioase de fundamentaliști sau grupurile paramilitare care se bucură de violență și ucidere. Nu e greu să înțelegem de ce aleg să se alăture acestor grupuri; este imperativă uciderea aspectelor iubitoare și creative ale sinelui.

Această negativitate nu este înrădăcinată la începuturile vieții narcisicului. La vârsta învățării mersului și în perioada oedipiană și de latență, deși se poate să-și fi ucis obiectul primar, omorând astfel afecțiunea, își va fi construit un sine ideal. Va fi existat o perioadă de speranță. Dar eroii vieții acestui copil nu sunt sustenabili decât ca obiecte delirante.

În ce moment devine o reprezentare ca sinele ideal o idee delirantă? E o întrebare la care e dificil de răspuns. Când durerea mentală provocată de lipsa de speranță este prea mare, narcisicul negativ se atașează cu și mai multă ferocitate de sinele ideal. Acest ideal se poate transforma apoi din ceva apropiat de o posibilitate a sinelui real într-un supererou. În cazuri extreme, într-un Hitler sau într-un criminal în serie. În general, până la sfârșitul adolescenței, narcisicul negativ va fi omorât sinele ideal. Ceea ce este o crimă dublă. A fost omorât obiectul primar, iar acum a fost omorât și înlocuitorul său.

Narcisicul negativ pare cinic, sarcastic și rece. Va munci, se va căsători, s-ar putea chiar să aibă copii, dar viața sa nu-l va mișca emoțional. Nu este atașat decât de șeful mafiei din propria minte, care anulează existența creativă.

Izbucniri narcisice

Aceste tactici al căror scop este menținerea strategiei narcisice de a-l înlocui pe celălalt cu sinele nu reușesc din mai multe motive. Una dintre cele mai dificile interacțiuni clinice pentru analist este atunci când această persoană are izbucniri uneori violente de doliu, remușcare sau insight provocat de moarte. Aceste izbucniri apar pe neașteptate și nu se arată vreun context inteligibil care ar putea permite extragerea de sens.

E ca și cum o parte a personalității a scăpat de cultul organizat de șeful mafiei; reușește să strige către celălalt, dar este împușcată pe loc și redusă la tăcere. Deși astfel de momente nu sunt neobișnuite, analistul care lucrează cu narcisicul va fi întotdeauna surprins când apar. Poate încerca să se refere la acestea și să facă o legătură cu evadarea eșuată, dar narcisicul, acum supus cu totul negativului, va nega sensul sau va fi indiferent față de acesta.

De ce vine la analiză?

De ce ar alege terapia o persoană profund tulburată din spectrul narcisic? Până acum nu am menționat halucinația negativă.

Negarea realității mentale și emoționale este fundamentul apărărilor narcisice și halucinația negativă determină viziunea ironică pe care acest sine o are asupra lumii. O astfel de modalitate de a vedea operează conform legilor -K ale lui Bion. Narcisicul negativ elimină posibilitățile obiectuale, dar prin asta își reduce treptat propriile capacități mentale. După zeci de ani de negare și halucinație negativă, în cele din urmă, părțile nonpsihotice ale personalității se vor fi erodat într-atât, încât sinele funcționează acum ca o personalitate psihotică. Negarea și halucina­ția negativă se află deopotrivă în zona psihotică a spectrului defensiv.

Narcisicul distruge obiectul primar și îl înlocuiește cu sinele. Dar ce fel de sine va fi acesta? Așa cum Kohut a observat cu pătrundere, este un sine grandios. Așa că avem un sine grandios, care funcționează acum psihotic — elimină lumea, în loc să o asimileze — și, treptat, realitatea lumii devine îndoielnică. Nu se întâmplă arareori ca narcisicul negativ să-și somatizeze situația ca formă de apărare și ca un medic să-i spună că suferă de atât de mult stres, încât are nevoie de terapie. Așa că o poate căuta din cauza deteriorării somatice sau ar putea avea un fel de depresie. Iar în cazul narcisicului negativ sever tulburat, e probabil să fie vorba de depresie psihotică.

Întoarcerea celui ucis

În cazul narcisicului negativ, depresia psihotică ia forma întoarcerii celui ucis. Ceea ce a fost eliminat nu revine sub formă reprezentațională, așa că depresia psihotică nu ajunge în general la halucinație, ci este o stare de stupoare în care sinele nu poate funcționa. Ar fi destul de simplu ca acestei persoane să i se pună diagnosticul de schizofrenie, dar, în cazul narcisicului, această cădere depresivă apare în general târziu în viață, când s-ar putea să aibă până atunci un istoric relativ normal de muncă susținută, de viață de familie și așa mai departe. De obicei, pur și simplu nu mai funcționează, se retrage în pat și se uită la nesfârșit la televizor și nu mai vorbește decât monosilabic.

Poate părea ciudat că, dată fiind capacitatea narcisicului negativ de a crea o situație internă de putere a mafiei, dintr-odată, târziu în viață, simte că viața nu are sens. Ce s-a schimbat? Aspectul esențial este că se confruntă cu realitatea Morții. Care poate fi declanșată de moartea cuiva din familie, dar, mai specific, pare să realizeze brusc că, într-o zi, el însuși o să moară. Pentru un ucigaș, asta e o veste proastă. Și-a bazat modul de a fi pe o omnipotență generată de distructivitate, iar această situație seamănă cu o detronare. În termenii lui Rosenfeld, e momentul în care e dat afară din mafie.

Pe scurt, narcisicul negativ va fi pierdut acum acele forme de putere pe care le folosise înainte pentru a face față circumstanțelor oribile ale vieții sale. O vreme, puterea negativă a negat efectul traumei asupra sinelui. A dus un fel de viață atemporală, fără vinovăție sau îngrijorare, dar acum se arată moartea. Această pierdere a puterii înseamnă, desigur, pierderea omnipotenței. Și, întrucât a urât dintotdeauna umanitatea, nu poate fi un om obișnuit în această criză a vârstei mijlocii. Când nu are idee ce să facă sau încotro să se îndrepte, s-ar putea să-și criminalizeze dilema. Sau se poate prezenta la cabinetul analistului.

Reaua-credință

Am amânat până aici discutarea uneia dintre cele mai obișnuite caracteristici ale personalității narcisice — mai ales a narcisicului negativ — și anume reaua-credință.

Acest termen a fost introdus în filosofie de Sartre și a fost elaborat apoi de Simone de Beauvoir, dar eu îl folosesc într-un mod specific. O persoană manifestă rea-credință când se autoamăgește sau când îi înșală pe alții și face asta intenționat. În situația analitică, asta înseamnă că faptul de a vorbi cu rea-credință are scopul conștient de a-l face pe analist să se abată din cale. Un pacient cu rea-credință poate inventa vise și întâmplări de peste zi sau poate lăsa nespuse lucruri despre care știe că sunt detalii semnificative, astfel încât să-l trimită pe analist pe o pistă falsă. Va observa eforturile analistului de a-l ajuta, dar, în loc să coopereze în această străduință, va ieși din joc și îl va sabota.

Narcisicul negativ invidiază credința analistului în rațiune și sinceritatea sa personală. Și aspectele logice și generative implicite ale proceselor analitice sunt invidiate și devin obiecte ale urii. Prin rea-credință, analizandul poate distruge eficacitatea clinică și poate crea o figură goală și un proces gol care devin identificările proiective ale sinelui vid al narcisicului.

În general, analiștii experimentați își dau seama când se întâmplă asta, dar găsirea momentului potrivit pentru a i-o spune pacientului este crucială și vitală. Făcând asta, analistul intră pe un tărâm foarte întunecat: trece râul Styx în lumea psihopată a obiectelor-ucise-care-există-pentru-a-omorî. Puține provocări ale travaliului psihanalitic sunt atât de dificile. Nu există garanția că abordarea acestei situații este eficace — la urma urmei, nu e vorba de aducerea în conștient a unui conținut inconștient —, dar există sentimentul că simpla deschidere a discuției ar fi o încercare disperată. Cum va fi primită? Cum l-ar putea readuce pe analizand întrucâtva în legătură cu pulsiunile vieții?

Axiomele și logica personalității narcisice

Care sunt axiomele psihodinamice și obiec­tual-rela­ționale care constituie logica acestei personalități? Pentru claritate, le voi prezenta succint, ca și cum aș vorbi din rolul narcisicului.

1. Găsesc intimitatea cu celălalt — cu persoana care încearcă să mă cunoască — invazivă, de neîncredere și copleșitoare.

2. Anulez efectul acestui celălalt prin refuzul de a-l vedea.

3. Și eu sunt invizibil. Întrucât nu sunt prezent, nu sunt responsabil pentru relaționare.

4. În locul intimității cu celălalt, aleg sine non-invazive care mă vor oglindi așa cum și eu le voi oglindi. Cu ceilalți detașați, relaționarea detașată funcționează.

5. Dacă sunt narcisic pozitiv, pot să mă descurc în viață dacă dau aparența că am mulți prieteni care îmi vor oferi experiențe de oglindire pozitivă, astfel încât să nu fie nevoie de implicare intimă.

6. Îmi plac evenimentele, petrecerile și situațiile intime întâmplătoare, așa că găsesc modalități de a le face să se întâmple și de a participa la ele.

7. Dacă nevoile mele limitate de a obține îngrijire nu sunt satisfăcute, pot să renunț cu ușurință la acea persoană și pot să găsesc alții disponibili imediat care îmi vor oferi lucrurile de care am nevoie.

8. Mă folosesc de sânul pe care l-am furat de la celălalt ca formă de hrană, fără să știu cum am obținut-o.

9. Nu pot face asta să dureze pentru că nu e autogenerată. A fost creată de un celălalt pe care îl pot urî și invidia.

10. Când lucrurile încep să fie nesatisfăcătoare, renunț la oameni și trec mai departe.

11. Mă urmărește un val de vinovăție care mă persecută, dar amân ziua judecății.

12. În cele din urmă, va trebui să resimt dispariția ineluctabilă a iluziilor mele și va trebui să-mi în­tâlnesc creatorul — eu însumi ca ucigaș. Am pierdut tot ce am avut și mă scufund într-o ură de sine care îmi permite să-mi îndrept furia spre obiec­tul ultim.

13. O ultimă alegere disperată este grăbirea propriei morți sau uciderea celorlalți, astfel încât toți să ne prăbușim sub puterea pulsiunii de moarte.

14. Dar dacă lucrurile sunt mai puțin grave — poate dacă fac parte dintr-o comunitate confortabilă de oameni ieșiți la pensie —, atunci pot să mă uit în oglindă și să-mi declar iubirea nemuritoare pentru mine.

15. Faptul de a fi împreună cu ceilalți a fost întotdeauna un provizorat. Implicarea în relația cu ei nu a fost niciodată o posibilitate. Nu pot să mă implic decât în unica mea iubire: eu.

Probleme clinice

Și narcisicul pozitiv, și cel negativ prezintă provocări clinice care nu sunt în niciun caz simple pentru analist. Următoarele recomandări abordează unele aspecte de care putem ține seama.

Kohut a avut dreptate în privința nevoii narcisicului de transfer idealizant. Din perspectiva mea, pentru ca narcisicul să aibă o experiență a intimității, trebuie să treacă o perioadă considerabilă pentru ca trans­ferul să se consolideze înainte de a fi interpretat. Pe măsură ce analizandul dezvoltă această nouă relație, iar experiența îl conectează treptat cu obiectul primar, există o nevoie mai mică de a trăi prin imaginea sinelui ideal. Apărări ca negarea, halucinația negativă și grandiozitatea se diminuează pe măsură ce relația analitică îi oferă o alternativă în viața reală și în timp real la viața delirantă.

În cele din urmă, va fi necesar să fie ajutat să înțe­leagă propria modalitate de a gândi, însă sincronizarea este totul. Kohut indică pe bună dreptate că e importantă examinarea oricăror nereușite de empatie din partea analistului, dar, în cele din urmă, criza reală apare când pacientul resimte o dezamăgire autentică și din partea analistului, și din partea sinelui.

Dacă totul merge bine, dezamăgirea de sine și de celălalt duce la o realizare. În limbajul lui Bion, aceasta se bazează pe o preconcepție care face posibilă concepția că nici sinele, nici lumea obiectuală nu e perfectă. Ceea ce îi permite sinelui să primească înapoi părțile clivate care au fost negate, iar asta generează capacitatea de a resimți depresia obișnuită. Acest progres este contingent direcțiilor predominante ale pulsiunilor de viață și presupune că analistul și analizandul găsesc în travaliu vectori pozitivi care pot facilita aceste schimbări.

Însă, cel mai adesea, apare în transfer o imagine clinică diferită, care se dovedește foarte dificilă pentru analist. Presupunând că, în timp și cu răbdare, analistul a adus narcisicul la poziții în care axiomele subiacente ale sinelui pot fi discutate, s-ar putea confrunta cu un nou fenomen în travaliu, dezvăluit printr-o serie nouă de afirmații care par limitative.

„Am auzit ce ați spus, dar nu sunt sigur că înțeleg.“ Când încearcă să identifice ce anume nu a înțeles pacientul, folosindu-se de ceea ce va fi ajuns până atunci să fie o înțelegere bine consolidată, pacientul ar putea spune: „Da, știu, îmi pare rău. Doar că nu prea pot să pricep sensul real al ceea ce spuneți“. După care vorbește despre evenimente din viața sa care par curios de retrograde, demonstrând o anulare a insighturilor pe care se presupune că le-a obținut pe parcursul anilor de analiză. Când analistul îi arată că pare să se întoarcă la lucruri pe care le discută de mult timp, pare uimit. E ca și cum nu ar fi învățat nimic în toți acești ani de muncă.

Ar putea începe să nu ajungă la ședințe sau să întârzie, părând ciudat de indiferent față de analiză și arătându-se obosit de întregul travaliu. Deși până atunci păruse să asculte cu oarece interes ce avea analistul de spus, acum înlocuiește aceste lucruri cu propriile interpretări sau pur și simplu vorbește ca și cum nu s-ar fi spus nimic. În contratransfer, analistul are senzația că pacientul și-a asumat rolul de analist, eliminându-l astfel din scenă.

În plus, perioadele de reflecție sunt acum uzurpate de discursul refractiv. Orice încearcă analistul să transmită e distorsionat, nu rămâne decât o parte din ce a spus, întrețesută într-un „sens“ care se îndepărtează de comunicările analistului. „Constantele“ analizei despre care vorbea Bion par să nu mai existe.

În același timp, se poate ca analistul să înceapă să audă că pacientul apelează la ceilalți din lumea lui, care par să îndeplinească o funcție cvasianalitică. Ar putea identifica elemente specifice ale lucrurilor pe care i le-a spus pacientului în relatările despre modul în care acesta îi ajută pe ceilalți în privința problemelor lor.

În acest moment, contratransferul este deosebit de important pentru înțelegerea a ceea ce se întâmplă în transfer. Analistul are senzația că a fost marginalizat sau eliminat, ca și cum i s-ar fi furat ceva. Are adesea impresia că pacientul pare mulțumit de sine într-un fel agresiv, considerându-se sursă a unui nou tip de înțelepciune pe care îl diseminează în comunitate. Încercările de a aborda acest fenomen sunt întâmpinate cu o mobilitate psihopatică mai accentuată din partea analizandului: nu ajunge la ședințe, întârzie, anunță că nu crede că mai poate continua analiza și prezintă o agresivitate accentuată față de orice efort din partea analistului de a interpreta ce se întâmplă. În același timp, analistul are senzația neplăcută că interpretările sale sunt aproape inchizitoriale, că e obligat să îndeplinească nu doar funcții ale Eului, ci și funcții ale Supraeului. E ca și cum ce se întâmplă acum e în cel mai bun caz un joc de leapșa, în cel mai rău caz, ceva negativ și îngrozitor.

Ce se întâmplă?

În momentul din psihanaliză în care personalitatea narcisică negativă, după un travaliu plin de răbdare, ajunge în sfârșit la conflictul central, narcisicul regresează la prima relaționare cu obiectul. Se întoarce la sân pentru a-l fura, pentru a-l lua pentru sine, și are acum un sfârc-sân aliat degetului mare într-o autohrănire prin sfârc-deget-supt. Relația afectivă cu mama/celălalt este distrusă și presupusa sursă a hranei — mintea și discursul analistului — este însușită.

Desigur, pacientul nu va beneficia de pe urma acestei acțiuni. Într-adevăr, este prins într-o idee delirantă profundă că și-a însușit îndeajuns din insighturile hrănitoare ale analistului pentru a construi iluzia unui sân din care să bea hrana gândurilor propriului sine. Analiza acestui aspect al contratransferului este deosebit de dificilă, dar, dacă pacientul și analistul pot supraviețui, atunci conflictul central al personalității narcisice poate fi atenuat profund. Dar sunt analizanzi care o resimt ca pe acțiunea ucigașă de a omorî analistul. Dacă structurile sale negative sunt prea galvanizate și dacă se bazează prea mult pe ele pentru a putea renunța, analiza va fi distrusă.

Așadar, personalitatea narcisică se înscrie pe un spectru de la pozitiv la negativ. Narcisicul negativ prezintă provocări clinice profunde pentru analist, a cărui viață psihică (și, în cazuri rare, viața sa propriu-zisă) devin ținta uciderii narcisice.

---