Prefață la ediția a treia

Începând cu ultima ediție a acestei lucrări, din ce în ce mai multe persoane sunt interesate de psihologia casei. Ele sunt animate de multiple motive: exigențele unui urbanism sensibil la creșterea populației urbane, la crearea de noi orașe, la locuințele insalubre, la poluarea atmosferică, la creșterea nivelului oceanelor și la migrația ecologică… Printre aceste situații îngrijorătoare, criza de sănătate a pandemiei COVID–19 ne-a bulversat modul în care ne ra­portăm la casă.

Orașele mari atrag segmente noi de populație, în același timp, simțindu-se din ce în ce mai mult dorinţa de a se instala în orașe mai mici sau în mediul rural. Internetul pare o soluţie împotriva izolării, permițând păstrarea legăturii cu cei dragi, în timp ce se continuă activitatea profesională. Să dispui de o locuință mai mare, poate și cu o grădină, oricum cât mai aproape de natură, este un deziderat mai râvnit ca niciodată. Oamenii caută o locuință nouă pentru îmbunătățirea confortului și pentru a se simți mai bine în ea; știm că starea de bine începe de acasă (Eiguer, 2013).

Toate acestea fac ca studiul psihologiei casei să fie de mare actualitate.

Izolarea impusă de imperativele de sănătate publică merită o atenție specială. Aceasta a luat prin surprindere o populație care se teme de viitorul său sau chiar de dispariția sa. Casa a devenit un refugiu vital; a fost dintotdeauna, cu siguranță, dar de data aceasta a devenit o urgență. Am subliniat-o de mai multe ori în această carte: am vorbit despre casă ca despre un refugiu, o oază de pace, un loc de confort și de reîncărcare a bateriilor. Zilele acestea, casa a devenit, chiar și pentru câteva luni, un adăpost destinat supravieţuirii. Cu toate acestea, criza sanitară și izolarea au declanșat diverse reacții, chiar opuse.

În ceea ce privește locuința, un număr mare de persoane au simţit-o ca pe un loc sufocant care a supradeterminat neputința și incertitudinea în faţa crizei; de asemenea, ca pe un factor de acutizare a conflictelor provocate de apropierea dintre cei dragi. Acest lucru a făcut să crească prejudecățile, pro­vocând chiar violențe în interiorul familiilor (Eiguer, 2020b).

Pentru alte persoane însă, s-a arătat a fi un loc al potențialităților neașteptate: plăcerea timpului consacrat apropiaților, a creativității. Ne-am cunoscut mai bine și i-am redescoperit pe cei dragi.

Studierea acestor trei dimensiuni este urgentă: mai întâi a fost criza sanitară, apoi cea economică, iar acum trebuie să ne confruntăm cu criza psihiatrică. Și este una serioasă.

Mă voi ocupa mai târziu de reacțiile pozitive. Acum voi trata câteva situații clinice apărute în perioada izolării și a renunțării treptate la restricții. Reacțiile psihice disfuncționale sunt numeroase: depresii, fobii, hipervigilență, hărțuire, preocuparea obsesivă pentru curățenie, agresiuni domestice asupra celor mai fragili, copii sau seniori, și violența de gen. Acestea au luat forma violenței fizice și psihologice, precum și a privării sau a autoprivării, în special la pacienţii psihotici care, dezorientați și paralizați, au rămas incapabili să meargă la cumpărături și să se alimenteze. A crescut numărul modalităților rare ale violențelor domestice precum privarea de libertate, constrângerea fizică, tortura sau înjunghierea. S-a manifestat o neîncredere persistentă, care a condus la privarea de tandrețe, de conversație sau la alungarea din locuință a unui soț, a unui copil mic sau a unui adolescent, desemnați ca perturbatori. Au avut loc multe separări în cupluri, unele dovedindu-se ireversibile.

Odată cu ridicarea restricțiilor, negarea riscului de contaminare a dus la abandonarea măsurilor de protecție, aceasta mergând mână în mână cu agitația, cu dorinţa de a „se distra“, dorind recuperarea „timpului pierdut“ și de a „petrece“ cu orice preț.

Cu toate acestea, nu casa este problema, ci utilizarea ei; privarea de ieșiri, de activitate profesională, de contact cu prietenii și apropiații, de distracții, de călătorii, pe scurt de libertate, nu a putut fi compensată de sarcinile casnice sau de relaționare. Pentru aceste cazuri, izolarea a fost o oportunitate ratată.

Acum, aspectele pozitive. Unii oameni s-au dedicat pregătirii de preparate culinare noi, ordonării obiectelor și documentelor, îndeplinirii treburilor casnice, grădinăritului, jocurilor… Membrilor acestor familii li s-a oferit ocazia să discute, să-și împărtășească amintiri și să-și facă confidențe. S-a simţit un puternic sentiment de comunicare; transmiterea intergenerațională regăsită. Pentru mulţi dintre concetățenii noștri, aceasta a fost o descoperire.

În general, ce este casa pentru noi? Această întrebare revine fără încetare în paginile care vor urma. Casa ne servește pentru multe lucruri. Ne poate atrage, seduce chiar. Din multitudinea de răspunsuri, faptul că acolo suntem naturali contribuie la bunăstarea de acasă.

Când ieșim în lume, la școală, facultate, serviciu, activități sociale, asociații etc., ne aranjăm. Când suntem afară, atitudinea noastră nu seamănă cu ati­tudinea pe care o avem înăuntru; în contact cu lumea, suntem poate mai preocupați de aspectul nostru, putem să adoptăm în mod legitim diverse roluri și să adoptăm maniere adaptate situației, fiind totodată naturali în gesturi și sinceri în angajamentul nostru. În familie, este diferit. Cu alte cuvinte, din momentul în care ne întoarcem acasă, ne permitem mai multă spontaneitate și încercăm să fim mai autentici.

Casa ne permite, în acest caz, să ne întâlnim și să rămânem mai aproape de propria noastră natură, pentru a ne arăta adevăratul sine.

În același timp, casa noastră este o reflectare a sufletului și a visurilor noastre. La momentul izolării, s-a transformat într-un spațiu securizat, nu doar într-un refugiu. Spectrul bolii ne-a amenințat. Pentru unii, aceasta a fost ocazia mobilizării resurselor pentru a se regăsi. Întrebarea este dacă, pe cât posibil, încercăm să facem ceva cu această izolare. Nu este vorba de a cădea în romantismul momentului și nici de a diminua consecinţele dramatice ale pandemiei, ci de a crea o nouă libertate: o odă adusă acțiunii, creativității și autoreflecţiei, momentului în care totul ne încurajează la inerție. Și dacă, în vremuri de criză, casele noastre ar deveni terenul propice schimbării?

Situația a fost un test și o revelație pentru mulţi. Casa a devenit locul unde ne puteam gândi la viitor, fiecare la nivelul său. În locuințele noastre, ne-am confruntat cu tot ceea ce nu am făcut (sau n-am făcut destul de bine), cu ceea ce ne-am fi dorit să facem. Am fost tentați să întocmim bilanțul. Și ne-am imaginat ce urmează. Ne-am întrebat ce vom face altfel, de îndată ce situația se va îmbunătăți; tânjeam, de exemplu, după micile ritualuri cotidiene pe care nici nu le mai remarcam. Casa s-a transformat într-o oglindă. Deși constrânși, eram mai liberi, într-un fel.

Am devenit și mai buni: nu a fost timp pentru judecată, ci pentru îngăduință faţă de ceilalţi. Con­se­cinţele psihologice ale unei încetări bruște a acti­vității, ale șomajului, chiar ale falimentelor variază de la o persoană la alta. Telemunca nu a rezolvat nevoia de contact cu colegii, coechipierii, prietenii și cunoștințele… Descurajarea și sentimentul de singurătate erau foarte reale. Pentru fiecare criză, există mai multe reacții și răspunsuri în cadrul populației. Dar suntem cu toții în aceeași barcă. O Arcă a lui Noe? Un pic de bunăvoință mi se pare deci esențială.

Cum să găsești un moment de împlinire acasă? Prin lectură, scris, jocuri de societate sau electronice, căutând singur sau împreună printre vechile fotografii, filme, romane? Mai mult ca oricând, casa a avut ocazia să redevină un loc de plăcere și de ușurare, care diminuează sentimentul de sufocare. Important era să-ți distragi atenția și, de asemenea, să te hrănești cu toate aceste expresii ale spiritului. Să nu uităm că psihicul nostru, veșnic curios, are nevoie de fantezie.

Recurgerea la activități sportive și chiar mai mult, artistice, favorizează evadarea. Creând, uităm lumea exterioară și trecerea timpului.

Casa copilăriei a redevenit, brusc, la modă… Pe de o parte, pentru că mulţi s-au dus acolo pentru a se refugia. Au găsit acolo membri ai familiei pe care îi vedeau rar, unchi, mătuși, veri… În unele cazuri, s-au reunit copii având deja o viaţă independentă și locuind departe. Pe de altă parte, amintirea posibilităților din propria copilărie părea reparatorie; petrecerea unor momente de vacanță în familie cu bunicii, de exemplu, evoca o activitate plăcută și lipsită de griji.

La ieșirea din starea de izolare, orășenii au decis să reinvestească în casa de vacanță… crescând cererea de case vechi. Suntem întotdeauna mobilizați de simboluri, și nu atât de mult de bunurile materiale.

Nu știu în ce proporție oamenii au experimentat efecte pozitive sau negative în această perioadă. Ceea ce îmi pare evident este că această criză a reînnoit interesul pentru cercetările asupra psihologiei căminului.

De aceea este înțelept să rămânem prudenți în exprimarea concluziilor, evitând două capcane:

1) Aceea de a cădea în anecdotica la care suntem invitați de bogăția de informații.

2) Aceea de a se cantona într-o descriere clinică încercând să înțelegem consecinţele crizei sanitare pe perioada izolării și odată cu ridicarea restricțiilor. Dimensiunea psihopatologică personală are cu siguranță un rol în originea deviațiilor, însă cel mai probabil s-a produs o conjuncție între psihologia subiecţilor și modul în care aceștia își experimentează spațiul de locuit.