Pentru voi trei,

sunteți aerul pe care-l respir…

Nu-i lucru mai adevărat pe lume

decât să-ți pierzi mințile din iubire.

ALFRED DE MUSSET,

Să nu spui vorbe mari

1
Undeva

Bătea vântul. Era momentul fluxului. Zbuciumul apei îmi strivea orice speranță. Valurile se izbeau de faleză într-un vuiet continuu. Loveau atât de tare în stâncă, încât se retrăgeau în larg și se ciocneau de următoarele. Creând jerbe de spumă efervescentă. Fascinante. Liniștitoare. Dezlănțuirea acelor stihii mă atrăgea inexorabil. Puteam să sar, să dispar pentru totdeauna. În fine. Nu m-ar mai găsi nimeni sau, dacă totuși m-ar găsi, ar fi după cine știe câte săptămâni. Pe ce plajă mi-ar ajunge oare trupul? N-are nicio importanță. Era oare momentul? Cel pe care-l așteptam de atâta vreme? Nimic nu mă oprea.

Un râs amar mi-a scăpat de pe buze când am simțit ploaia abătându-se asupra mea. Eram acolo. Un pas. Al doilea. Al treilea. Eram chiar pe margine, gata să mă prăbușesc. Hăul mă chema. Cu ochii închiși, am căutat câteva note. Acordurile care să mă însoțească. Mintea mea le cânta ca pe o ultimă partitură.

Atunci mi s-a arătat chipul lui Nathan. M-am dat înapoi clătinându-mă, respirând sacadat. Atât de sacadat, încât a trebuit să mă sprijin cu mâinile pe genunchi, cu corpul frânt în două. De parcă aș fi alergat nu știu cât. M-am uitat cu furie la furtuna aceea venită prea devreme. Am urlat la ea. Mă sfida. Mi-am zis să mai rezist pentru el.

Nathan era singura ființă de pe pământ pe care trebuia s-o protejez.

M-am întors, împleticindu-mă, acasă.

Casa aceea ca o vizuină. Ca o capcană. Înarmat cu obișnuita sticlă și obișnuitele pastile, am știut că nu va fi o noapte chiar atât de dezamăgitoare.

2
Altundeva

Se anunța o seară frumoasă. O seară de vineri cum îmi plăcea mie. O seară improvizată. Un mesaj de la Suzanne — sora mea mai mare — venit după-amiază: „Vreun program, ceva, pentru diseară?“ Răspunsul meu: „Tu ce crezi?“ Ea: „Bună sau rea ziua?“ Eu: „Nu tocmai rea“. Ea: „La tine? Îi zic și Anitei?“ Eu: „Sigur“. Anita, sora mijlocie, după câteva minute: „Vasco e în zonă? Trebuie să se ocupe de mâncare! Altfel, nu venim!“ Reacția mea imediată: bat la ușa biroului de alături, cel al potențialului bucătar.

— La mine, diseară? Cu surorile mele… Tu hotărăști, n-ai nicio obligație!

Vasco mi-a aruncat unul dintre zâmbetele lui largi și blânde, liniștitoare în orice împrejurări.

— Cum stai cu frigiderul?

O expresie sugerând mustrări de conștiință și o ridicare din umeri care spuneau totul.

Cu un gest brusc, s-a dat înapoi cu tot cu scaun și și-a încrucișat mâinile la ceafă, nonșalant. Se uita la mine, dezumflat, neștiind cum să reacționeze. Trebuia oare să mă „certe“, ca un profesor în fața căruia se află un elev indisciplinat? Ori să renunțe și să se amuze că tratez lucrurile superficial? Mă abțineam cu greu să nu izbucnesc în râs.

— Madeleine! a mârâit el. Eu ți-am mai spus că, dacă n-ai să faci niciun efort ca să te hrănești, o să mă mut până la urmă la tine acasă!

N-am mai rezistat și am pufnit în râs, sub privirea lui emoționată, pe care mai bine nu i-aș fi observat-o. Emoția lui era greu de îndurat pentru mine. Ideea că i-aș putea face să sufere pe cei la care țineam mi se păruse întotdeauna îngrozitoare, dar acum era de-a dreptul insuportabilă. N-aveam însă încotro.

— Deci, pot să mă bazez pe tine? am reluat eu pe un ton pe care-l voiam malițios.

Ochii lui ridicați spre tavan, în loc de răspuns. Câști­gasem.

Două ore mai târziu, asistam la spectacolul lui Vasco, stăpân absolut al bucătăriei mele. Fluiera ușor în timp ce scotocea prin dulapuri după chestii care ar fi mers cu ce cumpărase el. Întotdeauna îmi plăcuse să-l văd trebăluind lângă plita de gătit. Vasco era cu adevărat un om de viață, nu doar pentru priceperea cu care învârtea furculița sau pentru ușurința cu care destupa o ultimă sticlă de vin și, evident, pe toate cele care urmau. Era de viață fiindcă-i plăcea să-i regaleze cu mâncărurile lui pe cei care contau pentru el, mâncăruri condimentate adesea din belșug, dar pe care le pregătea întotdeauna sclipitor. Vasco împărțea totul cu ceilalți, cu o plăcere nemaipomenită; rareori îmi fusese dat să întâlnesc o ființă atât de generoasă. De fapt, numai el era înzestrat cu o așa generozitate.

Stăteam la masă și îl admiram. Gusta, asezona, amesteca, făcea toate astea în timp ce se unduia pe o muzică africană ușor dansantă.

— Îmi torni și mie un pahar? l-am interpelat eu văzându-l gustând dintr-al lui.

Mi-a aruncat o privire peste umăr.

— Ești sigură?

— O gură, ai încredere în mine, vreau să profit și eu de seara asta altfel decât chircită în pat sau deasupra toaletei.

A cedat după câteva minute, când s-a așezat lângă mine. Mi-a întins un pahar, ciocnindu-l cu al său, fără să scoată o vorbă. Îmi revenea, așadar, misiunea de a toasta, lucru care se întâmpla tot mai des:

— Pentru viață, Vasco!

— Încetează!

— Ba nu, am să continui! Și chiar am s-o spun sus și tare! Pentru viață! Pentru fata noastră!

Și-a ferit privirea, apoi m-a sărutat apăsat pe creștet. Am zâmbit, savurându-i afecțiunea. Nu credeam că e cu putință, dar fostul meu soț și tatăl fetei mele era și rămânea pentru totdeauna prietenul meu cel mai bun. Nu mai eram un cuplu de ani întregi și totuși eram de nedespărțit. Iar faptul că aveam împreună o agenție de voiaj nu era singurul motiv.

— Unde e, dacă tot a venit vorba? m-a întrebat el, cu glas răgușit, ridicându-se. Trebuia să fie aici.

Ai fi zis că o făcea pe părintele exigent, dar nici vor­­­bă, dimpotrivă. În intonația lui răzbătea întreaga lui duioșie, iubirea absolută pentru fiica noastră. Pur și simplu, trebuia să găsească pe cineva pe care să se descarce. Singura persoană la care i-ar fi fost imposibil să ridice vocea, dacă ar fi fost de față. Știam amândoi asta.

— E la o petrecere, eu i-am zis să se ducă.

— Bine ai făcut, Lisa are nevoie să ia aer, să se mai distreze și ea.

— Asta îi zic și eu tot timpul.

— Sunt convins…

— Vasco, uită-te la mine!

Și-a golit paharul, și-a turnat încă unul, după care s-a conformat.

— O să fie bine, OK? i-am zis eu. Tocmai petrecem un moment frumos, unul minunat chiar. Mi-aș dori ca el să continue. Nu vreau să ni-l strice o discuție care n-ar duce nicăieri. Altfel, îmi sun surorile, le zic să nu mai vină, iar pe tine te trimit acasă!

A clătinat din cap ca să-și alunge gândurile negre, apoi și-a regăsit zâmbetul.

— Mare figură ești! Ce poți să-mi faci!

Ușa de la intrare s-a deschis cu zgomot, întrerupându-ne. N-avea rost să mă obosesc să le ies în întâmpinare surorilor mele și soților lor. Cunoșteau drumul și știau unde să ne găsească. Suzanne și Anita au apărut cu un ditamai brațul de flori, m-au sărutat pe obraz, au înșfăcat din mers o vază și au pus buchetul în apă. Nu erau gemene, dar mulți ar fi putut crede că sunt. Dacă una făcea un pas, cealaltă o urma. Se înțelegeau dintr-o privire. Făcuseră totul împreună și la fel amândouă, în ciuda celor 18 luni care le despărțeau. S-au uitat la ce era în meniu și l-au felicitat pe Vasco făcându-i apreciativ cu ochiul, după care, ca la un semn, s-au instalat de o parte și de cealaltă a surorii lor mai mici și s-au pus imediat pe sporovăit. Cumnații mei, după ce m-au îmbrățișat, i s-au alăturat bucătarului, deși le era interzis cu desăvârșire să se apropie de cratițe. Prietenia lor băiețească din vremea studenției supraviețuise divorțului nostru, ceea ce nu mă mirase. Contrariul m-ar fi întristat. Pentru nimic în lume n-aș fi vrut să le stric relația aceea pe care o aveau cu mult înainte ca eu să intru în viața lui Vasco.

La 25 de ani, nu știam ce să fac cu viața mea. Fără diplome, și după o perioadă sumbră de doi ani de zile, munceam în restaurantul părinților mei, fără niciun fel de ambiții și nemaiștiind cine sunt. Nu mai așteptam nimic. Doar să treacă timpul.

Surorile mele știau totul despre mine; îmi știau bucuriile, necazurile, greșelile, reușitele, îndoielile, secretele. Ele erau prietenele mele, confidentele mele, dușmancele mele uneori, pavăza mea, sprijinul meu. Își puseseră în minte să mă scoată din rutina în care mă închisesem, așa că, la vremea aceea, eram supusă unei veritabile hărțuiri din partea lor. „Întâlnește-te cu lumea, fă-ți prieteni“, mă pisălogeau cât era ziua de lungă. Știind foarte bine că nu mă mai puteam lupta cu ele — le secătuisem rezervele de răbdare —, cedasem până la urmă și acceptasem să merg la o petrecere dată de Suzanne, la ea acasă, unde erau invitați toți prietenii lor. Sperând că după aceea aveau să mă lase în pace o vreme, făcusem în așa fel încât să arăt cât mai bine.

La cât de sălbatică eram, fusese un șoc pentru mine să mă trezesc propulsată în mijlocul acelor oameni, al acelor necunoscuți care munceau cu râvnă și care erau, majoritatea dintre ei, în cuplu… iar șocul a fost zdravăn, atât de mare era decalajul dintre mine și ei. Vasco venise după toți ceilalți. Își făcuse turul de pupături, incluzându-mă și pe mine, zicându-mi: „Mă bucur să te cunosc, Madele­ine“, după care trecuse la persoana următoare. La aperitiv, stătusem pe un colț de canapea, fără să scot un sunet, mulțumindu-mă să mă uit la ei — la el, mai ales. Pe măsură ce minutele se scurgeau, nu mai vedeam decât zâmbetul lui, nu-i mai auzeam decât vorbele drăguțe adresate fiecăruia. Privirile ni se întâlniseră de mai multe ori, iar eu mă simțisem ceva mai puțin incomodată. Stupoarea de a descoperi că inima putea totuși să-mi bată mă paraliza. La masă, mă trezisem lângă el, întrebându-mă ce-aș fi putut să-i spun.

— N-am să te stânjenesc întrebându-te cu ce te ocupi, mi se par insuportabile iscodirile astea de doi bani, îmi zisese el aplecându-se spre mine.