Mama mea, Luna, a murit cu puțin timp înainte de ziua în care urma să împlinesc optsprezece ani. Cu un an în urmă, pe când luam prânzul în familie, ca de obicei, iar mama punea pe masă faimosul ei sofrito cu fasole și orez alb, s-a așezat pe scaun şi a spus:

— Dio santo, nu-mi simt piciorul.

Tata a ignorat-o, continuând să citească din ziarul Yediot și să mănânce, iar fratele meu mai mic, Roni, s-a amuzat, scuturându-i piciorul pe sub masă.

— Piciorul mamei e ca un picior de păpușă, a spus.

— Nu-i deloc amuzant, i-a răspuns mama furioasă, nu pot să pun piciorul în podea.

Tata a continuat să mănânce și la fel am făcut și eu.

— Por Dio, David, nu pot să merg, a spus mama din nou. Nu mă ascultă deloc piciorul ăsta.

Era deja pe punctul de a-și pierde controlul. În cele din urmă, tata s-a oprit din mâncat și și-a ridicat ochii din ziar.

— Încearcă să stai în picioare, i-a spus.

Mama n-a reușit să se ridice și s-a prins cu mâinile de colțul mesei.

— Trebuie să te ducem imediat la spital, a zis tata.

Dar în momentul în care au ieșit pe ușă, piciorul mamei şi-a revenit, a început să-l simtă din nou și să pășească pe el, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Vezi? Nu-i nimic, a spus tata. Exagerezi, ca de obicei.

— Sigur, exagerez, a spus mama. Dacă ți s-ar fi întâmplat ție, am fi auzit sirena ambulanței de aici și până-n Katamon.

Acel episod a trecut ca și cum nici n-ar fi fost, dar mama îl povestea din nou și din nou, și Rahelicăi, și lui Becky și oricui era gata s-o asculte, iar tata se enerva și spunea:

— Destul! De câte ori poate să asculte omul aceeași poveste despre piciorul tău marionetă?

Apoi s-a întâmplat și a doua oară. Pe când se întorcea de la băcănie, cu o clipă înainte să intre în casă, a căzut și și-a pierdut cunoștința. De data asta a fost chemată ambulanța, iar mama a fost dusă la Spitalul Bikur Holim. Avea cancer; nu mai putea nici să stea în picioare, nici să meargă și a sfârșit într-un scaun cu rotile. Zilele acelea au fost începutul tăcerii mamei mele. Tăcea mai ales în prezența tatei. Vorbea cu ea și, pur şi simplu, nu-i răspundea. Surorile ei, Rahelica și Becky, și-au neglijat soții și copiii, stând cu mama aproape douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. În ciuda rugăminților lor, a refuzat să mai iasă din casă, rușinându-se că oamenii ar fi putut s-o vadă pe ea, pe Luna, cea care avusese cele mai frumoase picioare din Ierusalim, într-un scaun cu rotile.

Oricât de tare mi-aș fi călit inima în acele zile, tot s-a frânt în clipa în care am văzut-o pe Rahelica decojindu-i mamei o portocală aurie, implorând-o să mănânce din fructul ei preferat, și pe Becky, care, atentă și delicată, îi dădea unghiile cu ojă roșie; chiar și atunci, când era atât de bolnavă și slăbită, mama era în continuare preocupată de manichiura și pedichiura ei. Rahelica și Becky au încercat din răsputeri să se comporte ca întotdeauna, ca și cum nimic teribil nu se întâmpla, sporovăind în continuare „taca-taca-taca, două găini“, după cum spunea bunica mea, Roza. Doar Luna, cea mai vorbăreață dintre ele, era tăcută.

Noaptea, una din ele rămânea cu mama. Dormea acum în sufragerie, pe o canapea extensibilă, care se desfăcea și se transforma în pat, înconjurată de scaune, ca să nu cadă.

Toate insistențele tatălui meu, de a dormi ea în patul din dormitor, iar el în sufragerie, au rămas fără răspuns.

— Spune că nu are aer în dormitor, i-a zis Rahelica tatei. Măcar dormi tu cum trebuie, ca să poți avea grijă de copii.

Dar eu și Roni, fratele meu mic, n-aveam nevoie ca tata să aibă grijă de noi. Amândoi profitam de faptul că toată lumea era preocupată de mama și că aveam libertatea de a hoinări pe străzi. Roni prefera să stea cu băieții de vârsta lui și petrecea zile întregi, dar și multe nopți, la ei acasă, în timp ce eu stăteam cu Amnon, iubitul meu. Părinții lui Amnon aveau o librărie în centrul orașului, sora lui era deja căsătorită, așa că aveam la dispoziție toată casa lor din strada Hamaalot. Dacă ar fi știut tata ce făceam când nu avea timp de mine, pe unde hoinăream după ore, i-ar fi dat lui Amnon o bătaie soră cu moartea, iar pe mine m-ar fi trimis în kibbutz.

Acum, când mă întorceam acasă mai târziu decât de obicei, mama nu mă mai numea „copila străzilor“ și nici nu mă mai amenința cu „Așteaptă tu să ajungă tata acasă, să-i spun la ce oră te-ai întors azi“. Nici măcar nu se mai uita la mine, doar stătea în scaunul ei cu rotile, privind în gol sau șușotind cu una din surorile ei, singurele care reușeau să mai scoată câte un cuvânt de la ea. Tata pregătea cina, dar nici el nu prea întreba de mine și nici nu era interesat de ce fac. Părea că toată lumea preferă să stau cât mai puțin pe-acasă, să n-o deranjez cumva pe mama, care nici măcar din scaunul cu rotile nu reușise să mă facă să mă comport cum se cuvine.

Într-o după-amiază, pe când mă pregăteam să ies din casă şi să merg la Amnon, Rahelica m-a oprit din drum.

— Trebuie să dau o fugă până acasă, mi-a spus. Rămâi cu mama ta până vine Becky.

— Dar am examen! Trebuie să mă duc la prietena mea, să învățăm împreună.

— Invit-o pe prietena ta la noi şi învățați aici.

— Nu!

Vocea mamei, care aproape nu se mai făcea auzită, ne-a făcut pe amândouă să tresărim.

— Nu inviți pe nimeni aici! Dacă vrei, pleacă. N-am nevoie să stai cu mine și să mă dădăcești.

— Dar, Luna, a protestat Rahelica, nu poți rămâne singură.

— N-am nevoie să mă țină de mână. N-am nevoie să-mi poarte Gabriela de grijă sau tu, sau Becky, sau naiba știe cine altcineva. N-am nevoie de nimic; lăsați-mă-n pace!

— Luna, nu te înfuria. Sunt deja două zile de când nu i-am văzut pe copii și pe Moise. Trebuie să dau o fugă până acasă.

— Du-te unde vrei, i-a spus mama și s-a retras din nou în ea.

— Iertate fie păcatele noastre, a spus Rahelica, frângându-şi mâinile.

Niciodată nu o văzusem pe mătușa mea așa deznădăjduită, dar și-a revenit repede şi mi-a spus hotărâtă:

— Stai aici cu mama ta şi să nu te miști de lângă ea! Fug acasă câteva minute şi mă întorc imediat. Să nu îndrăznești s-o lași singură nici măcar o clipă.

S-a răsucit pe călcâie şi a ieșit pe ușă, iar spre regretul meu, am rămas singură cu mama. Ai fi putut tăia cu cuțitul aerul din încăpere. Mama, în scaunul ei cu rotile, cu o grimasă furioasă și acră, iar eu, ca o idioată, stând în mijlocul sufrageriei. În clipa aceea aș fi fost în stare să fac orice, numai să nu rămân singură cu ea.

— Mă duc în camera mea să învăț, am spus. Las ușa deschisă. Strigă-mă dacă ai nevoie de ceva.

— Stai jos, mi-a zis mama.

Ce?! Mama îmi cere să stau cu ea când suntem doar noi două, singure, în aceeași cameră?

— Vreau să te rog ceva.

Am simțit cum mă crispez. Mama nu mi-a cerut niciodată nimic. Mi-a spus întotdeauna doar ce am de făcut.

— Te rog să nu-i aduci aici pe prietenii şi pe prietenele tale. Până mor, nu vreau oameni străini în casă.

— Până mori?

M-am speriat atât de tare, încât singurul mod în care am putut să-i întorc spusele a fost cu niște cuvinte pe care nici mie nu-mi venea să cred că le rostesc.

— O să ne îngropi pe toți.

— Nu te teme, Gabriela. Tu vei fi cea care mă va îngropa pe mine, mi-a spus șoptit.

Camera devenise prea strâmtă pentru amândouă.

— Mamă, ar trebui să-i mulțumești lui Dumnezeu. Sunt oameni care au cancer și mor imediat. Dumnezeu te iubește. Poți vorbi, poți vedea, trăiești.

— Tu numești asta viață? a șuierat mama. Dușmanii mei ar trebui să trăiască așa. Asta înseamnă să trăiești murind.

— Tu ești cea care alege să trăiască așa, i-am răspuns. Dacă ai vrea, ai putea să te îmbraci, să te machiezi și să ieși din casă.

— Da, sigur, a bombănit supărată. Să ies din casă în scaunul cu rotile.

— Prietenul tău, Roșcatul, cel care a fost internat cu tine la Hadassa, rănit în timpul războiului, şi el era într-un scaun cu rotile. Nu-mi amintesc ca el să nu fi ieșit din casă. Și zâmbea tot timpul.

Mama s-a uitat la mine ca şi cum nu-i venea să creadă.

— Îți amintești de el? m-a întrebat în șoaptă.

— Bineînțeles că da. Avea obiceiul să mă așeze pe genunchii lui și să mă plimbe cu scaunul cu rotile, ca şi cum am fi fost în mașinuțele din Luna Park.

— Luna Park, a murmurat mama. Trenul-fantomă.

A izbucnit deodată în plâns şi mi-a făcut semn să ies din cameră, s-o las singură cu durerea ei.

Normal că am fugit. Această discuție aproape intimă fusese prea mult pentru mine. A fost singura conversație pe care am avut-o vreodată, aproape ca între o mamă și fiica ei, iar ea a încheiat-o în lacrimi.

A plâns ca o bocitoare, vocea îi urca și îi cobora, iar eu, în camera mea, mi-am astupat urechile cu palmele. Nu puteam suporta plânsetul ei deznădăjduit și disperarea ei agonizantă. N-am avut curajul să mă ridic de la locul meu, să mă duc s-o strâng în brațe și s-o alin.

Mulți ani mai târziu, voi regreta acest moment. În loc ca inima mea să se deschidă spre ea, s-a ferecat complet. Am stat întinsă pe podeaua rece din camera mea, astupându-mi urechile cu mâinile și urlând fără voce către Dumnezeu: „Fă-o să tacă, Dumnezeule, te rog, fă-o să tacă!“

Iar Dumnezeu, în nesăbuința Lui, m-a ascultat și a făcut-o să tacă. În aceeași noapte s-au auzit sirenele ambulanței, care s-a oprit cu scârțâit de frâne în fața casei noastre. Patru bărbați zdraveni au urcat cele cincizeci și patru de trepte până la mansardă, au întins-o pe mama mea pe o targă și au dus-o în grabă la spital. Pe masa de operații, chirurgii au descoperit cu groază că trupul mamei mele era mâncat pe dinăuntru.

— E în zadar, mi-a spus tata, doctorii nu mai pot face nimic. Mama ta e pe moarte.

Mulți ani după moartea ei, când am găsit suficient loc în inima mea pentru a o invita pe mama înăuntru și pentru a o păstra acolo, mătușa Rahelica mi-a spus secretul suferinței ei — durerea care nu dădea înapoi niciodată. Dar atunci era deja mult prea târziu pentru a repara ceea ce fusese distrus între mine și mama mea.

***

Sunt o femeie a toamnei eu, o femeie a galbenului căzător. M-am născut în ultimul ei ceas, cu doi pași înainte de iarnă.

În copilărie, așteptam cu nerăbdare să cadă prima ploaie și să înflorească ceapa de mare. Alergam pe câmpuri, mă tăvăleam în iarba umedă, îmi lipeam fața de pământ și adulmecam mirosul ploii. Adunam țestoase și le loveam carapacele tari cu degetele mele subțiri, salvam cuiburile de prundari căzute de prin copaci, culegeam șofran de toamnă și brândușe și urmăream melcii care se ițeau pe câmpuri odată cu prima ploaie.

Dispăream cu orele, iar mama, sigură că eram la bunicul și la bunica, nu mă căuta niciodată. Când mă întorceam acasă, cu noroi lipit de haine și cu vreo țestoasă speriată în mână, se uita la mine cu ochii ei verzi și îmi spunea într-o șoaptă la fel de aspră ca o palmă peste față:

— Complet diferită de orice om normal. Cum? Cum de-am născut un copil ca tine?

Nici eu nu știam cum de-a născut un copil ca mine. Era atât de grațioasă și fragilă, îmbrăcată întotdeauna în costume bine croite, care îi subliniau talia subțire, încălțată cu pantofi cu toc, arătând precum modelele din revistele colorate ale croitoresei Sara, care-i cosea toate hainele după modelul ținutelor actrițelor de la Hollywood.

Într-o vreme, mama comanda rochii identice, pentru ea și pentru mine, din aceeași țesătură și cu aceeași croială. Mă îmbrăca în rochiță, mă atenționa încontinuu să nu mă murdăresc, îmi lega în buclele roșcate o panglică asortată cu rochia, îmi curăța pantofii de piele și, ținându-ne de mână, mergeam la Cafeneaua Atara, de lângă casa noastră, pe strada Ben Yehuda. Dar, după ce mi-am murdărit rochiile din nou și din nou și nu le-am îngrijit deloc, s-a oprit. Nici măcar pantofi albi de lac și șosete din muselină nu mi-a mai cumpărat.

— Ce fel de fată ești tu? O neîngrijită! Niciodată nu vei fi o doamnă. Uneori mă gândesc că te-ai născut în cartierul kurzilor! spunea, iar acesta era cel mai cumplit lucru pe care ar fi putut să mi-l zică, fiindcă mama îi detesta pe kurzi.

Eu nu înțelegeam de ce îi ura mama pe kurzi. Nici bunica Roza nu îi ura sau, cel puțin, cu siguranță nu așa cum îi ura pe englezi. Nu am auzit-o niciodată spunând, fie uitat numele kurzilor, dar, când erau pomeniți englezii, care fuseseră în țară înaintea nașterii mele, întotdeauna, dar întotdeauna, adăuga „uitat fie numele inglezilor în veacul vecilor“.

Se știa că bunica Roza ura englezii încă din timpul Mandatului, de când fratele ei mai mic, Efraim, a dispărut ani de zile și a trăit ca membru al organizației clandestine Lehi.

Pe de altă parte, mama mea nu avea nimic împotriva englezilor. Din contră, de multe ori am auzit-o spunând că e mare păcat că au părăsit țara.

— Dacă englezii ar fi rămas, kurzii n-ar fi venit.

Mie chiar îmi plăcea mult de kurzi, în special de familia Barazani, care trăia în cealaltă jumătate a casei bunicului și a bunicii. Cele două curți erau separate de un gard subțire, iar o dată pe săptămână, doamna Barazani aprindea un foc în curte și cocea o plăcintă delicioasă, umplută cu brânză. Până în ziua în care mama, amenințându-mă cu bătaia, mi-a interzis să mă mai apropii de partea Barazanilor, abia așteptam momentul în care „kurdia“, după cum o numea bunica, mă invita să stau jos, lângă cuptor, și să mă desfăt mâncând din coptura ei cu gust divin.

Aron Barazani se îmbrăca într-un caftan larg, „precum arabii din Orașul Vechi“, după cum zicea mama, purta o eșarfă înfășurată în jurul capului, mă așeza pe genunchii lui, râzând cu gura lui știrbă, și vorbea cu mine într-o limbă pe care nu o înțelegeam.

— Papukata, de unde te-a cumpărat mama ta? Din Piața Mahane Yehuda? râdea doamna Barazani. Nu se poate ca tu și ea să faceți parte din aceeași familie.

Mulți ani mai târziu am aflat de la mătușa Becky că era o vrajbă veche între familia noastră și Barazani.

Mătușa Becky era cea mai tânără dintre fiicele bunicii și ale bunicului Armoza și mă iubea ca pe o soră mai mică. Avea grijă de mine și petrecea mult mai mult timp cu mine decât o făcea mama. Mă folosea și ca alibi când se întâlnea cu iubitul ei, Eli Cohen cel frumos, care era la fel de arătos ca Alain Delon. În fiecare zi, după-amiaza, Eli Cohen cel frumos venea cu motocicleta lui neagră și strălucitoare, pe care o oprea lângă scară, și începea să fluiere „Pe coama dealului, păștea o vacă“. Mătușa Becky ieșea în curte, îi făcea semn, mă trăgea după ea și striga la bunica Roza:

— O duc pe Gabriela la joacă.

Înainte să apuce bunica să-i răspundă, eram deja la scară, unde ne aștepta Eli Cohen cel frumos. Becky mă așeza între ei doi și mergeam de-a lungul străzii Agrippa, până la King George. Şi întotdeauna, când treceam prin dreptul clădirii cu aspect modest din fața parfumeriei Tzilla, de unde își cumpăra mama parfumuri și ruj, Becky spunea:

— Uite, aici e parlamentul nostru.

Odată s-a întâmplat chiar să-l vedem pe Ben Gurion ieșind din clădirea Parlamentului nostru, îndreptându-se spre strada Hillel, iar Eli Cohen cel frumos l-a urmărit cu motocicleta, până l-am văzut intrând în Hotelul Eden. Acolo, mi-a povestit Becky, mergea să doarmă când venea la Parlamentul nostru, în Ierusalimul nostru.

După ce l-am văzut pe Ben Gurion, Eli Cohen cel frumos a făcut cale întoarsă spre King George. Becky țipa la el:

— Eli, conduci ca un nebun!, dar el nu auzea și gonea în continuare cu motocicleta lui, trecând de strada Hamaalot şi oprindu-se abia la intrarea în Parcul Orașului.

Acolo știam clar ce vom face: pe mine mă trimiteau să mă dau în leagăne sau pe tobogane, iar ei se sărutau până când venea seara și aproape că se lăsa întunericul peste noi. Abia atunci, când nu mai erau alți copii și alte mame în parc, iar eu rămâneam singură la locul de joacă, Eli Cohen cel frumos ne ducea înapoi acasă, pe motocicleta lui, cu mine înghesuită între el și Becky. Mama, care venea să mă ia, țipa la mătușa Becky:

— Unde naiba ai fost cu copilul? V-am căutat în tot Ierusalimul.

Iar Becky îi răspundea:

— Dacă ai fi dus-o tu la joacă, în loc să stai toată ziua la Cafeneaua Atara, atunci poate aș fi putut învăța pentru examenul de mâine, așa că mai bine mi-ai mulțumi!

Mama își netezea fusta, își trecea mâna peste coafura perfectă, se uita la unghiile ei date cu ojă roșie, mormăia pentru ea un „Duce-te-ai în Gaza și Aşkelon“, mă lua de mână și mă ducea acasă.

Mătușa Becky s-a logodit cu Eli Cohen cel frumos la Cafeneaua Armon. A fost o logodnă minunată, cu mese pline de bunătăți și un cântăreț care a interpretat melodiile lui Israel Itzhaki. Mătușa Becky a fost la fel de frumoasă ca Gina Lollobrigida, iar Eli Cohen cel frumos a fost la fel de arătos ca Alain Delon. Când au făcut poza de familie cu cei doi logodnici, bunicul Gabriel a stat la mijloc, înconjurat de întreaga familie, iar eu am stat cocoțată pe umerii tatălui meu, uitându-mă de sus la toată lumea. A fost ultima fotografie cu bunicul Gabriel, fiindcă cinci zile mai târziu a murit.

După ce a murit, în cele șapte zile de doliu, când mama leșina încontinuu de la cât de mult plângea, încât erau nevoiți s-o stropească mereu cu apă ca s-o trezească, bunica Roza a spus:

— Basta, Luna! Revino-ţi, să nu avem încă o tragedie în familie!

Tia Allegra, sora bunicului Gabriel, a zis:

— Odihnească-se în pace Gabriel. Nu numai că nu-i plânge moartea, dar nici fiică-sii nu-i dă voie să leșine de durere.

Tocmai atunci și-a găsit Becky să-i anunțe când se va mărita cu Eli Cohen cel frumos. Cu toții au felicitat-o, dar i-au spus și că trebuie să aștepte un an, din respect pentru bunicul Gabriel. Însă Becky le-a răspuns că ea nu așteaptă în niciun caz un an, fiindcă va fi deja prea bătrână pentru a mai avea copii. Atunci, tia Allegra a spus:

— Gabriel, iertate fie-ți păcatele, dar ce fel de fete ai crescut, de nu pot ține doliu după tine nici măcar un an?

Mama mea, care își revenise din leșin, a zis în șoaptă:

— Bine că se mărită în sfârșit. Mă și gândeam c-o să moară fată bătrână.

Și-așa a izbucnit cearta, cu mătușa Becky aruncând după mama cu sapatos și amenințând că o omoară, dacă mai îndrăznește vreodată să spună despre ea că e fată bătrână, la care mama i-a răspuns:

— Ce să facem, querida, ăsta-i adevărul. La vârsta ta, eu eram deja mamă.

Atunci mătușa Becky a ieșit valvârtej din casă, cu mine după ea, alergând de la treptele de pe strada Agrippa și până la cimitirul Spitalului Wallach. S-a sprijinit de gardul cimitirului, m-a așezat lângă ea, după care a izbucnit într-un plânset amar.

— Vai, papo, papo, cum te-ai dus și cum ne-ai lăsat, papo? Ce-o să ne facem fără tine?

Când s-a oprit din plâns, s-a întors către mine, m-a îmbrățișat strâns și mi-a spus:

— Știi, Gabriela, cu toții spun că bunicul Gabriel a iubit-o cel mai mult pe mama ta, Luna, mai mult decât pe oricine altcineva; dar eu, eu nu am simțit niciodată că mă iubește mai puțin. Bunicul Gabriel avea o inimă de aur, în care puteau încăpea cu toții. Iar tu, frumoasa mea, să nu lași pe nimeni niciodată să te trateze rău, ai auzit? O să-ți găsești un băiat ca Eli al meu și-o să te măriți cu el și-o să fii fericită, nu-i așa, fata mea bună? Nu căuta nici la dreapta, nici la stânga. Când vei întâlni un tânăr ca Eli, vei simți dragostea aici, în inimă.

Mi-a luat mâna și a lipit-o de trupul ei, undeva mai sus de burtă, între sânii ei frumoși.

— Chiar aici, Gabriela, aici vei simți iubirea; și când o vei simți, vei ști că l-ai întâlnit pe Eli al tău și te vei mărita cu el. Acum hai să ne întoarcem acasă, înainte ca bunicul Gabriel să se înfurie că am fugit de la priveghiul lui.

În cele din urmă, mătușa Becky a așteptat un an, până când s-au sfârșit zilele de doliu, și abia atunci s-a măritat cu Eli Cohen cel frumos, la Cafeneaua Armon, unde se logodiseră. Pe mine m-au îmbrăcat într-o rochie albă și m-au pus să merg în fața miresei, să împrăștii bomboane împreună cu vărul meu, Boaz, fiul cel mare al mătușii Rahelica, născut cu numai câteva luni înaintea mea și înfășurat acum ca o mumie într-un costum de mire, cu papion.

Mama și sora ei mijlocie, Rahelica, făceau totul împreună. Chiar și rochia mea și costumul lui Boaz au fost alese de ele. Când Rahelica nu era acasă la ea, pe strada Usishkin, era la mama, iar când mama nu era acasă, pe strada Ben Yehuda, era la mătușa mea.

După moartea bunicului, bunica Roza a rămas singură în casa lor mare. Uneori venea la noi sau se ducea în vizită la celelalte fiice ale ei. Venea întotdeauna cu ciocolată și bomboane din lemn dulce și ne spunea tot timpul câte o poveste fascinantă de pe vremea când lucrase în casele englezilor.

— Gata cu poveștile astea! protesta mama supărată. Nu e chiar așa o mare onoare să cureți toaletele englezilor.

Dar bunica nu o lua în seamă și spunea:

— Nu e nici chiar așa o mare rușine! Eu nu m-am născut ca tine, prințesă cu lingura de aur în gură. A trebuit să-l hrănesc pe fratele meu, Efraim. În plus, am învățat de la inglezi o grămadă de lucruri.

— Ce? Ce ai învățat de la i n g l e z i? întreba mama mea cu sarcasm, lungind cuvântul „inglezi“ cât de mult putea. Și-n plus, de câte ori să-ți mai spun, englezi, corect se spune englezi.

Bunica ignora sarcasmul mamei și răspundea liniștită:

— Am învățat să aranjez masa, am învățat ingleza. Vorbesc ingleză mult mai bine decât tine, care ai studiat la școala inglezilor și, cu toate astea, până și în ziua de astăzi, ingleza ta e ca necazurile mele.

— Eu? Eu nu știu engleză?! se înfuria mama. Citesc reviste în engleză, nici măcar nu citesc subtitrările la cinema, înțeleg tot!

— Bine, bine, te-am auzit, înțelegi tot; cu excepția unui singur lucru, cel mai important dintre toate: respectul și manierele. Pe acestea nu le înțelegi tu, regina frumuseții din Ierusalim.

Mama ieșea ostentativ din bucătărie și mă lăsa cu bunica Roza, care mă așeza pe genunchii ei și-mi spunea:

— Să ții minte, Gabriela, nu există nicio muncă nedemnă de un om. Şi dacă, pușchea pe limbă, ptiu-ptiu-ptiu, te vei afla vreodată într-o situație din care nu ai scăpare, nu e nicio rușine să speli toaletele inglezilor.

Îmi plăcea să-mi petrec timpul cu bunica Roza. Era o povestitoare extraordinară, iar eu eram o ascultătoare atentă.

— Înainte să te naști tu, cu mult, mult timp înainte să te naști tu, Gabriela querida, Ierusalimul nostru era ca orașele din străinătate. În Cafeneaua Europa din Piața Zion cânta o orchestră și oamenii dansau tango, iar la 5 după-amiaza, pe terasa Hotelului King David se servea ceai. Aveau și un pianist, iar oamenii beau cafea din ceșcuțe delicate de porțelan, și chelnerii arabi, fie-le-ar numele uitat, erau îmbrăcați în frac și purtau papion. Şi torturile pe care le serveau acolo erau cu ciocolată și frișcă și căpșuni. Domnii veneau îmbrăcați în costume albe și aveau pe cap pălării de paie, iar doamnele își purtau pălăriile și rochiile etalate la cursele de cai din Inglia.

Dar bunica mea, după cum am aflat mulți ani mai târziu, nu mersese niciodată la Cafeneaua Europa sau la Hotelul King David. Îmi spunea ce auzea de la oamenii în casele cărora făcea curățenie. Îmi povestea visurile ei, dintre care unele au devenit mai târziu realitate, când fratele ei cel bogat, Nick, pe care bunica îl striga Nissim, a venit în vizită din America. Toată familia s-a adunat pe terasa Hotelului King David, unde era găzduit, iar el a comandat cafea și tort pentru toată lumea. În timp ce pianistul cânta, m-am uitat pe furiș la bunica, îmbrăcată în cele mai bune haine pe care le avea, și am surprins o scânteiere de plăcere în ochii ei şi expresia unei mulțumiri care doar rareori îi străbătea fața.

Bunica Roza a avut o viață grea. A trăit cu un bărbat care a respectat-o, dar care nu a iubit-o așa cum iubește un bărbat o femeie. Niciodată n-a cunoscut iubirea adevărată, dar nu s-a văitat și nici n-a plâns. Chiar și la priveghiul bunicului Gabriel, când râuri de lacrimi au curs din ochii mamei și ai mătușilor mele, amenințând să potopească întreg Ierusalimul, nicio lacrimă nu s-a scurs din ochii ei. Bunica Roza nu îmbrățișa pe nimeni niciodată. Nu-i plăcea nici să atingă, nici să fie atinsă. Dar eu mă așezam în poala ei, îmi încolăceam brațele mici în jurul gâtului ei și îi sărutam obrazul veștejit.

— Gata, oprește-te, Gabriela, basta, nu-mi place, îmi spunea, muștruluindu-mă și încercând să mă dea la o parte.

Dar eu nu o băgam în seamă; îi luam mâinile aspre în mâinile mele și i le lipeam de trupul meu, forțând-o să mă îmbrățișeze.

După moartea bunicului, bunica n-a mai invitat familia la masa de Sabat ori la cinele din ajunul sărbătorilor, iar tradiționala hamin macaroni s-a mutat la noi acasă. După ce serveam mâncarea grea de Sabat, o însoțeam pe bunica la casa ei și rămâneam acolo până când mama sau tata veneau după mine. Îmi plăceau cuferele greoaie de lemn din casa ei, vitrinele în care porțelanurile și paharele de cristal erau așezate în perfectă ordine, împreună cu fotografiile de la nunta mamei, a Rahelicăi și a lui Becky, toate în rame argintii. Îmi plăcea fotografia mare cu bunicul și bunica, agățată pe perete: bunicul, un tânăr frumos, în costum negru, cămașă albă și cravată, cu o batistă albă ivindu-i-se din buzunarul jachetei, șezând drept pe un scaun de lemn, cu cotul sprijinit de masă și cu un ziar în mână. Bunica stătea în picioare lângă el, îmbrăcată într-o rochie neagră încheiată până la gât şi cu un pandantiv din aur pe piept. Tivul rochiei aproape îi ajungea până la glezne, iar în picioare purta ciorapi negri şi pantofi lăcuiți. Nu-l atingea pe bunicul, deși mâna i se odihnea pe spătarul scaunului. Trăsăturile bunicului erau frumos dăltuite, avea nasul, ochii și gura aproape perfecte, pe când fața bunicii era lată, părul negru îi era prins la spate, ca și cum i-ar fi fost lipit de scalp, și avea ochii mari, larg deschiși. Niciunul nu zâmbea, ci se uitau pur și simplu spre cameră cu o mină serioasă. Oare ce vârstă să fi avut? Bunicul avea poate douăzeci şi unu de ani? Şi bunica, poate șaisprezece?

Pe peretele opus era agățat un tablou în ulei, în care se vedea un râu înconjurat de munți cu vârfuri înzăpezite. Pe râu erau bărci, iar casele de piatră păreau să se scurgă în el. Cele două maluri erau legate de un pod de piatră, şi peste toate era un cer curat, albastru, pe care pluteau nori pufoși.

Îmi plăceau şi masa grea, cu fața ei de masă din dantelă și cu bolul așezat în mijloc, întotdeauna plin cu fructe, şi scaunele care înconjurau masa, și canapeaua roșu-închis, mare, cu perne brodate chiar de bunica, toate așezate în ordine, şi toate carpetele de pe pereți, fiecare spunând câte o poveste. Preferatul meu era șifonierul din lemn, cu lei sculptați în partea de sus. Avea uși cu oglinzi şi se afla în dormitorul bunicii, separat de dormitorul bunicului. Stăteam ore-n șir în fața oglinzilor lui, imaginându-mi că sunt Sandra Dee, care îl sărută pe Troy Donahue, și că vom trăi împreună până la adânci bătrâneți. Îmi plăcea și curtea lor, protejată în parte de acoperișul de țiglă care ținea umbră în timpul verii şi înconjurată de un gard de fier, cu flori de hârtie mov cățărându-se pe el și cu mușcate plantate în ghivece vopsite în alb. În curte erau taburete şi scaunul tapițat în care îi plăcea bunicului Gabriel să stea seara, lângă masa de lemn pe care uneori bunica punea cina. După moartea bunicului, scaunul a devenit un monument în memoria lui și nimeni nu se mai așeza pe el.

Curtea aceasta era regatul meu. Stăteam pe scaun, scrutam cerul și așteptam curcubeul, fiindcă o întrebasem odată pe bunica Roza ce era Dumnezeu, iar ea îmi spusese că era un curcubeu. Când nu mă uitam la cer, îmi imaginam că eram una dintre actrițele de la Hollywood pe care le admira mama. Până la urmă, în Ierusalimul nostru se filmase Exodul, iar Paul Newman, vedeta de cinema despre care mama spunea că e chiar mai arătos decât Eli Cohen cel frumos, a stat la hotelul King David. În timpul filmărilor, mama mă lua de mână în fiecare după-amiază, apoi mergeam la intrarea hotelului, cu speranța că-l vom vedea trecând pe Paul Newman. După ce nu a reușit să-l vadă câteva zile la rând, am mers la Turnul YMCA, am cumpărat bilete de cinci bani și ne-am urcat în vârf, în cel mai înalt punct din Ierusalim.

— De aici, mi-a spus mama, nimeni nu-l mai poate ascunde pe Paul Newman de mine.

Dar nici de acolo nu l-am putut vedea, fiindcă de fiecare dată când ajungea la Hotelul King David, mașina neagră îl lăsa direct în fața ușilor rotative de sticlă, iar el se strecura înăuntru, fără să arunce măcar o privire spre mulțimea adunată în fața clădirii. Într-un final, mama a reușit să-l vadă pe Paul Newman, pentru că a făcut figurație într-o scenă în care era anunțată înființarea statului, scenă care a fost filmată în Complexul Rusesc. Și-a luat binoclul pe care i-l cumpărase tata pentru a urmări păsările în timpul plimbărilor noastre pe dealurile Ierusalimului și, chiar dacă a reușit în cele din urmă să-l vadă pe Paul Newman, mama tot a fost dezamăgită.

— L-am văzut, însă el, nada, nu m-a văzut. Dar cum ar fi putut să o facă, de la o milă depărtare?

Mama era convinsă că, dacă Paul Newman ar fi văzut-o de aproape, nu i-ar fi putut rezista. Nimeni nu-i putea rezista mamei mele. Nu era nevoie decât ca cineva să-i spună lui Paul Newman că mama era regina frumuseții din Ierusalim. Dar nimeni nu i-a spus, iar mama m-a obligat să merg cu ea să vedem Exodul, în fiecare zi cât a rulat la Cinematograful Orion, mulțumită lui Alberto, plasatorul care fusese în spital cu mama în timpul războiului şi care ne lăsa să intrăm fără bilet.

Mama mea admira foarte tare vedetele, iar pe Paul Newman, Joanne Woodward, Doris Day şi pe Rock Hudson, cel mai mult dintre toți. Visam ca într-o zi să merg la Hollywood, chiar dacă nu știam unde e Hollywoodul, și să ajung o actriță faimoasă, iar mama să nu-mi mai spună vreodată că sunt o „primitivă“, că sunt diferită de toți oamenii normali și nici să nu se mai întrebe cum, cum de a născut o asemenea fiică. Așa că exersam, până când aveam să ajung la Hollywood.

Oricând mi se ivea ocazia, când curtea bunicului și a bunicii era liberă, mă purtam ca și cum aș fi jucat într-un film. Numele meu era Natalie, precum cel al lui Natalie Wood, și dansam ore întregi în brațele lui James Dean, iar când eu și James Dean terminam de dansat, făceam o plecăciune în fața unui public imaginar. Odată, când am terminat de dansat, am auzit aplauze furtunoase și voci care strigau: „Bravo! Bravo!“ M-am oprit panicată și am văzut cum tot cartierul stătea la gard şi se uita la spectacolul meu. Rușinată până în măduva oaselor, am fugit în casă, direct în camera bunicului, m-am întins pe patul lui și mi-am îngropat capul între perne, cu ochii plini de lacrimi de rușine. Bunica Roza, care văzuse întreaga scenă, nu a venit după mine. După mult timp, când am ieșit din cameră, am găsit-o stând în fotoliul ei din sufragerie. S-a uitat la mine și mi-a spus:

— Gabriela, querida, de ce te-ai rușinat? Ai dansat minunat. Ar trebui să le spui mamei tale și tatălui tău să te înscrie la lecțiile de balet ale Rinei Nikova.

Dintre toți membrii familiei, de bunica Roza mă simțeam cel mai apropiată. Cât timp a trăit bunicul Gabriel, casa lui și a bunicii a fost centrul familiei. Ne adunam acolo în seara de Sabat, pentru kiddush şi pentru cină, iar sâmbăta dimineața, pentru huevos haminados, pe care bunica le scotea fierte din oală, iar noi le mâncam cu burekas umplute cu brânză și sutlac, budincă de orez dulce, pe care bunica desena cu scorțișoară Steaua lui David.

După micul-dejun de Sabat, noi ne jucam în curte, mama, Rahelica și Becky vorbeau între ele, iar tata, Moise al Rahelicăi și Eli Cohen cel frumos al lui Becky vorbeau despre fotbal. Se ajungea întotdeauna la o ceartă, din cauză că tata era suporter Hapoel Ierusalim, iar Eli și Moise erau suporteri Beitar. Așa trecea timpul până la prânz, când mâncam hamin macaroni. După hamin, bunicul ațipea, iar noi, copiii, eram trimiși la culcare pentru a nu-l deranja. Mama, Rahelica și Becky continuau să stea de vorbă, iar tata, Moise și Eli Cohen mergeau acasă la sora tatălui meu. Mătușa Clara și soțul ei, Iacov, locuiau pe strada Lincoln, de cealaltă parte a stadionului YMCA, unde în fiecare după-amiază de Sabat se juca un meci de fotbal al echipei Beitar. Acolo, unchiul Moise spunea:

— Să te uiți la meci din balconul Clarei și al lui Iacov e mai bine decât de la peluza întâi.

Eu și fratele meu mai mic, Roni, îl porecliserăm „Jakotel“ pe unchiul Iacov, după ce am văzut filmul Jack, the Giant Killer, care rula la Ornea şi pe care îl văzuserăm de aproape o sută de ori, fiindcă Iţac, plasatorul de la Ornea, fusese şi el cu mama în spital, în timpul războiului.

— Ce bine că mama aproape a murit în Războiul de Independență, spunea Roni. Cum am mai fi văzut altfel toate filmele gratis?

După ce bunicul a murit și bunica nu a mai gătit, prânzul de Sabat cu hamin macaroni s-a mutat în casa noastră și, în loc să dormim la prânz, după masă mergeam cu toții să vedem meciul echipei Beitar. De jos, simțeam că balconul mătușii Clara și al lui Jakotel s-ar fi putut prăbuși sub greutatea milioanelor de membri ai familiei, așa că aveam grijă să nu trec pe sub balcon, ci să merg pe partea aglomerată a trotuarului, pe lângă YMCA.

Rămas fără nicio opțiune, tata era forțat să vadă meciurile echipei Beitar Ierusalim în fiecare zi de sâmbătă. Atât timp cât putea să se uite gratis la meciuri, de la balconul Clarei și al lui Jakotel, venea cu noi, deși îi blestema tot timpul pe „porcii ăia“ și se ruga să piardă, iar cumnații lui strigau:

— Fir-ai tu să fii, David! De asta vii? Să aduci ghinion echipei?

Bunica Roza nu venea niciodată cu noi, să vadă meciul celor de la Beitar, ci se întorcea după prânz la ea acasă. Uneori o însoțeam, și, dacă adormea după masă, dădeam o raită prin sertarele ei, căutând comori ascunse, iar când se trezea, se supăra pe mine și-mi spunea:

— De câte ori ți-am spus să nu-ți mai bagi nasul în lucrurile altora? Știi ce i s-a întâmplat pisicii care și-a vârât lăbuța într-un sertar care nu era al ei? Și-a prins-o acolo, iar degetele i-au fost tăiate. Vrei să ai și tu o mână fără degete?

Mă speriam atât de tare, încât îmi afundam mâinile adânc în buzunare și juram că n-o să-mi mai bag niciodată nasul în lucrurile altora, dar nu mi-am ținut niciodată promisiunea.

De câteva ori pe săptămână, după-amiaza, când mama mergea la Cafeneaua Atara sau în altă parte, bunica venea și avea grijă de mine și de Roni. O rugam să-mi spună povești de demult, dinainte să mă fi născut, din timpul inglezilor și al magazinului bunicului Gabriel, din Piața Mahane Yehuda, despre mașina lui neagră, cu care mergeau la Marea Moartă și la Tel Aviv, sau despre perioada în care locuiau în casa cu lift, de pe strada King George, vizavi de sinagoga Yeshuron, și despre cum a venit toată familia ca să vadă o baie cu două robinete, unul pentru apă caldă și altul pentru apă rece, o baie cum bunica văzuse doar în casele în care făcea curățenie.

Puneam o grămadă de întrebări, iar bunica zicea că probabil am înghițit un aparat de radio și că îi dădeam o durere de cap groaznică, dar se vedea de la o poștă că-i plăcea să-mi povestească lucruri pe care cred că nu le mai spusese nimănui altcuiva.

Într-o zi, bunica s-a așezat pe scaunul bunicului, pentru prima dată de când murise, și mi-a spus:

— Gabriela, querida, bunica ta este o femeie bătrână, care a văzut multe la viața ei. Am avut o viață grea, tatăl meu și mama mea au murit în timpul epidemiei de holeră care a lovit Ierusalimul nostru, iar noi am rămas orfani. Aveam zece ani, Gabriela, cât ai tu astăzi, iar Efraim, odihnească-se-n pace, avea cinci ani și rămăsese doar cu mine. Fratele meu Nissim fugise în America, iar nenorociții de turci îl spânzuraseră pe fratele nostru Rahamim la Poarta Damascului, fiindcă nu a vrut să se alăture armatei lor. N-aveam nimic de mâncare, n-aveam haine, și în fiecare zi mergeam în Piața Mahane Yehuda, după ce plecau precupeții, și strângeam tot ce rămânea pe jos în urma lor: roșii, castraveți și, uneori, câte un colț de pâine. Am avut grijă de Efraim și am început să lucrez pentru inglezi, iar doamna îmi dădea de mâncare, dar eu mâncam jumătate, iar jumătate păstram pentru Efraim.

Când am împlinit șaisprezece ani, bunica Mercada, odihnească-se-n pace, m-a măritat cu fiul ei, bunicul tău Gabriel, Domnul fie cu el, și deodată am avut parte de o viață bună. Gabriel era bogat și frumos, toate fetele din Ierusalim îl voiau, iar dintre toate, Mercada m-a ales pe mine. De ce m-a ales pe mine, o orfană săracă, am aflat după muchos anos, dar pe atunci nu puneam întrebări. Îl știam pe Gabriel de la magazinul din piață. În fiecare vineri, mă duceam să iau brânza și măslinele pe care el și tatăl lui, domnul Rafael, odihnească-se-n pace, le împărțeau săracilor. Cum aș fi putut să cred că va ajunge la un moment dat soțul meu? Că voi fi mama fiicelor lui? Ce șansă aveam eu, o orfană din cartierul Shama, fără familie și fără descendență, să mă apropii de familia Armoza? Și atunci, de nicăieri, dintre toate fetele din Ierusalim, ea m-a ales pe mine pentru fiul ei. Dio santo, am crezut că visez, și chiar dacă m-a sfătuit să-mi iau un răgaz și să mă gândesc bine, am acceptat imediat, iar viața mea s-a schimbat cu totul. Deodată aveam o casă; deodată aveam haine, mâncare, familie. Nu spun că era totul roz, multe lucruri erau întunecate din cauza păcatelor mele, dar nu-mi păsa, important era că nu mai trebuia să curăț casele inglezilor și că Efraim avea să crească bine îmbrăcat și hrănit. Important era că, în locul familiei pe care o pierdusem, aveam acum una nouă: un soț, copii, o soacră de la care speram că va fi ca o mamă pentru mine, cumnate care să fie ca niște surori și cumnați care să fie ca niște frați.

Gabriela, mi alma, sunt o femeie bătrână și în curând voi muri; și după ce voi muri, tu vei fi singura căreia îi va fi dor de mine. Fiicele mele, să fie ele sănătoase, vor plânge o vreme, după care își vor continua viața. Este în firea omului, timpul își face lucrarea, iar oamenii uită. Dar tu, querida, tu nu vei uita, nu vei face ca mama ta, care are memoria unei păsări, care acum spune un lucru şi uită imediat ce tocmai a spus. Am fost foarte atentă la asta, încă de când erai de-o șchioapă, niciodată nu-ți tăcea gurița, avlastina de la Palestina, puneai întrebări încontinuu, ca și cum ai fi vrut să înghiți dintr-odată lumea întreagă. Acum, querida mia, îți voi povesti despre bunica Roza și despre bunicul Gabriel, și despre familia noastră, care, dintr-o familie bogată, ai cărei membri trăiau într-o casă cu lift și baie şi aveau cel mai frumos magazin din Piața Mahane Yehuda, au devenit niște horanim, amărâți care cu greu găseau câțiva bănuți să-și cumpere vin pentru binecuvântarea de Sabat.

Tot ceea ce-ți spun eu acum am auzit din gura bunicului Gabriel, care a povestit istoria familiei așa cum a auzit-o de la tatăl lui, Rafael, odihnească-se-n pace. După ce Rafael a murit, Gabriel a promis să continue să spună povestea familiei, din ziua în care au sosit din Toledo, după ce regele Ferdinand și regina Isabella, arde-le-ar sufletele în focul Gheenei, i-au alungat pe evreii din Spania în țara lui Israel. Și pentru că eu și Gabriel, să ne fie iertate păcatele noastre, nu am avut fii, ci doar fiice, spunea povestea din nou și din nou pentru Luna, pentru Rahelica și Becky și le punea să jure că le vor povesti la rândul lor copiilor lor. Dar eu nu am încredere că mama ta îți va împărtăși povestea, fiindcă e tot timpul cu capul în nori, vai de mi sola, dar să nu spunem mai mult. Așadar, mi alma, vino, bonica, stai aici pe genunchii bătrânei tale bunici și ascultă povestea bunicului Gabriel.

Iar eu am făcut cum mi-a spus. M-am cocoțat pe genunchii ei, m-am cuibărit la pieptul ei și am închis ochii, inspirându-i mirosul cald și familiar, care avea dulceața sutlac-ului și a apei de trandafiri. Bunica mea se juca cu buclele mele, învârtindu-le în jurul degetului ei subțire, oftând adânc și oprindu-se din când în când, așa cum se întâmplă când urmează să fie spuse lucruri foarte importante, după care își continua povestea, ca și cum și-ar fi spus-o ei, și nu mie.

— După ce evreii au fost expulzați din Toledo, capul familiei, Señor Avraam, împreună cu părinții, frații și surorile lui au călătorit din Toledo până în Portul Salonic, de unde s-au îmbarcat pe un vas care i-a adus direct în Portul Jaffa.

— Și familia ta, bunico?

— Familia mea, mi alma, a călătorit și ea din Toledo la Salonic și a rămas acolo mulți ani, până când străbunicul meu, fie-i țărâna ușoară, a venit în țara lui Israel. Dar n-o să-ți povestesc despre familia mea, Gabriela, fiindcă din ziua în care m-am măritat cu bunicul tău și am intrat în familia Armoza, am devenit şi eu o Armoza, iar istoria familiei lui a devenit istoria familiei mele.

Acum ascultă-mă bine, bine de tot și nu mă mai întrerupe nici măcar o singură dată, fiindcă dacă o faci n-o să mai știu unde m-am oprit, așa că n-o să știu de unde să continui.

Am dat din cap și am promis să nu o mai întrerup.

— De la Jaffa, Señor Avraam a călătorit poate trei zile și trei nopți, până a ajuns în Ierusalim, și asta pentru că visul lui cel mai mare era să sărute pietrele Zidului Plângerii. În Ierusalim s-a întâlnit cu alți spanioli, care l-au dus la sinagogă și i-au dat un loc în care să doarmă. În Cartierul Evreiesc din Orașul Vechi, trăiau în acele vremuri negustori, artizani, aurari și argintari care făceau comerț cu arabii. Atunci, demult, se respectau şi erau în relații bune cu ismailiții, iar sefarzii se îmbrăcau la fel ca ei, ba chiar vorbeau araba, iar unii arabi vorbeau ladino.

Viața era foarte grea în țară pe atunci — Dio santo. Femeile nășteau câte opt copii, unul după altul, și toți mureau la naștere sau imediat după aceea.

Și eu am avut cinci copii cu bunicul tău Gabriel, dar numai trei fiice, fie-le viața lungă, pishcado y limon, au supraviețuit. Băieții au trăit mai puțin de o lună și, după ce s-a născut Becky, pântecul meu s-a închis.

Am făcut tot ce a trebuit să fac pentru a-i dărui lui Gabriel un fiu. Între logodnă și nuntă, eu și viitorul meu soț, bunicul tău, am fost invitați la ceremonia de circumcizie a unei rude. În timpul ceremoniei, mi-au pus copilul în brațe, pentru a-l da viitorului meu soț, care l-a dat la rândul lui mai departe, fiindcă așa era obiceiul, pentru a fi siguri că viitorului cuplu i se vor naște băieți.

Și într-adevăr, lăudat fie numele Domnului, nu la multe zile după nuntă, am rămas grea. Cât mi-a plăcut să fiu gravidă, până și soacra mea, Mercada, care până atunci nu-mi făcuse viața deloc ușoară, se purta bine cu mine. Ea și toate femeile din familie m-au îndopat cu bomboane cu miere, pentru a se asigura că nu voi naște, Doamne păzește, o fiică, ci că voi naște, Doamne-ajută, un fiu.

De morți numai de bine, Gabriela, dar ori de câte ori avea ocazia, soacra mea, Mercada, odihnească-se-n pace, îmi înfigea cuțitul în spate și-n inimă, însă în timpul acelei prime sarcini a avut grijă să fiu înconjurată numai de iubire.

Orice aș fi cerut, primeam, chiar şi cele mai ciudate lucruri, deoarece se știa că, dacă nu mi-ar fi fost satisfăcute poftele, puteam naște, Doamne apără și păzește, un copil urât, cu un semn din naștere pe piele. Iar eu, în plină iarnă, ceream struguri şi smochine. De unde să-mi aducă struguri şi smochine, când afară era potop? Pe de altă parte, am avut lămâi mari din plin, deoarece la noi se credea că sunt semn pentru băiat.

Când a venit sorocul, Gabriel s-a dus repede la sinagogă, împreună cu ceilalți bărbați din familie, pentru a se ruga pentru binele meu și al copilului. Am rămas în cameră cu moașa și cu femeile din familie, supravegheate de Mercada, iar țipetele mele din noaptea aceea s-au auzit de la casa noastră, din Orașul Vechi, și până-n Nahalat Shiva, în Orașul Nou. Am împins și am împins, o dată, și încă o dată, şi încă o dată, până când aproape mi-am dat sufletul, iar în clipa în care eram deja sigură că Preaputernicul mă va lua la El, am născut un băiat. Mercada a deschis ușa și a strigat, „Bien nacido, e băiat!“ Și toate vecinele care stăteau la ușă, afară, i-au răspuns: „Sano que ’ste, să fie sănătos!“ Moașa a luat băiatul, l-a spălat și l-a înfășurat într-o pânză albă din bumbac, apoi mi l-a așezat pe piept. Dar, înainte de a apuca să-i sărut părul roșu, Mercada l-a luat și le-a strigat copiilor să dea fuga la sinagogă, pentru a-l chema pe Gabriel să-și vadă primul născut.

Când a ajuns acasă, Gabriel a luat băiatul din brațele Mercadei și l-a ținut cu blândețe la inima lui, ca și cum trupșorul i-ar fi fost făcut dintr-un cristal scump, apoi, ca și cum, dacă l-ar fi strâns mai tare, s-ar fi spart, l-a apropiat de inimă și i-a mulțumit Domnului. Abia după aceea s-a întors către mine, care stăteam întinsă între cearșafuri aproape moartă, și, pentru prima dată în viața noastră, m-a sărutat pe frunte.

Ce pot să spun, querida mia, a fost unul dintre cele mai fericite momente ale vieții mele. Pentru prima dată de la nuntă, am simțit un strop de iubire din partea lui Gabriel. Chiar și Mercada, cu fața ei acră ca o lămâie, care nu-mi zâmbea niciodată, care îmi vorbea întotdeauna pe un ton tăios și nu mă întreba nimic, mi-a spus atunci: „Como ’stas, Roza? Quires una cosa? Cum te simți Roza? Ai nevoie de ceva?“ Dar, înainte de a-i da vreun răspuns, i-a poruncit fiicei ei Allegra să-mi aducă niște leche con dvash, adică lapte cu miere.

Eram fericită, Gabriela, simțeam că, pentru prima dată de când devenisem o Armoza, Mercada și Gabriel erau mulțumiți de mine. Îi dăruisem Mercadei un nepot, iar lui Gabriel, un fiu. Am simțit o căldură intensă în inima mea, un fel de mândrie, am simțit că poate acum voi fi parte din familie, voi fi una dintre ei.

Copilul a primit numele Rafael, după străbunicul tău, care murise cu puțin timp înainte de căsătoria mea cu Gabriel.

Cât l-am iubit pe Rafael, lumina ochilor mei. Chiar dacă eram epuizată după travaliu, am curățat lună camera în care locuiam, ca nu cumva să se îmbolnăvească bebelușul și să moară, precum copiii yemeniților din Silwan, care cădeau ca muștele din pricina mizeriei. Leagănul lui Rafael era așezat sub fereastră, iar deasupra lui era atârnată o tara, o lampă cu ulei pe care Gabriel o adusese de la sinagogă, iar în fiecare zi după rugăciunile de seară, învățații Torei veneau și recitau din Zohar, în cinstea pruncului Rafael.

Dar bebelușul, oricât l-am răsfățat, oricât l-am iubit și oricât m-am rugat pentru el, plângea şi plângea, de nu mai aveam nici zi, nici noapte. Îl țineam toată ziua în brațe, dar el plângea de nu mai știam ce să fac. Eram şi eu tot un copil, de șaisprezece, poate șaptesprezece ani, iar bebelușul plângea şi în leagăn, şi în brațe. Îl luam și îi șopteam cu drag: „Querido mio, hijo mio, mi alma, ce te doare, Rafaeli? Ce te doare?“ Copilul plângea încontinuu, și eu împreună cu el, până mi-au secat toate lacrimile, dar Rafael nu se oprea nici măcar să respire. Mercada îmi spunea că poate nu am îndeajuns de mult lapte, că poate ar trebui să-i căutăm o doică, dar nu voiam ca pruncul meu să sugă la sânul altei femei, nu voiam ca brațe străine să-i strângă trupul la piept. Pentru a avea mai mult lapte, Mercada mă forța să mănânc usturoi, deși îl uram, și îmi spunea încontinuu că numai usturoiul îl va face pe Rafael să mănânce cum trebuie și că atunci va fi fericit și se va opri din plâns.

Cel mai tare mă temeam de deochi și de duhuri. Era foarte important să o păcălim pe Lilith, cel mai rău dintre duhuri, despre care se știa că-i place să le facă rău băieților mici. Așa că, pentru ca nu cumva, Doamne apără și păzește, să vină Lilith să mi-l ia, l-am îmbrăcat în haine de fată. După știință noastră, Gabriela, pentru a domoli un duh rău, trebuia să „vindem“ copilul cuiva. Mama lui Gabriel fusese vândută când era copil și de aceea numele ei era Mercada, care înseamnă „cumpărat“.

Când a venit timpul să-l vând pe micul Rafael, m-am dus la vecina mea bună, Victoria Siton, și i-am spus: „Am un sclav de vânzare“, codul pentru vânzarea unui copil. Victoria a fost de acord să „cumpere sclavul“, iar plata a fost o brățară de aur. A doua zi, cele două familii s-au întâlnit și au sacrificat o capră, după care i-am schimbat numele lui Rafael în Mercado — „cumpărat“.

— Victoria este cealaltă bunica a mea? am întrebat, întrerupând-o pe bunica Roza.

— Pe atunci nu știam că fiul Victoriei, tatăl tău, David, se va căsători cu Luna și că ne vom încuscri. Pe atunci, Victoria Siton era vecina noastră din Ohel Moshe, iar obiceiul era să-ți vinzi copilul unui vecin.

Victoria Siton l-a ținut pe Rafael în casa ei timp de trei zile, după care s-a organizat o nouă ceremonie de vânzare și l-am cumpărat înapoi de la ea. Dar nimic n-a fost de folos, Gabriela, nici hainele de fată cu care l-am îmbrăcat şi nici faptul că a fost cumpărat de Victoria Siton. Nenorocitele de duhuri ne-au păcălit și ,când Rafael avea aproape o lună și nu avusese încă loc ceremonialul întâiului născut, s-a făcut albastru precum ochiul care stătea agățat deasupra leagănului lui pentru a-l proteja, iar în clipa în care au ajuns Gabriel și Mercada, era deja mort. Mercada a ridicat pătura de pe Rafael, s-a uitat în ochii lui Gabriel și a spus că asta era pedeapsa lui Dumnezeu. N-am înțeles atunci de ce bunicul tău merita o asemenea pedeapsă de la Dumnezeu și abia după mulți ani am priceput ce a vrut să spună femeia aia bătrână și acră.

În noaptea în care a murit Rafael, am murit și eu. Nu am murit când blestemații de turci l-au spânzurat pe fratele meu Rahamim la Poarta Damascului, n-am murit nici când tatăl meu și mama mea s-au prăpădit de holeră și am rămas singură pe lume, o fetiță de zece ani, cu un frate de cinci. Nu am murit nici când mi-am dat seama că soțul meu nu mă iubea și că poate nici nu o va face vreodată, cum nu am murit nici când am înțeles că singurul lucru pe care și-l dorea soacra mea era să-mi facă viața un iad. Dar când a murit copilul meu, Rafael, am murit și eu; iar bunicul tău Gabriel a murit și el, şi doar după ce s-a născut mama ta, Luna, a început să trăiască din nou.

După ce s-a născut Luna, ni s-a mai născut un fiu, dar a murit chiar înainte de a apuca să-l circumcidem și să-i punem un nume. Însă bucuria nu s-a întors în inima mea nici după ce s-a născut Luna, și nici după ce s-au născut Rahelica și Becky. Știi cine a readus-o la viață pe bunica ta?

— Cine? am întrebat, privind-o cu ochii mari.

— Tu, mi alma, mi-a răspuns bunica Roza și, chiar dacă nu-i plăcea să sărute, m-a sărutat pe cap, iar în clipa aceea am simțit că-mi explodează inima. Tu mi-ai adus înapoi fericirea. Fiicele mele, fie ele sănătoase, nu m-au iubit niciodată cum mă iubești tu, hija mia, și poate că nici eu nu le-am iubit cum își iubește o mamă copiii. Inima mea era plină de durere și dor pentru Rafael și nu mai era niciun loc rămas pentru ele. Dar pe tine, querida mia, mi vida, viața mea, pe tine te iubesc mult de tot. În momentul în care te-ai născut, inima mea s-a deschis din nou și ai adus în ea o fericire de care uitasem că există în lume.

— Te iubesc, bunico, te iubesc cel mai mult pe lumea asta, am spus, strângându-mi brațele în jurul trupului ei.

— Iubire, a râs bunica Roza. În familia noastră, Gabriela, „iubire“ este un cuvânt pe care nu-l rostim niciodată. Nu am auzit în viața mea cuvinte precum iubire de la mama, fie-i țărâna ușoară. Toată viața ei a trăit în sărăcie, până a murit în timpul epidemiei de holeră care a secerat aproape întreaga populație a Ierusalimului, iar Gabriel, odihnească-se-n pace, nu mi-a zis nici măcar o singură dată „Te iubesc“. Și, oricum, ce e iubirea, la urma urmelor? Cine știe? Înainte de a se mărita, fetele mele au spus: „Îl iubesc pe David“, „Îl iubesc pe Moise“, „Îl iubesc pe Eli“, iar eu am spus „Iubire? S-a pogorât printre noi Mesia cel prorocit“. E un mare noroc, o binecuvântare din ceruri că am avut doar fete, fiindcă, în familia noastră, bărbații se însoară cu femei pe care nu le iubesc. Bărbații din familia Armoza, Gabriela, nu rostesc cuvântul iubire, nici măcar atunci când nimeni nu e acolo să-i audă. Dar poveștile despre iubirea care frânge inimi, Gabriela, poveștile despre iubirea în care nu există iubire, din acestea sunt multe în familia nostră, pe acestea Dumnezeu, lăudat fie Numele Lui, nu le-a ținut departe de noi.

Bine, haide, ridică-te acum, e destul pentru astăzi. Am spus oricum mai mult decât aș fi vrut. Ridică-te. Mama ta va veni în curând să te ia acasă și se va supăra că nu ai mâncat încă nimic. Vino, querida, ajută-mă să tai legumele pentru salată.

Abia în următoarea sâmbătă, după ce am mâncat hamin macaroni și toată lumea a plecat să vadă meciul echipei Beitar din balconul Clarei și al lui Jakotel, am mers din nou la bunica, iar ea m-a așezat încă o dată pe genunchii ei și a continuat povestea familiei Armoza.

— Străbunicul tău, Rafael, era un om foarte credincios, un învățat care studiase Cabala și chiar făcuse drumul de la Ierusalim la Safed, pentru a se ruga împreună cu Ari cel Sfânt. Se spune că Rafael era hotărât să nu se căsătorească niciodată și că aproape jurase să nu aibă copii și să-și dedice toată viața studiului Torei.

— Și atunci cum s-a născut bunicul Gabriel, dacă tatăl lui nu s-a căsătorit?

— Paciencia, querida, toate la timpul lor. Ascultă-mă și nu mă întrerupe, fiindcă, dacă mă întrerupi din nou, o să uit ce voiam să-ți spun și nu o să mai afli nimic. Dio santo, de ce nicio fată din familia Armoza nu are răbdare? a oftat bunica, luându-şi un răgaz înainte de a continua povestea.

Apoi a coborât vocea, ca și cum mi-ar fi șoptit un secret.

— Se spune că într-o zi, tatăl lui Rafael l-a vizitat la Safed și l-a anunțat că i-a găsit o mireasă — Rivka Mercada, fiica de cincisprezece ani a rabinului Yohanan Toledo, un evreu pios și un negustor bogat. Rafael nu putea să iasă din cuvântul tatălui său, dar a cerut, și i s-a dat, permisiunea de a rămâne la Safed încă trei luni, până la nuntă. Începând din ziua aceea, s-a dedicat unei vieți chiar mai modeste și ascetice.

Cele trei luni au trecut încetul cu încetul și a sosit momentul în care Rafael trebuia să se întoarcă la Ierusalim și să o ia de soție pe fecioara Rivka Mercada, după cum hotărâseră tatăl ei și tatăl lui. Dar, cu cât se apropia mai mult data nunții, cu atât devenea Rafael mai pios și își petrecea mai multe zile postind. Și atunci, Gabriela, s-a întâmplat ceva ce avea să-i schimbe lui Rafael viața pentru totdeauna.

Tu încă ești mică, Gabriela, dar ar trebui să știi, mi alma: iubirea nu este doar oarbă, ci și orbește, iubirea poate aduce o mare bucurie, dar poate aduce și cele mai mari necazuri. Bunica ta, Gabriela, nu a știut ce înseamnă iubirea. Bunicul tău nu m-a iubit niciodată așa cum iubește un bărbat o femeie și poate că nici eu nu l-am iubit așa cum stă scris în Cântarea Cântărilor, dar am fost alături de el și i-am dăruit fiice, sanas qui ’sten, să le țină Domnul sănătoase, am avut grijă de el și de fete și am făcut tot ce mi-a stat în putere să avem o viață bună, nici mai mult, nici mai puțin. Dar în fiecare seară, înainte de a adormi, m-am gândit la ce este iubirea și nu am putut să-mi scot din minte povestea străbunicului Rafael.

Într-o zi, după cum am auzit, Rafael mergea pe una dintre aleile din Safed, către sinagoga Iosef Caro, cufundat în sine și murmurând o rugăciune. Ochii lui erau pe jumătate închiși, când s-a lovit, din greșeală, de o tânără fată. Rafael s-a înfiorat, iar când și-a ridicat capul, ochii lui s-au întâlnit cu ochii ei albaștri ca marea și adânci ca o fântână. Părul îi era prins în două cozi aurii, iar pielea ei era albă ca zăpada. Rafael, care s-a simțit ca și cum ar fi văzut frumusețea Prezenței divine, și-a acoperit repede ochii cu mâna și s-a grăbit pe calea lui. Dar, în toate zilele și nopțile care au urmat, n-a mai putut să-și scoată din minte imaginea fetei. Îi apărea dimineața, când mergea la rugăciunea de dimineață, și noaptea, când mergea la rugăciunea de seară. Îi apărea când mergea la baia ritualică și când se întindea să doarmă. Nu înțelegea ce era emoția aceea. Știa doar că ochii ei albaștri îl loviseră ca un fulger. Dio santo, s-a gândit, e un păcat ce simt pentru această femeie străină, un păcat.

S-a hotărât să postească mai mult și a jurat să nu meargă în niciun loc în care mergeau și femeile, deoarece știa că logodnica lui îl aștepta la Ierusalim, așa cum hotărâseră tatăl său și cel al fetei. Dar imaginea fetei așkenaze de pe alee îl bântuia ca un duh și nu-i dădea deloc pace nici ziua, nici noaptea. Orice făcea, nu putea alunga nicicum gândurile despre fata cu ochi albaștri şi cosițe aurii, și, nu la mult timp după aceea, a ajuns să o aștepte la capătul aleii unde se lovise de ea prima dată. A văzut-o ieșind dintr-o curte și a urmărit-o, dar, în clipa în care ea s-a întors și l-a țintuit cu privirea ochilor ei albaștri, a fugit din nou mâncând pământul.

În aceeași zi, Rafael s-a hotărât să se întoarcă la Ierusalim, mult mai repede decât hotărâse tatăl lui, ca să scape o dată pentru totdeauna de dibbuk-ul1 cu ochi albaștri. Nici măcar nu i-ar fi trecut prin minte să-i vorbească unei fete din comunitatea așkenază, deoarece știa că era interzis, ca şi cum ar fi fost un păcat. Înțelegi, Gabriela? Un păcat!

Nu înțelegeam neapărat ce era comunitatea așkenază și cu siguranță nu știam ce este un păcat, dar bunica nu a observat asta. Și-a continuat povestea, ca și cum ar fi fost ea însăși posedată de un dibbuk, legănându-mă distrată pe genunchii ei, de parcă ar fi uitat că eram acolo, și probabil a continuat să povestească și după ce am adormit.

Când m-am trezit, era liniște și se auzea doar murmurul rugăciunilor și chemarea congregației de la sinagoga din apropiere, iar ici şi colo se auzeau râsetele copiilor din alte curți. Am găsit-o pe bunica șezând gânditoare în scaunul bunicului.

— Bună dimineața, querida mia, mi-a zis, deși era aproape seară, iar cina aștepta pe masa din grădină.

Uneori, când dormeam la bunica, pregătea burekas special pentru mine și îmi făcea sutlac, cu scorțișoară presărată în forma stelei lui David, exact așa cum îmi plăcea mie.

— Să nu-i spui niciun cuvânt mamei tale despre toate astea, Gabriela, să nu se obișnuiască! Las-o să-ți facă în continuare burekas și să nu mă pună pe mine.

La fel ca restul familiei, bunica nu știa că mama cumpăra burekas gata făcute de la Kadosh, crezând că le pregătea chiar ea. Mama mă pusese să jur că n-o să spun niciodată nimănui și că o să-mi țin gura.

Bunica mi-a curățat cu atenție un ou fiert tare și l-a împărțit în patru.

— Mănâncă, mănâncă, fată bună. Trebuie să crești.

Apoi s-a așezat din nou pe scaunul bunicului și a continuat povestea de unde rămăsese atunci când adormisem, cu câteva ore înainte.

— Înțelegi ce s-a întâmplat, Gabriela? Rafael, odihnească-se-n pace, se îndrăgostise de o fată așkenază din Safed, dar era absolut interzis pentru sefarzi să ia în căsătorie pe cineva din comunitatea așkenază. Asta se întâmpla pe timpul turcilor, când poate doar șase mii de evrei erau în toată țara, dintre care aproape toți trăiau în Ierusalim. În perioada aceea, nu erau doar evrei spanioli în țară, ci și evrei din țările așkenaze. Vai, vai, cât de greu era pentru așkenazi. Miskenicos, bietele suflete, nu știau arabă, nu știau ladino și nu înțelegeau nimic. Dar așkenazii erau și ei evrei, nu-i așa? Prin urmare, sefarzii și-au deschis ușile și i-au lăsat să se roage în sinagogile lor, iar așkenazii făceau totul ca sefarzii, ba chiar au început să vorbească araba și să se îmbrace ca sefarzii, care se îmbrăcau ca arabii. Făceau tot ce puteau să se amestece cu sefarzii, fiindcă, până la urmă, eram cu toții evrei și trebuia să ne ajutăm unii pe alții. Dar de căsătorit, Doamne apără și păzește! Fiindcă sefarzii voiau să se țină doar pentru ei și să se căsătorească doar unii cu alții, ca să nu se amestece cu așkenazii și să aibă copii jumate-jumate.

Vai de mine, Gabriela, ce scandal și ce rușine putea aduce o mireasă așkenază asupra unei familii. Ca Sara, fiica lui Yehuda Yehezkel, care s-a măritat cu Yehoshua Yellin, așkenazul. Și chiar dacă Yehuda Yehezkel le amintea tuturor din nou și din nou că tatăl mirelui era un mare învățat al Torei, nu a contat câtuși de puțin, nimic n-a fost de folos; ce rușine! Sefarzii se împotriveau atât de tare căsătoriilor cu așkenazii, încât Señor Moise Montefiore a oferit o sută de napoleoni de aur oricui intra într-o căsătorie mixtă. Și știi ce însemna o sută de napoleoni de aur, Gabriela? Ceva ca o mie de lire, poate zece mii de lire! Și în ciuda sărăciei din Ierusalim, și chiar dacă o sută de napoleoni de aur era o sumă la care cei mai mulți oameni doar visau, nimeni nu a acceptat oferta.

Rafael, pacea fie cu el, nu se mai gândea decât la fata așkenază. Ochii ei albaștri îl urmăreau oriunde se ducea. Înțelegi, Gabriela, mi alma, chiar dacă o văzuse doar pentru o clipă, îi intrase adânc în inimă și acolo rămăsese, iar în loc să studieze Tora zi și noapte, el se gândea doar la fata așkenază. Ca şi cum un duh ar fi intrat în el, mergea pe aleile din Safed, smintit, căutând-o cu privirea — dimineața după rugăciune, după-amiaza, când soarele îi trimitea pe toți oamenii înăuntru, între pietrele reci ale caselor lor, și seara, după rugăciune, când prietenii lui se adunau la sinagogă. La fel și noaptea târziu, când până şi luna și stelele mergeau să doarmă, el hoinărea pe alei, uitându-se prin ferestre, deschizând porțile curților, sperând să o vadă din nou. Dar părea că fata așkenază dispăruse fără urmă, ca şi cum ar fi înghițit-o pământul. Nu a mai văzut-o niciodată de atunci și, chiar dacă era încă în inima lui, înăuntrul lui a simțit o ușurare și a crezut că e un semn din ceruri. A mers la baia ritualică a lui Ari cel Sfânt, şi-a purificat corpul şi s-a întors grăbit la Ierusalim. Cu câteva săptămâni înainte de ceremonia nunții, a mers cu tatăl lui la casa familiei miresei, pentru a o întâlni pentru prima dată pe viitoarea lui soție. Tot drumul, Rafael a tăcut ca un mut și nu i-a pus tatălui său nicio întrebare despre mireasă. Și mireasa, miskenica, s-a baricadat într-o cameră încuiată și, până când mama ei nu a spart încuietoarea, amenințând c-o omoară, a refuzat să iasă și să-și întâlnească viitorul soț. Timp de trei zile și trei nopți, se spune, a fost atât de speriată, încât nu s-a mai oprit din plâns, iar cuvintele blânde și iubitoare ale mamei ei n-au fost de niciun folos. Cu cât îi spunea mama ei mai multe despre rolul de soție și cu cât îi dădea mai multe instrucțiuni despre cum trebuie să se comporte cu soțul ei în noaptea nunții, cu atât plângea mai tare.

Rafael și tatăl lui au stat mult timp în salonul familiei Toledo, așteptând ca mireasa să-și facă apariția, până când tatăl fetei și-a pierdut răbdarea, s-a scuzat, a mers în camera în care fiica lui plângea de sărea cămașa de pe ea și a amenințat-o cu moartea dacă nu se oprește din a-l face de rușine, reproșându-i mamei ei că o alintă prea mult şi că-i permite să facă ce vrea.

În cele din urmă, Rivka Mercada a ieșit din cameră, ascunzându-se în spatele mamei ei, și s-a uitat pe furiș la mirele cu barbă roșie, dar nu a îndrăznit să-l privească în ochii care oricum erau ațintiți spre podea. Întâlnirea a fost una scurtă, iar Rafael a fost recunoscător pentru faptul că, în drum spre casă, tatăl lui nu l-a întrebat ce părere are despre mireasă.

În dimineața nunții, s-au adunat în casa miresei mama mirelui, mama miresei și rude aparținând ambelor familii și, împreună cu prietenele ei cele mai bune au înconjurat mireasa și au condus-o cu cântec și dans la bagno, în timp ce aruncau asupra ei cu dulciuri. După aceea, mama lui Rafael a luat tortul pe care îl adusese de acasă, l-a tăiat deasupra capului miresei și a împărțit feliile între prietenele ei fecioare, binecuvântându-le şi spunându-le că speră că-și vor găsi un mire în scurt timp, amin. Apoi fiecare femeie a mers la casa ei, iar mama lui Rafael a vorbit cu fiul său, dându-i instrucțiuni clare despre cum să se comporte cu mireasa lui în noaptea nunții.

— Querido mio, i-a spus, astăzi te dau pe mâinile unei alte femei. De astăzi, ești al ei, dar nu uita că eu sunt mama ta și voi fi întotdeauna mai importantă decât soția ta. Și când veți avea un copil, iar cu ajutorul lui Dumnezeu, și el se va însura, soția ta, mama lui, va fi mai importantă decât soția pe care și-o va lua. Așa este rânduit la noi. Mama este întotdeauna înaintea soției. Mama este prima Señora. Soția ta, mi alma, este una dintre noi, o femeie bună. Eu și tatăl tău am ales-o după ce am văzut multe fete. Mama și tatăl ei au răsfățat-o și de aceea trebuie s-o pui la punct încă de la bun început, să știe cine este stăpânul casei! Nu o alinta, așa cum a făcut tatăl ei. Trebuie să țină casa curată, să gătească pentru tine, să spele pentru tine și, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-ți dăruiască fii sănătoși, dar și tu trebuie să ai grijă de ea, să-i aduci cele trebuincioase, să o respecți și să o tratezi ca pe o prințesă. În noaptea nunții, mi alma, comportă-te cu ea așa cum un bărbat se comportă cu o femeie, dar fii blând cu ea, nu o forța și, dacă nu merge prima dată, încearcă din nou, și dacă nu merge nici a doua oară, încearcă şi a treia oară. Ușor, blând și, cu ajutorul lui Dumnezeu, în nouă luni vom sărbători o circumcizie.

Rafael era stânjenit și își plecase capul, încercând să nu asculte ce-i spunea mama lui, dar ea a vorbit și a vorbit și doar când el și-a ridicat ochii și s-a uitat adânc în ochii ei, a tăcut.

— Încă un lucru, querido, a spus înainte ca el să-și piardă complet răbdarea. Chiar înainte de a călca paharul de vin, pune-ți piciorul pe piciorul miresei pentru un moment, pentru a ști cine este Señor, stăpânul, regele casei.

Când a sosit ziua binecuvântată a nunții, Rafel s-a îmbrăcat cu cele mai bune haine ale sale, cumpărate chiar de mama lui, și a pornit în fruntea marii procesiuni care se îndrepta spre sinagoga Yohanan ben Zakai, în curtea căreia fusese ridicată hupa, cortul ritual. După ce s-a consfințit căsătoria, după ce și-au jurat „De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie mâna mea dreaptă“ și după ce mama lui i-a șoptit la ureche să nu uite de picior, iar el a făcut ce i s-a spus, a călcat pe paharul de vin și toată lumea a strigat „Mazal tov!“ Apoi a rămas singur în cameră cu mireasa lui, stând amândoi rușinați și neștiind ce să facă. Rafael a simțit că ceva se frânge în el și, din momentul acela, și-a pierdut fervoarea credinței. S-a hotărât pe loc să renunțe la post și la studiul Torei. Dacă cerul a hotărât ca el să nu schimbe niciun cuvânt sau o privire cu femeia la care visa zi şi noapte şi să se căsătorească în schimb cu altcineva, atunci aceasta să fie casa lui. Iar în clipa în care a ridicat fața îmbujorată a miresei și a forțat-o să se uite în ochii lui, și-a jurat să o facă pe Mercada o femeie fericită și să facă totul pentru ea și pentru viitorii lor copii.

În noaptea nunții a tratat-o cu blândețe, iar ea s-a supus atingerii lui și l-a lăsat să o pătrundă. Dar de fiecare dată când au făcut dragoste, în acea primă noapte și în toate nopțile care au urmat, nu a sărutat-o nici măcar o singură dată, iar Rivka Mercada, a cărei mamă nu-i spusese niciun cuvânt despre sărut, nu a simțit că Rafael o lipsea de ceva, ci stătea întinsă, liniștită, până când el termina, se ridica, se ducea în patul lui și o lăsa să doarmă în pace.

Aaa… Dumnezeu să-mi ierte păcatele, a oftat bunica Roza. Așa a început totul.

— Ce a început? am întrebat, neînțelegând ce vrea să spună bunica.

— Așa a început necazul cu bărbații familiei Armoza, care și-au dorit mereu alte femei și nu pe nevestele lor, mi-a răspuns cu o voce atât de șoptită, încât cu greu am auzit-o. Totul a început cu Mercada și Rafael. El dorea o altă femeie, dar s-a însurat cu Mercada. O vizita noaptea, dar nu din iubire, iar ea nici măcar nu bănuia că el îi ascunde ceva. Nici eu nu m-am bucurat vreodată de actul iubirii, stăteam întinsă pe spate și așteptam ca soțul meu să termine. Ești încă tânără și nu știi ce înseamnă să faci dragoste. Dar, când vei crește, mă rog pentru tine să nu te atingă acest blestem. Nu te uita așa la mine, mi alma, nu înțelegi acum ce-ți spun, dar când vei crește și îți vei întâlni alesul, promite-mi că vei face totul pentru a simți iubirea, pentru a nu risipi această șansă, ca mine. Promite-mi, Gabriela, că nu te vei mărita niciodată cu un bărbat despre care simți că nu te iubește mai mult decât îl iubești tu, că nu vei lăsa viața să treacă pe lângă tine și că nu vei deveni o femeie bătrână și ofilită ca mine, plină de riduri şi îmbătrânită mult prea devreme.

Iubirea, Gabriela, îl umple pe om, iar omul prin ale cărui vene nu curge iubire se usucă pe picioare, ține minte ce-ți spune bunica ta.

Bunica Roza nu mi-a mai vorbit niciodată despre iubire sau despre bărbații din familia noastră, care au iubit femei, dar nu pe soțiile lor. Niciodată nu am mai stat pe genunchii ei, în timp ce ea ședea pe scaunul bunicului. Mama nu m-a mai lăsat să dorm la bunica, iar bunica nu a mai venit la noi acasă, să stea cu mine și cu Roni când părinții mei mergeau la cinematograf sau să danseze la Clubul Menora. În schimb, tata o lua pe bunica în fiecare sâmbătă, în mașina lui albă, Lark, și o aducea la noi acasă, iar când alergam în întâmpinarea ei și o luam în brațe, sărutându-i obrajii brăzdați de riduri, nu mă mai dădea la o parte cu un zâmbet, așa cum îi era obiceiul, spunându-mi „Basta, basta, Gabriela, mă doare“. Nu-mi mai spunea nimic, se uita doar la mine, ca și cum nici n-aș fi fost acolo. De asemenea, a uitat să vorbească ebraica și vorbea doar ladino, o limbă pe care nu o cunoșteam. Îi spuneam: „Bunico, nu înțeleg. Spune-mi în ebraică“, iar mama mea se pierdea cu firea și zicea, „Asta îmi mai lipsea acum, să începi și tu să te plângi. Las-o pe bunica în pace și nu o mai necăji“. La care tata spunea: „Ce vrei de la copilă? Nu înțelege ce s-a întâmplat cu Roza“. Iar mama îi răspundea: „Și tu înțelegi? Cine înțelege ce s-a întâmplat cu ea? Oamenii bătrâni se îmbolnăvesc, dar ea e sănătoasă ca un cal, doar că uită. Mama mea nu e ca toți oamenii normali“.

Acum și bunica era altfel decât oamenii normali, nu doar eu. Poate de aceea simțeam că eu și ea avem un legământ și, cu cât se închidea mai mult în lumea ei, cu atât mai mult voiam să ajung la ea. Dar, cu fiecare zi care trecea, bunica mea iubită pleca tot mai departe, fața ei, pe care o iubeam atât de mult, devenea din ce în ce mai palidă, ochii i se întunecau, iar trupul ei mare și moale devenea tot mai încordat, încât atunci când îmi încolăceam brațele în jurul lui simțeam că îmbrățișez un perete.

Bunica a început să facă lucruri bizare: într-o sâmbătă, când a adus-o tata la noi acasă și a așezat-o la masă, în timp ce mâncam cu toții hamin macaroni, și-a scos rochia și a rămas numai în furou. Roni a început să râdă, însă eu am înțeles că ceva groaznic se întâmplase, fiindcă mama a devenit isterică, iar tata a acoperit-o repede pe bunica Roza cu rochia ei. Pentru prima dată în viața mea, nu am fost forțată să mănânc tot din farfurie și, în mijlocul mesei, noi, copiii, am fost trimiși să ne jucăm jos. Părinții mei au rămas în sufragerie cu Rahelica, Moise, Becky și Eli Cohen cel frumos și au tot vorbit acolo, până s-a întunecat. Au uitat să ne mai cheme, așa că am urcat fără să fim chemați, iar când m-am uitat în sufrageria mică, le-am văzut pe mătușile Becky și Rahelica plângând, pe mama care stătea la fereastră fumând o țigară, iar pe tatăl meu, pe Moise și pe Eli Cohen cel frumos, discutând între ei. În mijlocul tuturor, bunica Roza stătea complet detașată de criza din jurul ei. Am auzit-o pe Rahelica spunând că bunica nu poate fi lăsată singură, că ar trebui să doarmă la noi în noaptea aceea, iar mama i-a răspuns:

— Dar unde să doarmă? Cu mine și cu David?

Însă tata i-a răspuns:

— Voi dormi eu pe canapea, în sufragerie, ca să poată dormi cu tine.

— Nu spune prostii, David. Cum să dorm în același pat cu mama mea? a replicat mama.

Atunci am intrat în cameră și le-am zis:

— Voi dormi eu cu bunica Roza, la mine în pat, şi mama a spus că e o idee foarte bună.

— Ar fi o idee bună ca Gabriela să doarmă la mama și să aibă grijă de ea.

Atunci tata și-a pierdut cumpătul:

— Ai înnebunit? Cum ar putea o fetiță de zece ani să aibă grijă de mama ta?

— Bine, va dormi aici, pe canapea, dar numai în seara asta. Mâine trebuie să ne gândim la o soluție. Lucrurile nu pot continua în felul ăsta, a spus mama.

În noaptea aceea au întins-o pe bunica pe canapea și au acoperit-o cu o pătură, iar după ce toată lumea s-a dus la culcare, m-am trezit în toiul nopții și am văzut-o dormind cu ochii deschiși, așa că i-am șoptit:

— Bunico.

Dar nu a răspuns, așa că am atins-o pe obraz, am sărutat-o și am îmbrățișat-o strâns, până când am adormit.

A doua zi dimineață, tata m-a găsit pe canapea, dar bunica nu mai era acolo și nici în vreun alt loc din casă. Au căutat-o o zi întreagă; bunica se pierduse.

Au găsit-o abia seara, târziu, în Piața Mahane Yehuda, stând la ușa fostului magazin al bunicului. Altădată au găsit-o rătăcind prin cartierul Abu Tor, încercând să treacă granița, ca să ajungă în cartierul Shama, unde se născuse și care, de la Războiul de Independență, se afla în mâinile iordanienilor. Mătușă-mea Rahelica s-a hotărât s-o mute pe bunica în casa ei și să aibă grijă de ea.

— Dacă nu am eu grijă de ea, va ajunge la azilul de nebuni din Talbie, a spus.

În noaptea de Yom Kippur, bunica Roza a murit în somn.

Mama nu m-a lăsat cu niciun chip să merg la înmormântare.

— Cimitirul nu e un loc potrivit pentru copii, mi-a zis și, pentru prima dată, tata nu mi-a luat apărarea și nu s-a certat cu ea.

Am stat acasă cu Roni, iar fratele meu, care a simțit că sunt mai tristă ca de obicei, nu m-a necăjit, așa cum făcea în mod normal. Pe bufetul din sufrageria părinților mei, într-o ramă de bronz frumos lucrată, era o fotografie cu bunicul Gabriel, bunica Roza și cele trei fiice ale lor: Luna, Rahelica și Becky. Am dus fotografia la buze și am sărutat-o pe bunica, moment în care șiroaie de lacrimi au început să curgă din ochii mei. Îmi era atât de dor de ea și nu puteam accepta faptul că nu o voi mai vedea niciodată, că nu îmi va mai povesti vreodată despre familia noastră, ai cărei bărbați se însurau cu femei pe care nu le iubeau.

Multe luni după moartea bunicii Roza, am tot mers de la casa noastră, de pe strada Ben Yehuda, la casa ei, unde stăteam lângă poarta încuiată și o așteptam. Poate bunica nu era chiar moartă. Poate și de data asta doar s-a pierdut și o să-și găsească în curând drumul spre casă. Poate va veni cu pasul ei măsurat, va coborî cele cinci trepte ale aleii înguste și pietruite, la capătul căreia se afla casa bunicilor mei, având grijă ca nu cumva să-și prindă piciorul între pietre, să cadă și să-și spargă capul, așa cum mă avertizase şi pe mine de atâtea ori, legănându-și trupul masiv încoace și încolo, „ca un bețiv“, după cum ar spune mama mea, iritată și vorbind singură, așa cum făcea înainte de a muri, ca una loca, după cum spunea mama în ladino, pentru ca noi, copiii, să nu înțelegem.

Scaunul bunicului stătea la locul lui în curte și lângă el era masa la care mâncasem de atâtea ori sutlac împodobit cu scorțișoară presărată sub forma stelei lui David. Mă apropiam de casa mică din piatră, îmi lipeam fața de fereastră și mă uitam înăuntru. Totul se afla la locul lui, ca atunci când bunica și bunicul erau în viață. Nimic nu se schimbase, nimeni nu se atinsese de casă de când murise bunica, după cum îmi spusese tatăl meu. Îmi turteam nasul de fereastră cât de tare puteam, încercând din răsputeri să văd fotografia bunicului și bunicii de pe perete, dar nu reușeam.

O mână mi-a atins umărul.

— Chaytaluch, ce faci aici, Gabriela?

M-am întors, iar în fața mea era doamna Barazani, vecina pe care mama o ura, îmbrăcată în rochia ei de casă, înflorată, cu o eșarfă înfășurată în jurul capului. M-a tras spre ea, iar trupul ei cald era surprinzător de asemănător cu cel al bunicii mele.

— Ma guzt akeh? Unde e mama ta? De când stai aici? Probabil că e deja la poliție.

M-a luat de mână și m-a dus la ea acasă, m-a așezat pe un scaun și l-a trimis pe unul dintre băieții ei să o cheme pe mama.

M-am ghemuit pe scaun, uitându-mă la vecina bunicii mele, care alerga încoace și încolo şi care, în kurdă și într-o ebraică stricată, le explica vecinilor care veniseră după noi că m-a găsit în curte.

— Încerca să intre în casă, papukata, miskena, le zicea ea. Cât de dor îi e de bunica ei. Și, din aceeași suflare, mi-a spus: În curând vine mama ta să te ia acasă. Până atunci, mănâncă.

Mi-a pus în față o farfurie cu kubbe înotând în grăsime galbenă. Dar nu-mi era foame. Mi-era teribil de dor de bunica mea și încă speram că, la un moment dat, ușa se va deschide, iar ea va veni și mă va îmbrățișa, mă va lua cu ea în curte și mă va așeza pe genunchii ei, pentru a-mi spune povești. Dar, în locul bunicii mele, pe ușă a intrat mama ca o vijelie și, înainte să spună „Bună ziua“, mi-a dat două palme peste față.

— Ce fel de fată ești tu? a șuierat. Cine te-a lăsat să vii singură în cartierul kurzilor?

Eram atât de umilită de faptul că mă pălmuise de față cu doamna Barazani și vecinii ei, încât nu am răspuns nimic. Nici măcar n-am plâns. Mi-am dus mâna la obrazul fierbinte și am privit-o drept în ochi.

— O copilă a străzii! a continuat în șoaptă, pentru a nu se face de râs în fața doamnei Barazani, mai mult decât o făcuse deja. Așteaptă să vezi ce o să-ți facă taică-tu! Palma mea a fost nimic. Să-ți pregătești fundul ăla mic al tău. Copilul ăsta o să-mi provoace într-o zi un infarct, i-a spus doamnei Barazani, scuzându-se.

— Stai jos, stai. Probabil ai alergat într-un suflet până aici, i-a spus doamna Barazani.

Mama a oftat adânc, și-a înghițit mândria, s-a așezat pe scaunul care îi fusese oferit, și-a îndreptat spatele cât a putut de mult și și-a netezit fusta care i se ridicase deasupra genunchilor.

— Uite, bea, bea, i-a spus doamna Barazani, întinzându-i un pahar cu apă.

M-am întrebat cum putea mama să refuze să vadă ce femeie bună era doamna Barazani, care, chiar dacă mama o detesta și nu îi adresase nici măcar un cuvânt vreme de ani de zile, se arăta îngrijorată pentru ea și îi oferea un pahar cu apă.

Mama nu s-a atins de pahar. Se vedea că, în afară de îngrijorarea pe care i-o provocasem, era supărată și din pricină că acum trebuia să fie politicoasă cu femeia asta kurdă care își trimisese fiul s-o cheme, ca să nu se sperie din pricina mea. Se foia pe scaun și simțeam că ar fi vrut să plece cât mai repede din casa kurdei, dar, pe de altă parte, nici nu voia să pară prost-crescută. În ciuda durerii teribile provocate de palma primită peste obraz, am zâmbit în sinea mea, încântată de disconfortul mamei mele. Nu înțelegeam de ce nu-i plăcea de doamna Barazani și de ce, doar fiindcă un kurd îl înșelase pe bunicul meu cu un milion de ani în urmă, toți kurzii din lume erau vinovați.

Mama s-a ridicat deodată, m-a apucat cu putere de mână și m-a tras de pe scaun. Mi-a strâns mâna atât de tare, încât mi-a venit să țip de durere, dar m-am abținut în timp ce mă târa spre ușă și, pentru prima dată de când intrase ca o vijelie, s-a întors și a spus fără prea multă tragere de inimă:

— Mulțumesc că ai avut grijă de ea și că l-ai trimis pe fiul tău să mă cheme.

Nu a mai așteptat să i se răspundă și m-a împins afară, închizând ușa după noi. Când am ajuns la mașina albă Lark, la tata care ne aștepta, deja apucase să țipe la mine ca o nebună.

— Vrei să-mi faci în ciudă, nu-i așa? Numai fiindcă nu pot să-i sufăr, nu?

— Dar nu m-am dus la kurzi, am încercat să protestez.

— Nu te-ai dus? Îți arăt eu „nu m-am dus“, a spus și m-a împins pe bancheta din spate a mașinii. Mă scoate din minți fiică-ta. Mă omoară, i-a zis tatălui meu pe un ton dramatic, ducându-și mâinile la frunte, ca și cum ar fi fost pe punctul de a leșina.

Din momentul în care ne-am urcat în mașină şi până am ajuns acasă, tata nu şi-a luat ochii de la volan, dar, din când în când, îl vedeam uitându-se în oglinda retrovizoare, ca să vadă ce fac în spate.

— E o rușine pentru mine, a continuat mama. Ce caută în cartierul kurd? Și să mă pună în situația în care a trebuit să-i mulțumesc kurdei, să stau acolo ca o fraieră și, mai ales, în fața cui?

Mama a continuat să vorbească despre mine ca și cum nu aș fi fost acolo, ghemuită și cu nasul lipit de fereastră.

— De ce am făcut un împrumut la bancă și ne-am mutat în Ben Yehuda? De ce am trimis-o la școală în Rehavia? De ce am trimis-o să studieze la David Benveniste, în Beit Hakerem?

Chiar așa, pentru ce? m-am întrebat şi eu. De ce trebuia să iau autobuzul spre Beit Hakerem, când toți copiii din cartier mergeau la școală în Arlozorov, la câțiva metri de casă? Dar nu am îndrăznit să spun nimic din ce gândeam și doar m-am ghemuit și mai mult pe locul meu.

— Așteaptă numai să vezi ce o să-ți facă taică-tu când ajungem acasă, a continuat, amenințându-mă. Spune-i, David. Spune-i cum o s-o bați până o să-i faci fundul roșu ca la maimuțele alea de la grădina zoologică.

— Nu-mi mai pune cuvinte în gură, a protestat tata, enervându-se pentru prima dată.

Mama a încercat să continue, dar i-a închis gura cu una dintre privirile acelea care o făceau întotdeauna să tacă. S-a îndreptat în scaun și și-a aranjat coafura. Și-a scos rujul roșu din poșetă, a răsucit oglinda și s-a dat atentă cu ruj, chiar dacă buzele ei erau deja roșii, șuierând printre dinți cuvinte în ladino, pe care nu le înțelegeam.

Când am ajuns acasă, m-a trimis în camera mea. M-am așezat pe pat și am așteptat. Tata a venit la scurt timp, ținând în mână cureaua cu catarama dureroasă, dar, în loc să mă lovească, așa cum îmi promisese mama, m-a întrebat calm:

— Ce căutai la kurzi? Știi că mama nu te lasă.

— Nu m-am dus la kurzi, am șoptit.

— Atunci unde te-ai dus? m-a întrebat tata, fără să înțeleagă.

— M-am dus la bunica Roza, am răspuns și am izbucnit în plâns.

— Draga mea, a spus tata, lăsând deoparte cureaua, îngenunchind și luându-mă în brațe. Iubirea mea, știi că bunica Roza nu se va întoarce niciodată acasă. Acum locuiește la Har Hamenuchot.

— Am crezut că s-a rătăcit din nou și că o să găsească în cele din urmă drumul înapoi, am strigat. Dar nu a venit. Nu a venit, am repetat printre suspine.

Tatăl meu m-a sărutat și a încercat să mă împace, dar lacrimile șiroiau incontrolabil.

— Dio santo, David, te-am rugat să-i dai o bătaie, nu s-o omori, a spus mama din ușă, privindu-și uluită fiica, bocind în brațele soțului ei.

— Îi era dor de Roza, i-a răspuns tata. S-a dus să o caute la ea acasă.

Mama s-a uitat la mine ca și cum nu-i venea să-și creadă urechilor, având o expresie pe care nu o mai văzusem înainte. Poate era tandrețe, poate emoție. Dar, în loc să mă îmbrățișeze, cum îmi doream atât de mult, în loc să mă aline, cum o făcea tatăl meu, a ieșit pur și simplu din cameră și a închis ușa după ea.

Apoi, a venit ziua în care familia a hotărât că a sosit timpul să scoată mobila și lucrurile din casa bunicii Roza și să returneze casa proprietarilor, familia Barazani. Mama a spus că ar trebui să vindem totul la vechituri, fiindcă oricum vânduserăm deja ce fusese de valoare când am avut nevoie de bani și tot ce mai rămăsese erau niște biete vechituri.

— Nimic nu are nicio valoare pentru tine! a exclamat Becky. Serviciul de masă e o vechitură? Sfeșnicele de Sabat? Candelabrul? Totul e fără valoare?

— Atunci poți să le iei, dar ce rămâne vindem la vechituri.

— Calmează-te, Luna, a spus Rahelica, cea mai rezonabilă dintre cele trei surori. Vitrina valorează mulți bani. Are oglinzi de cristal și suprafața e din marmură.

— Atunci, ia-o. Eu nu bag vechituri la mine în casă. Am deja destule prostii.

— Bine, a zis Rahelica. Voi lua bufetul și vitrina.

— Eu o să iau serviciul de masă, a spus Becky.

— Nu, de fapt, vreau eu serviciul de masă! a exclamat mama.

— Tocmai ai spus că sunt vechituri, a răspuns Becky iritată.

— Nu, serviciul de masă e de la nunta mamei și a tatei. A fost cadou de la bunica Mercada.

— Și de ce ar trebui să-l primești tu? a întrebat Becky, nevrând să renunțe.

— Fiindcă sunt cea mai mare, de aia. Am dreptul.

— Ascultă la ea. Simt că explodez.

Becky s-a ridicat în picioare și a început să țipe:

— În urmă cu o clipă spunea că toate sunt niște vechituri și acum vrea serviciul de masă; nitam-nisam, îl vrea pentru ea. Dacă Rahelica ia bufetul și tu iei serviciul de masă, eu ce iau?

Mai avea un pic şi izbucnea în plâns.

— Orice vrei tu, a zis mama. Din partea mea, poți să le iei pe toate: fotoliile, canapeaua, masa, fotografiile, totul.

— Eu vreau șifonierul cu oglinzi și cu lei sculptați, cel din camera bunicii, am zis.

Toate trei s-au uitat uluite la mine.

— Ce-ai spus? m-a întrebat mama.

— Că vreau șifonierul cu oglinzi și cu lei sculptați, cel din camera bunicii.

— Nu spune prostii, a zis mama.

— Îl vreau, am insistat, bătând din picior.

— Și unde o să pui tu șifonierul cu lei? În capul meu?

— În camera mea.

— Bine, te-ai făcut auzită, Gabriela. Acum nu-ți mai băga nasul în treburile oamenilor mari. Du-te afară la joacă.

— Vreau șifonierul cu lei! am insistat.

— Și eu vreau un Cadillac decapotabil, a răspuns mama. Du-te afară și nu te mai băga unde nu-ți fierbe oala.

S-a întors cu spatele la mine și a continuat să sorteze lucrurile bunicii, ca și cum nici n-aș fi fost acolo.

— Bine, atunci ne-am înțeles, le-a spus surorilor ei. Rahelica ia vitrina, eu iau serviciul de masă și, Becky, tu iei orice vrei din ce rămâne.

— Eu vreau șifonierul cu oglinzi și lei! am zis din nou.

— Poți să-l vrei tu până nu mai poți!

— De ce e așa de important pentru tine șifonierul ăsta? a întrebat încet Rahelica.

— Vreau o amintire de la bunica, am răspuns plângând.

— Dar, draga mea, e imens, a spus Rahelica. Cine o să-l care cinci etaje, până la apartamentul vostru? Mama ta are dreptate. Nu aveți loc pentru el. Te duc la casa bunicului și a bunicii și poți să-ți alegi de acolo orice vrei tu.

— Dar șifonierul, m-am tânguit, vreau șifonierul cu lei.

— Destul, ignor-o. De ce vorbești cu ea? i-a spus mama iritată Rahelicăi.

— Luna, basta! Nu vezi că e tristă? Nu e vorba despre șifonier aici. Îți e dor de bunica, nu-i așa, păpușă?

Am dat din cap. În acâncul inimii mele, îmi doream ca Rahelica să fie mama mea. Dacă aș fi putut să le schimb, mama mea ar fi fost mama lui Boaz, iar Rahelica ar fi fost mama mea. Oricum mama îl iubea mai mult pe Boaz decât pe mine.

Rahelica m-a tras lângă trupul ei mare şi cald și m-a sărutat pe frunte. M-am afundat în corpul ei, în mâinile ei, în mirosul ei, moliciunea burții și a pieptului ei mare m-a învăluit din toate părțile, iar pentru o clipă m-am simțit înconjurată de brațele mângâietoare ale bunicii Roza, și astfel alinată și protejată, lipită de trupul mare al iubitei mele mătuși, m-am calmat în cele din urmă.

Au vândut șifonierul cu lei la vechituri, la fel și candelabrul, canapeaua, masa, scaunele, fotoliile și carpetele. Mama a luat serviciul de masă, dar i-a dat lui Becky sfeșnicele și restul porțelanurilor. Rahelica a luat vitrina și ceasul mare cu pendulă pe care nu l-a vrut nimeni. Le-am rugat să mai mergem o dată la casa bunicilor mei.

Stând pentru ultima oară în curtea bunicii și a bunicului, uitându-mă la oamenii care le încărcau lucrurile prețioase și iubite în căruța lor trasă de un cal bătrân și obosit, au început să-mi șiroiască lacrimile pe obraji. Rahelica mi le-a șters și mi-a arătat mai multe obiecte înfășurate într-o față de masă veche, care urmau să sfârșească aruncate în căruță.

— Alege ce vrei, mi-a spus.

Am ales tabloul care înfățișa râul, munții cu piscuri înzăpezite şi case care păreau să se prăvălească în apă și l-am strâns tare la piept.

Când au terminat de golit casa și a venit timpul să încarce șifonierul cu oglinzi și lei sculptați, am stat deoparte, în timp ce încercau să iasă cu el pe ușă, dar era ca și cum șifonierul opunea rezistență, așa că nu le-a rămas altă opțiune decât să-i demonteze ușile. N-am suportat să văd ușile separate una de cealaltă, să le privesc stând fiecare cu oglinda şi leul ei, văduvite de grandoarea şi frumusețea lor, așa că am fugit spre capătul scării, iar mama a țipat la Becky:

— Prinde-o! De ce a trebuit s-o aducem cu noi aici?

În fiecare zi, la două fix, tata venea acasă de la bancă. Încă de când era în fața blocului, fluiera melodia Shoshana, Shoshana, Shoshana, pentru a ne anunța că a ajuns, iar eu alergam pe terasa de pe acoperiș să mă uit peste balustradă. Avea întotdeauna un exemplar al ziarului Yediot Aharonot, pe care îl cumpăra în drum spre casă de la un chioșc de ziare de lângă bancă. După ce intra pe ușă, mergea și se spăla pe mâini, își scotea sacoul și îl așeza cu grijă pe spătarul scaunului, ca să nu se șifoneze. Tata avea tot timpul grijă de felul în care arăta când mergea la bancă. Chiar și vara, când toată lumea purta cămăși cu mânecă scurtă și sandale, tata purta sacou şi cravată și pantofi pe care îi lustruia atent. Spunea: „Un om trebuie să-și respecte locul de muncă, pentru ca locul de muncă să-l respecte la rândul lui“.

După ce își dădea jos sacoul, își lărgea cravata și abia apoi se așeza la masa de prânz, unde mâncam împreună. Într-o zi, când mama a pus pe masă macaroni cu kiftikas con queso, crochete cu brânză în sos de roșii, tata și-a pus peste macaroni o porție respectabilă de kiftikas con queso și sos, le-a amestecat și le-a mâncat pe toate.

Mama și-a pierdut cumpăratul.

— De ce mănânci ca un primitiv, David? Ar trebui să mănânci fiecare lucru separat; prima dată kiftikas și apoi macaroni, pe care să pui sosul de roșii și brânza sărată.

— Nu-mi spui tu cum să mănânc, i-a răspuns tata. Am învățat să mănânc macaroni cu mult înainte ca tu să știi măcar ce sunt macaroni. Italienii mănâncă macaroni exact așa, doar că au kiftikas cu carne și presară brânză pe deasupra.

— Și eu vreau să mănânc ca tata, am spus.

— Bineînțeles că vrei şi tu ca taică-tu, a mormăit mama. Minunat, David. Acum fiică-ta va fi la fel de necivilizată ca tine.

Tata a ignorat-o și a continuat să mănânce.

— Nu au destulă sare, a spus.

— Asta fiindcă eu nu sunt îndrăgostită, i-a răspuns ea, dar n-am înțeles ce voia să spună.

— Și nici piper, a continuat tata. Gătești ca necazurile mele, fără gust și fără savoare.

— Dacă nu-ți place, atunci mănâncă la Tarablos.

Eu şi Roni am încercat să ignorăm cuțitele care zburau peste masă. De o vreme, relația dintre părinții noștri era cam tensionată. Deși camera noastră era despărțită de dormitorul lor printr-un perete, îi auzeam certându-se noaptea, o auzeam pe mama plângând, pe tata amenințând că pleacă dacă îl mai sâcâie mult, auzeam ușa trântindu-se, vocile lor înăbușite, cuvinte de ură urlate în șoaptă, în așa fel încât să nu audă copiii. Îmi acopeream urechile cu mâinile mele mici și mă rugam la Dumnezeu ca Roni să doarmă și să nu audă.

Într-o după-amiază, când Rahelica a venit cu copiii și ne-au trimis la joacă în timp ce ele șușoteau în bucătărie, am auzit-o pe mama spunându-i:

— Dacă nu erau copiii, l-aș fi lăsat naibii cu mult timp în urmă.

— Paciencia, hermanita. E doar un hop și trece, i-a răspuns Rahelica.

— Nu va trece niciodată. Așa e el, îi fug mereu ochii după alte femei, doar că de data asta îi fug încontiuu la aceeași, iar eu trebuie să trăiesc cu asta.

— Am crezut că nu-ți pasă de el.

— Bineînțeles că nu-mi pasă de el, dar e soțul meu și mă face de rușine, și sunt atât de supărată, încât îmi vine să-l omor cu mâna mea. Iar cel mai tare mă enervează faptul că minte. Știu că are pe altcineva și cu toate astea mă minte, i-a spus mama.

— Ajunge, Luna, trebuie să-ți vii în fire, să nu ți se întâmple ceva, gândește-te la copii, să nu cumva să distrugi, Doamne păzește, familia, i-a răspuns Rahelica.

— Ce mă sperie, a continuat mama, e faptul că, dacă într-adevăr va distruge cineva familia asta, atunci acel cineva va fi chiar el. Și ce mă fac dacă se plictisește nu numai de mine, ci și de copii? Cum pot eu să cresc singură doi copii? Femeii ăsteia, fi-i-ar numele uitat, i-aș smulge hainele și aș arunca-o dezbrăcată pe Calea Jaffa.

Apoi au început să vorbească atât de încet, încât oricât de strâns mi-am lipit urechea de perete, nu am mai putut auzi nimic și, cu cât mă străduiam mai tare să înțeleg cine era femeia pe care mama voia s-o arunce dezbrăcată pe Calea Jaffa, cu atât mai puține reușeam să pricep. Și, cel mai important, nu am înțeles cum de mamei mele nu-i păsa de tatăl meu și de ce mama era speriată că tata ar putea să distrugă familia, și nici ce însemna distrugerea unei familii. Era ca atunci când distrugi o clădire, așa cum au făcut cu băcănia lui Ezra din Nahalat Shiva, și construiești o alta nouă în loc?

După prânz, tata s-a ridicat de la masă și s-a dus direct în dormitor, fără s-o ajute pe mama să strângă masa. Lucru destul de neobișnuit pentru ea, mama nu a scos niciun cuvânt. A adunat farfuriile și le-a pus în chiuvetă, a curățat sosul de roșii de pe fața lui Roni, care era mânjit tot, și i-a dat jos cămașa murdară.

— Și tu ești un primitiv, l-a certat ea, iar după ce i-a schimbat cămașa și m-a trimis în camera mea să-mi fac temele, a spălat vasele și s-a întins pe canapeaua din sufragerie, dându-ne în grijă să stăm liniștiți și să nu o trezim. Atunci mi-am dat seama că mama nu mai dormise în aceeași cameră cu tata de multă vreme.

Când am văzut că mama a închis ochii, m-am furișat în dormitorul lor.

Tata dormea pe partea lui, în maiou și în chiloți, fără să se fi obosit să se acopere. Am pășit pe lângă el în liniște și mi-am trecut mâna pe deasupra ochilor lui, să mă asigur că doarme și că nu se va trezi deodată, să mă prindă asupra faptului. Din pantalonii lui împăturiți cu atenție și întinși pe spătarul scaunului de lângă pat ieșea un colț al portofelului său maro, din piele. L-am scos cu grijă, am luat o bancnotă de cinci lire și am pus portofelul la loc.

Am ascuns bancnota de cinci lire în buzunarul de la spate și, a doua zi, după ce am coborât din autobuzul 12 la ultima stație, în drumul meu de la școală, m-am oprit la magazinul Schwartz și mi-am cumpărat o cutie nouă de creioane colorate, iar cu banii rămași mi-am luat o gumă Alma, galbenă, și o înghețată cu ciocolată și banane. Când am văzut că tatăl meu nu a spus nimic despre cele cinci lire lipsă din portofelul lui, am continuat să fur diferite sume, dar niciodată mai mult de cinci lire.

Cu timpul, am prins curaj. Am început să fur bani din poșetele profesorilor de la școală și lucruri din ghiozdanele colegilor de clasă: radiere, creioane, abțibilduri și banii de buzunar pe care îi primeau de la părinții lor. Odată am furat atât de mulți bani, încât am avut suficienți ca să-l duc pe Roni la Luna Park, să ne dăm în toate aparatele și să ne cumpăram falafel și sifon.

Mama și tata erau atât de ocupați să se certe între ei, încât nici nu observau ce se întâmplă. Chiar și când Roni, în ciuda avertismentului meu, i-a spus mamei că l-am dus în parcul de distracții, ea s-a mulțumit să spună doar „Ce frumos“ și nu a pus nicio întrebare.

Certurile din dormitorul tatei și al mamei au devenit tot mai dese. Plânsetul mamei mele traversa liniștea nopții, în timp ce tata încerca s-o facă să tacă. Uneori ieșea din casă trântind ușa după el, iar eu nu mai puteam adormi până când nu-l auzeam întorcându-se, câteva ore mai târziu. Într-o noapte, când nu au mai reușit să se controleze, iar degetele mele nu au mai reușit să-mi astupe urechile, Roni a venit la mine în pat, m-a îmbrățișat strâns și a izbucnit în lacrimi. L-am ținut strâns la piept, i-am acoperit capul cu brațele și mi-am lipit buzele de fruntea lui, până când a adormit. Când m-am trezit în dimineața aceea, eram udă toată. Roni udase patul. Mama a intrat în cameră și, când a văzut patul ud, m-a întrebat uimită:

— Ce-i asta? Ai făcut pipi în pat?

Am vrut să-i spun că nu fusesem eu, dar ochii triști ai fratelui meu m-au oprit, așa că am tăcut.

— Asta e tot ce-mi mai trebuia, a zis mama. Ar trebui să-ți fie rușine! O fată atât de mare să ude patul!

În aceeași zi, după pauza de dimineață, am fost chemată în biroul directorului și am știut că jocul se terminase — fusesem prinsă.

Când am bătut la ușa directorului, picioarele îmi tremurau. Stătea la biroul lui mare, în spatele căruia era o fotografie impunătoare a prim-ministrului David Ben Gurion și lângă ea, una a președintelui Statului Israel, Itzhak Ben-Zvi. Fără să spună niciun cuvânt, directorul mi-a făcut semn să mă așez pe scaunul din fața lui. Imediat după ce m-am așezat, profesoara mea, Pnina Cohen, s-a ridicat de pe scaunul de lângă mine și s-a așezat lângă director, iar acesta a arătat spre ghiozdanul meu, așezat pe biroul lui.

— Acesta este ghiozdanul tău? a întrebat Pnina Cohen.

— Da, am spus, dând din cap.

— Da, și mai cum? a întrebat ea pe un ton aspru.

— Da, doamnă profesoară.

Și atunci, fără niciun cuvânt, profesoara a deșertat pe birou tot ce se afla înăuntru. Pixuri, radiere, creioane colorate, cutii de creioane și o grămadă de monede și bancnote au căzut din el, împreună cu manualele și caietele mele. Directorul s-a uitat la mine și mi-a spus:

— Gabriela Siton, ai vreo explicație pentru asta?

Nu aveam și nici nu voiam să dau explicații. Tot ce-mi doream era să se caște pământul sub mine și să mă înghită, să dispar din încăperea aceea, din școală şi din lume, pentru totdeauna.

Tot ce s-a întâmplat din momentul acela în biroul directorului s-a șters din memoria mea. Acasă, am auzit povestea de la tatăl meu. Când plângerile profesorilor despre lucrurile care le lipseau s-au înmulțit, și-au dat seama că există un hoț în școală. Nimeni nu i-a bănuit pe elevi, până când elevii nu au început să se plângă că le dispăreau radierele, creioanele colorate, cutiile de creioane și banii. Atunci şi-au dat seama că făptașul trebuie să fie un elev al școlii. Când profesoara mea a observat că eram sigura elevă care nu s-a plâns niciodată că ar fi fost furată și când copiii au început să-i povestească despre cumpărăturile mele, a apărut imediat suspiciunea că Gabriela Siton era hoața. Iar atunci, pentru a se asigura că eu eram vinovata, m-au scos din clasă și mi-au căutat prin ghiozdan fără să știu.

În ziua aceea am fost trimisă acasă devreme. Părinții mei au fost chemați în biroul directorului și, după ce a ajuns acasă, tatăl meu m-a bătut cu cureaua cu cataramă grea, dar de data aceasta n-a făcut-o ca s-o împace pe mama. Chiar m-a bătut. Roni a plâns și s-a aruncat pe podea, dar tatăl meu era atât de furios, încât m-a lovit din nou și din nou, până când mama a sărit să mă apere:

— Destul, David, o să omori fata.

S-a oprit, a ieșit şi a trântit ușa după el, dar numai în clipa în care mă ghemuisem de durere pe podeaua din baie. Însă asta a fost nimic în comparație cu adevărata pedeapsă: aceea de a da ochii cu prietenii mei din clasă, a doua zi, la școală.

Din ziua aceea, statutul meu s-a schimbat. Devenisem o proscrisă. Mulți ani mai târziu, ori de câte ori nu puteam dormi, în loc să număr oi, număram copiii care învățaseră cu mine la școală. Mi-i aminteam în ordinea în care erau așezați în clasă: Ita Pita, de care se luau fiindcă era grasă; Fay cea ușoară, fiindcă se zvonea că lasă băieții să-i atingă sânii după școală; London Bridge, care imigrase din Londra chiar când începeam noi să învățăm engleza, și eu — Gafuriela; aceasta era porecla pe care o găsiseră pentru mine, fata care fusese până atunci prințesa clasei.

Acasă, situația a continuat să fie la fel de rea. Tatăl meu era ca un leu în cușcă, furia lui față de mine era fără margini.

— Sunt angajat la bancă, spunea, fără nicio pată, iar fiica mea este o hoață!

Nu se putea ierta pentru această greșeală teribilă în educația pe care mi-o dăduse și, mai ales, refuza să mă ierte. Dar, cu siguranță, nici n-a încercat să înțeleagă de ce o fată care avea „t-o-t-u-l“, după cum repeta mama de câte ori avea ocazia, a trebuit să fure.

Însă nici ea nu s-a gândit la mine şi la cum o să-mi arăt fața la școală. Nici la iadul prin care treceam în fiecare zi, cu toate insultele, toată hărțuiala şi ostracizarea. Nu le știa și, probabil, și dacă le-ar fi știut, nici ea şi nici tatăl meu nu ar fi făcut ceva în legătură cu asta. Cu siguranță ar fi crezut că abuzurile pe care le aveam de înfruntat erau o pedeapsă potrivită pentru cineva care adusese atâta rușine familiei.

Tata și mama mea au continuat să-și desfășoare micile vieți triste. De-a lungul timpului, certurile s-au potolit, locul lor fiind luat de tăcerile zgomotoase. La prima vedere, ne continuam viața de familie normală. Se prefăceau că duc o viață de familie obișnuită: tata-mama-doi-copii-casă-terasă cu zeci de flori pe care mama le îngrijea cu mare atenție, semănând mai curând cu o grădină în plină floare. Tata şi mama nu au mai pomenit niciodată despre furt. Când am refuzat categoric să-mi continui studiile la Leyada, liceul de pe lângă Universitatea Ebraică, au strâmbat din nas, dar nu m-au forțat. Însă când m-am dus să mă înscriu la o școală considerată mult mai slabă, nici măcar nu s-au obosit să vină cu mine la întâlnirea cu directorul, așa că am fost nevoită să completez singură toate formularele și cererile. Când, la șaisprezece ani, am mers la o petrecere la Beit Hahayal, Clubul soldaților, şi am venit acasă cu un tânăr frumos, îmbrăcat în uniformă albă de marinar, și am stat cu el în ușa scării blocului, sărutându-l ca și cum ar fi fost ultima zi pe pământ, tatăl meu a coborât, m-a tras din brațele băiatului, m-a bătut, m-a încuiat în baie și mi-a dat o pedeapsă cumplită: să mă întorc direct acasă după școală, să nu mă mai întâlnesc cu prietenele mele, să nu mai ascult Radio Ramallah și să nu mai merg la cinema, să intru direct în camera mea și să nu mai ies de acolo.

Aceea a fost ziua în care alianța tacită dintre mine și tata s-a rupt, o alianță care mă salvase de multe ori de furia mamei, o alianță care până atunci făcuse din tata un refugiu, un loc în care eram bine primită și iubită necondiționat. După ce bunica Roza a murit, tatăl meu a devenit singurul meu refugiu. Dar nu mai era. Acum nici el nu mai era acolo pentru mine. Semințele rupturii fuseseră semănate în anii adolescenței mele, iar totul începuse cu ziua în care a încetat să-mi mai facă baie, fiindcă eram deja un „măgar mare“, continuase cu bătaia cruntă pe care mi-o dăduse ca pedeapsă pentru faptul că furasem, fără a face vreo încercare de a înțelege de ce făcusem ceea ce făcusem și se încheiase cu ziua în care mă umilise în fața soldatului de la forțele navale. Tatăl meu nu putea accepta faptul că deveneam o tânără femeie, cu nevoi proprii. Era un lucru la care nici nu voia să se gândească şi pe care nici nu voia să-l știe.

În cea de-a treia zi a pedepsei mele, în loc să merg la scoală și să mă întorc direct acasă după ore, am mers îmbrăcată în uniformă și cu ghiozdanul în spate până la stația Egged, unde am urcat într-un autobuz cu destinația Tel Aviv. Din gara centrală am mers pe jos până pe bulevardul Rothschild, unde locuia tia Allegra, mătușa mai în vârstă a mamei mele.

Cunoșteam bine bulevardul din timpul vacanțelor lungi și plăcute pe care le petrecusem acolo. M-am oprit în fața casei tiei Allegra și m-am uitat la frumoasa clădire Bauhaus în care locuise ani de zile, la balcoanele rotunde, la copacii și arbuștii înalți din grădina de la intrare. Am tras adânc în piept aerul libertății, care îmi inunda corpul de fiecare dată când veneam la Tel Aviv, am împins ușa frumoasă de lemn care avea în centru o trapă rotundă precum fereastra unei nave, mi-am trecut mâna peste balustradă, în timp ce urcam treptele de marmură spre apartamentul tiei Allegra, de la etajul al doilea, și am sunat.

— Cine e? a întrebat mătușa mamei mele.

— Sunt eu, Gabriela, am răspuns.

Prin ușa încuiată, am putut să aud pașii bătrânei, înaintând măsurat, ajutându-se de baston.

Tia Allegra a deschis ușa.

— Dio santo, Gabriela, ce faci aici, querida? Nu-mi spune că e Sukkot-ul astăzi și eu n-am știut nimic!

M-am aruncat în brațele bătrânei mele mătuși și am început să plâng.

— Ce s-a întâmplat, querida mia? Ce s-a întâmplat, hija? De ce plângi?

— Sunt obosită, i-am răspuns mătușii mele. Vreau să dorm.

M-a dus într-una din camere și mi-a spus:

— Întinde-te aici, querida, iar când te trezești, îmi spui de ce ai venit fără tatăl tău şi mama ta. Dar acum, odihnește-te, iar eu voi pregăti habas con arroz, fiindcă probabil îți va fi foame când te vei trezi.

Nu știu câte ore am dormit, dar când m-am trezit era deja întuneric, iar tia Allegra ședea cufundată în fotoliul ei adânc, la ușa balconului. Lângă ea se afla căruciorul de ceai, cu tava de lemn, pe care erau așezate o cană de ceai și o farfurie cu biscuiți.

Mi-a zâmbit.

— Bună dimineața. Ai dormit bine?

— Da, am spus. Eram foarte obosită.

— Du-te în bucătărie, mi-a zis. Am pregătit ceva de mâncare. Încălzește-o. Picioarele astea nu mă mai duc nicăieri în ultima vreme și acum mă dor cumplit din pricina efortului pe care l-am făcut cât am stat să gătesc.

Am intrat în bucătărie, mi-am pus o lingură plină cu orez alb, iar peste ea am turnat sos de roșii, am amestecat și m-am dus înapoi în sufragerie, să mănânc cu mătușa mea.

— Cum a ieșit habas con arroz? m-a întrebat. Mi-am cam pierdut gustul în ultima vreme, iar copiii mei se plâng tot timpul că nu are destulă sare.

— E delicios, am spus, bucurându-mă de mâncarea pe care o știam din ziua în care mă născusem.

— L-am sunat pe tatăl tău, la bancă, a zis tia Allegra.

— Și ce-a spus?

— Mi-a spus că ar trebui să te urc în primul autobuz spre Ierusalim. I-am zis că poate ar fi mai bine dacă ai rămâne peste noapte. Dimineață, ginerele meu Şmulic te va duce la Ierusalim cu mașina lui, ca să fim siguri că ajungi acasă și nu fugi naiba știe pe unde.

Am tăcut. Cel puțin câștigasem o noapte de libertate.

— Ce se întâmplă, querida? m-a întrebat tia Allegra încet. De ce ai fugit iarăși de-acasă?

— Tata m-a bătut și m-a pedepsit, mi-a interzis să ies din casă timp de zece zile.

— De ce, ce ai făcut?

— Am sărutat un soldat care m-a condus acasă după o petrecere la Beit Hahayal.

Mi-era prea rușine să-i povestesc şi despre furturi. Mătușa cea bătrână a mamei mele a izbucnit în râs.

— Vai de mi sola, tatăl tău te-a bătut pentru asta? Ce, a uitat deja că și el a fost tânăr cândva?

— Tu-ți amintești de vremea când erai tânără? am întrebat-o.

— Îmi amintesc mult mai bine ce s-a întâmplat când eram tânără, decât îmi amintesc ce s-a întâmplat ieri, a oftat ea. Îmi aduc aminte ce am pierdut cu mult timp în urmă, dar pierd lucruri și în ziua de azi.

Mi-am amintit cum bunica Roza mi-a povestit odată că nimic nu se pierde, fiindcă există un tărâm al lucrurilor pierdute. Acolo, mi-a spus ea, trăiesc amintirile pierdute, momentele pierdute, iubirile pierdute. Când am întrebat-o pe bunica unde se află tărâmul lucrurilor pierdute, mi-a răspuns:

— Îți amintești, querida, că odată m-ai întrebat ce este Dumnezeu, iar eu ți-am spus că e curcubeul? Ei bine, în locul în care se află Dumnezeu, în tărâmul curcubeului, tot acolo se află și toate lucrurile pierdute.

— Și cum ajungi pe tărâmul curcubeului? am întrebat-o pe bunica mea iubită.

— Tărâmul curcubeului, mi alma, este foarte, foarte departe. Ai nevoie de multă răbdare și trebuie să călătorești până departe pentru a ajunge acolo.

— Dar unde se află drumul către el? am insistat.

— Corazon, pentru a ajunge pe tărâmul curcubeului trebuie să mergi până la capătul cartierului, iar de acolo, pe câmpiile Sheik Badr, unde se construiește noul Parlament. După aceea, trebuie să tot mergi prin câmpii, foarte, foarte mult timp, până ajungi la un râu mititel, și de acolo pornește o potecuță care străbate munți și văi. Și după zile, poate chiar nopți, poteca se revarsă în marea din Tel Aviv și acolo se încrucișează cu marea și trece prin ea, până ajunge la capătul mării. Iar acolo, la capătul mării, unde soarele întâlnește cerul, se află tărâmul curcubeului, iar tărâmul curcubeului este tărâmul lucrurilor pierdute.

I-am spus tiei Allegra despre tărâmul lucrurilor pierdute, de care-mi povestise bunica Roza. A râs și mi-a spus:

— Nu știam că bunica ta, odihnească-se-n pace, știa să spună povesti.

— Mi-a spus foarte multe povești, am zis eu cu mândrie. Mi-a spus povești despre familia noastră și despre bărbații din familie, care nu şi-au iubit soțiile.

— Să ne fie iertate păcatele, asta ți-a spus Roza? El Dio que me salva, așa se vorbește cu o copilă?

— Mi-a spus că străbunicul Rafael nu a iubit-o pe bunica Mercada și că bunicul Gabriel nu a iubit-o pe ea, iar acum știu că nici tatăl meu nu o iubește pe mama.

— Pishcado y limon, hija, ce tot spui acolo? De unde-s prostiile astea, cum adică tatăl tău n-o iubește pe mama ta?

— E adevărat? am întrebat-o pe mătușa, care părea că se ghemuise în scaunul ei, făcându-se mai mică decât era de fapt. Este adevărat că bărbații din familia noastră nu-și iubesc soțiile? Că bunicul Gabriel nu a iubit-o pe bunica Roza?

— Gabriela Siton, nu mai spune atâtea prostii, m-a certat ea. Probabil ai înțeles-o greșit pe bunica ta. Probabil ți-a spus că Gabriel a iubit-o.

— Nu! am insistat eu. Mi-a spus că nu a iubit-o. Mi-a povestit despre străbunicul Rafael, care a iubit o așkenază, dar care s-a căsătorit cu Mercada, și mi-a spus că, dintre toate fetele tinere ale Ierusalimului, Mercada a ales-o pe ea, o orfană săracă, pentru a se căsători cu Gabriel, și tocmai când era pe punctul să-mi dezvăluie de ce a ales-o Mercada pe ea, a murit.

— Nu înțeleg de ce Roza, fie-i țărâna ușoară, ți-a spus toate prostiile astea.

Tia Allegra, care, dacă bunica Roza nu ar fi murit, ar fi fost de aceeași vârstă sau poate chiar un pic mai bătrână, era foarte diferită de bunica mea. Bunica Roza spunea că „Tel Avivul a transformat-o într-o așkenază“. Tia Allegra purta pantaloni largi, o cămașă albă, un cardigan cu nasturi și ochelari rotunzi, în timp ce bunica Roza, chiar și atunci când nu mai vedea bine, a refuzat să poarte ochelari. Spre deosebire de bunica Roza, tia Allegra știa să citească și să scrie, iar pe măsuța ei de cafea avea întotdeauna un exemplar din Davar, la care era abonată. Ani de zile a avut grijă de bunica Mercada, care a locuit împreună cu ea până a trecut la cele veșnice. Dar acum, mă gândeam eu, ea ar fi putut continua povestea familiei noastre, de unde o lăsase bunica Roza.

Am terminat de mâncat, am dus farfuria și lingura în bucătărie, le-am spălat, le-am pus la uscat pe blat și m-am întors în sufragerie. Bătrâna mătușă a mamei mele stătea adâncită în gânduri. M-am uitat la ea și m-am întrebat ce fac oamenii când îmbătrânesc, când picioarele li se îngreunează și nu mai pot coborî scările, ca să iasă pe bulevard și să hrănească păsările, și când, chiar dacă le coboară, le vine apoi greu să le urce din nou. Ce fac bătrânii când se lasă seara, iar sunetul asurzitor al străzii, cu autobuzele şi mașinile ei, e înlocuit de tăcere și când până şi păsările se opresc din ciripit, adormite în coroanele copacilor? Şi atunci am înțeles că în clipa aceea alinam singurătatea tiei Allegra. Știam că ea putea continua povestea familiei noastre din punctul în care o lăsase bunica Roza şi nu puteam să las această oportunitate să treacă pe lângă mine și să devină un alt moment pierdut pe tărâmul lucrurilor pierdute, așa că am rugat-o să-mi spună ce nu mai avusese bunica timp să-mi povestească.

— De ce e atât de important pentru tine să știi toate astea? a întrebat tia Allegra. De ce să trezim morții din somnul lor? De ce să vorbim despre lucruri pe care timpul nu le mai poate schimba şi care oricum sunt pierdute pentru totdeauna?

— Vreau să înțeleg, i-am spus. Vreau să știu despre familia noastră și despre bărbații care nu și-au iubit soțiile la fel de mult pe cât i-au iubit ele.

Tia Allegra a oftat adânc și părea pierdută în gânduri. A rămas tăcută o vreme îndelungată, iar eu i-am studiat fața frumoasă, care îmi amintea de chipul bunicului Gabriel: aceiași pomeți înalți, care la vârsta ei îi dădeau un aer nobil, aceiași ochi verzi migdalați, același nas drept, cizelat. În lumina lămpii, mi-o puteam imagina ca tânără femeie, la fel de mândră ca bunicul meu, o tânără femeie care îl adora pe fratele ei mai mare, mândria familiei ei.

Stăteam încordată pe marginea scaunului, temându-mă să nu pierd această șansă. Voiam ca tia Allegra să-mi spună de ce bunica Mercada l-a forțat pe frumosul meu bunic să se însoare cu bunica mea săracă și orfană din cartierul Shama, care nu avea nici familie, nici statut şi nici nu era cea mai frumoasă. Aveam nevoie ca tia Allegra să dea la o parte vălul care ascundea blestemul femeilor Armoza, un blestem pe care poate că îl purtam cu mine, deși pe atunci nu aș fi avut cum să știu.

Și atunci, când eram aproape sigură că bătrâna se va închide în tăcerea ei, că nu va mai fi nimeni care să continue povestea bunicii mele, a spus deodată, cu o voce liniștită:

— Familia noastră, querida, familia Armoza, este o familie bună, rafinată. Dar ceva s-a întâmplat la un moment dat, iar de atunci familia noastră nu a mai fost niciodată la fel. Această întâmplare i-a afectat pe toți bărbații și pe toate femeile din familia noastră. Îți voi povesti despre mama mea, Mercada, care a fost — cum spunea cumnata mea Roza? — o femeie bătrână și acră. Dar, ca să-ți povestesc despre Mercada, trebuie să încep cu tatăl meu, Rafael, și momentul în care a plecat la Safed. Ascultă bine ce îți voi spune, Gabriela, fiindcă o voi spune doar o singură dată și nici măcar nu sunt sigură că e bine să-ți împărtășesc toate acestea.

Pâlpâirea slabă a lămpii lumina chipul ridat al tiei Allegra. Va fi o noapte lungă, m-am gândit și m-am așezat confortabil pe canapea, între perne. Uitându-mă îndelung la bătrână, mi s-a făcut foarte dor de bunica mea. Tia Allegra nu-mi amintea de ea în aproape nicio privință, nici prin aspectul exterior, trupul Allegrei fiind subțire, în comparație cu trupul mare al bunicii Roza, nici prin părul alb, pe care-l purta adunat într-un coc la ceafă, spre deosebire de bunica, al cărei păr era împletit într-o coadă lungă, pe care și-o înfășura în jurul capului, nici prin puloverul moale, care-i acoperea sânii mici, nici prin gleznele picioarelor fine, încălțate în pantofi ortopedici, spre deosebire de gleznele umflate ale bunicii, încălțate mereu în sapatos — și nu-mi amintea de ea nici măcar în privința limbajului corporal. Dar era totuși ceva ce-mi amintea de ea foarte clar: felul de a vorbi, de a combina cuvinte stâlcite cu o ebraică rafinată și cu expresii în ladino, al căror sens literal nu-l putem înțelege, dar a căror esență ajungea nealterată la mine.

— Ascult, i-am spus tiei Allegra, ca un copil disciplinat. Sunt toată numai urechi.

— De unde să încep? s-a întrebat tia Allegra.

— Din punctul în care Rafael a întâlnit-o pe tânăra așkenază în Safed și s-a îndrăgostit de ea.

— Dio santo, bunica ta ți-a povestit și despre asta? Ce altceva ți-a mai spus?

— Că a intrat în el ca un dibbuk și că s-a grăbit să se întoarcă la Ierusalim, pentru a se căsători cu bunica Mercada.

— Iertate fie păcatele noastre, în ce mă bagi, chiquitica? Sper că bunica ta, odihnească-se-n pace, n-o să mă bântuie în somn.

— Va veni în visul tău și îți va spune că faci ceea ce trebuie. Îți va zice că, dacă nu ar fi murit, mi-ar fi spus chiar ea povestea familiei noastre.

— Bine, a oftat tia Allegra, Dumnezeu să mă ierte dacă fac o greșeală.

1 Duh.