În anul 2021 acest roman a obținut Premiul Planeta, oferit de juriul format din: José Manuel Blecua, Fernando Delgado, Juan Eslava Galán, Pere Gimferrer, Carmen Posadas, Rosa Regás și Belén López Celada, care a avut rolul de secretară cu drept de vot.

Mamei mele

PRIMA PARTE

1

Madrid, 23 iunie 1834

Sub perdeaua de apă ce a prefăcut pământul argilos într-o mocirlă, un câine famelic se joacă cu scăfârlia unei fetițe. Ploaia cade necruțătoare peste cocioabe, barăci și acoperișuri mizerabile din țiglă care par a fi pe punctul de a se prăbuși la fiecare rafală de vânt. Piața Cerrillo del Rastro, nu departe de Abatorul Madridului, se inundă de fiecare dată când plouă.

Ca să ajungi în mahalaua asta prăpădită și uitată de lume, trebuie să cobori o pantă abruptă și să treci peste șanțuri necontenite ce formează ici și colo câte o râpă. Apa lovește cu putere în acoperișurile din tablă, din paie, din crengi, pătrunde în locuințe, naște bălți în nisip și cascade pe povârnișuri. Nu e deloc straniu că nimeni nu e atent la câine, la mârâitul jucăuș pe care-l scoate în timp ce smotocește capul, ținându-l strâns cu colții înfipți în obraz.

În vuietul ploii, uguitul isteric al unei bătrâne îngenuncheate pe fundul unei văgăuni, lângă un cadavru acoperit de noroi.

— Bestia... o să vină să ne ia pe toți. Bestia o să ne omoare...

Donoso nu reușește să o facă să tacă: „Bestia e aici“, mormăie neîncetat bătrâna. El a coborât încetișor terenul accidentat, iar la picioarele sale se găsesc acum rămășițele unui corp ce duc cu gândul la măruntaiele căsăpite de măcelar: un tors cu un braț dislocat, dar încă unit de trup printr-un fir de mușchi și carne sfâșiată. Piciorul drept nu pare să fi suferit vreo vătămare. În locul în care trebuia să se afle stângul a mai rămas un ciot, o gaură lasă la vedere albeața pelvisului. Părțile care lipsesc au fost smulse în mod violent, nu există nicio tăietură curată. Nici măcar la gât, unde într-un talmeș-balmeș de carne se ghicesc claviculele zdrobite. Doar sânii timpurii arată că e vorba de o fetiță de nu mai mult de 13 ani. Ploaia a spălat rămășițele trupești și abia dacă a mai rămas vreo urmă de sânge; s-ar putea crede că e vreo păpușă stricată, părăsită, mozolită de noroi.

— Bestia e aici.

Bătrâna repetă ca o moară stricată, în timp ce Donoso o îndepărtează de cadavru cu un brânci.

— De ce nu te întorci la dumneata-n bojdeucă ca să nu mai agiți spiritele?

Îl doare capul; furtuna continuă să bubuie pe tabla acoperișurilor și simte că umezeala i s-a strecurat până în creier. I-ar plăcea să fie foarte departe de locul acela. Nimeni nu-și dorește să se afle în Piața Cerrillo del Rastro mai mult decât e necesar, doar cei mai amărâți, zdrențăroșii, cei care nu au niciun alt loc pe lume. Cei care au ridicat bordeiele din cătunul ăsta cu propriile mâini, cu orgoliul și disperarea celui care nu are un acoperiș deasupra capului.

E noaptea de Sfântul Ioan. În alți ani, oameni veniți de prin toate regiunile Spaniei, respectând tradiția locurilor de baștină, ar fi aprins focuri de tabără, ar fi sărit peste vâlvătăi și ar fi dansat în jurul flăcărilor. Nu e o sărbătoare a Madridului; aici, cu câteva zile mai devreme se cinstește Sfântul Anton de Florida, cu chermeză și împlinirea datinei croitoreselor ucenice, obiceiul acelor cu gămălie. În schimb, azi, ploaia face imposibilă orice petrecere. Ploaia și restricțiile sanitare care interzic adunările numeroase. În anul ăsta blestemat, 1834, parcă totul e anapoda: holera, războiul carlist, Noaptea de Sfântul Ioan și Bestia, asta mai lipsea, Bestia.

Donoso Gual a fost străjer în Garda Regală, dar când și-a pierdut ochiul într-un duel iscat din dragoste, a fost trecut în rezervă. Acum l-au recrutat în trupele de întărire din cadrul poliției pe toată durata holerei, ca să păzească porțile orașului și să ajute la ce-o fi nevoie. Îmbracă uniforma corpului de poliție: haină roșie scurtă cu guler înalt, pantaloni albaștri cu vipușcă roșie, epoleți din bumbac alb, care din pricina ploii par doi sconcși uzi, șiroind de apă. Ar trebui să poarte carabină, două pistoale și sabie încovoiată, dar a fost obligat să predea armele imediat ce l-au trecut în rezervă și nu i le-au înapoiat când l-au recrutat la forțele de întărire. Dacă madrilenii s-ar năpusti asupra lui, nici n-ar ști cum să se apere. Cel mai bine e să-i țină la distanță făcându-i să creadă că e mai vânjos, că are mai multă putere decât ei și ceva mandate de arestare.

— E doar o fetiță, ce faceți? Duceți-vă să prindeți Bestia. Duceți-vă s-o prindeți înainte să ne vâneze pe noi toate.

Bătrâna nu încetează să țipe sub ploaia torențială și curând și alți vecini își unesc glasurile blestemelor ei; mozoliți de noroi și jegoși, sunt ca niște corbi isterici în după-amiaza aceasta pe care furtuna a transformat-o în noapte.

Donoso se întreabă când vor veni să ridice cadavrul. Nu prea crede că vreo căruță s-ar încumeta să pătrundă prin locurile astea pe o astfel de vreme. În schimb, cel care își face apariția e Diego Ruiz, pe el îl plătesc de la gazetă pentru știrile pe care le publică și nu poate rata una atât de suculentă. S-a urnit imediat ce a primit mesajul de la prietenul său Donoso, tovarăș de bacanale. Diego traversează mlaștina, în care se amestecă bălți cu noroi și scurgeri de ape reziduale și fecale de la câteva cocioabe apropiate. Nu e prima dată când vizitează zona: a scris un articol despre Cerrillo del Rastro acum câteva luni, prin care denunța lipsa de interes a autorităților față de cei nevoiași, una dintre puținele ocazii în care directorul ziarului i-a permis să atingă teme cu caracter social. E posibil ca mahalaua să nu mai reziste mult timp, pentru că primăria vrea să dărâme tot și să-i trimită pe mahalagii dincolo de Gardul lui Filip al IV-lea1, zidul care împrejmuiește Madridul. Aruncă vina pe oamenii săraci pentru epidemia de holeră care a ajuns până aici după ce a prăpădit și alte regiuni ale Spaniei și Europei. Din cauza lipsei lor de igienă orașul e decimat, se comentează prin saloanele madrilene.

Diego poate să-l zărească acum pe Donoso la doar câteva zeci de metri, în spatele perdelei de apă. Încearcă să grăbească pasul, dar nu e un cartier unde poți merge grăbit: alunecă pe noroi și dă cu fundul de pământ. Doi băieței de șapte-opt ani râd, lăsându-și la vedere gurile știrbe. Foarte puțini pe acolo au toți dinții.

— De izmenit ce e, d-aia a căzut, de izmenit! își bate joc unul dintre ei.

— Dați-vă înapoi!

Donoso îi alungă pe copii cu gesturi largi, în timp ce Diego își scutură în zadar pantalonii, haina și poalele. Petele de noroi n-o să iasă cu una cu două.

— Încă un cadavru? întreabă.

— Cu ăsta sunt deja patru, sau așa se zice.

Diego nu le-a văzut pe celelalte; le-au îngropat înainte ca vreun gazetăraș să ajungă să fie martor. În ciuda acestui fapt, a scris o notă în ziar despre Bestia care-și hăcuiește victimele. A fost foarte bine primit și, în drum spre Cerrillo, se gândea că aceasta avea să fie un bun prilej să câștige faimă în cercurile jurnalistice. Putea să povestească la persoana întâi ce face Bestia, dar acum că are dinaintea ochilor corpul dezmembrat și tăvălit prin noroi, își dă seama că niciodată nu va găsi cuvintele potrivite ca să descrie această oroare. Talentul lui nu ajunge atât de departe.

— Aici! Veniți aici!

O tânără strigă disperată dintr-un răzor.

— Capul! O să-l mănânce câinele!

Diego o ia la fugă. Printre picioarele câinelui costeliv, care șiroiește de apă ca o sperietoare, stă capul fetiței. Potaia, chinuită de foame, smulge carnea din obraz. Unul dintre băiețandri azvârle o piatră spre animal și-l nimerește în coaste. Câinele lasă să-i scape un geamăt de durere și fuge de avalanșa de pietre pe care copiii continuă să le azvârle.

— E Berta, fata lui Genaro.

Un bătrân uscățiv e cel care a rostit numele: Berta. Diego simte un junghi în inimă privind capul acela cu pleoapele deschise în mijlocul răzorului, cu urma mușcăturii de câine pe obraz și pletele negre și ondulate răzlețite în noroi. Pentru o clipă își amintește de una dintre fecioarele acelea de la biserică, cu privirea extaziată, pierdută în văzduh. Pe cerul acela întunecat care nu încetează să vomite apă. E oare posibil de imaginat suferința Bertei? Mahalagii s-au prins într-o conversație dezordonată care schițează viața fetiței: avea 12 ani și cu vreo trei-patru ani în urmă venise cu tatăl ei, Genaro, să trăiască în unul dintre bordeiele astea. De mai bine de o lună nu se mai știa nimic de ea. Totuși, carnea e neatinsă: dacă ar fi murit de mai mult de o zi, animalele, ca potaia aia, ar fi sfâșiat-o, ar fi făcut-o festin. N-ar mai fi găsit decât niște oase.

— A fost Bestia, Bestia a ucis-o.

O tânguire care se repetă printre vecini, Diego nu vrea să creadă în povestea cu Bestia; în jurul acestui nume așa-zișii martori bălmăjesc tot felul de descrieri aiurite. Unii vorbesc despre un urs sau despre o șopârlă de proporții imposibile, alții cred că e vorba de ceva asemănător unui mistreț. Ce animal ucide numai din plăcere? Din ce știa el, toate victimele fuseseră dezmembrate într-o manieră violentă, dar niciuna nu avea semne de a fi servit drept hrană acestui soi de animal himeric care viețuiește în mahalalele Madridului. Singurul lucru care se găsește în spatele numelui Bestiei este o senzație lipicioasă, lipsită de formă și neliniștitoare, asemenea acestor descrieri demențiale: frica.

Un vecin strigă în gura mare: a găsit piciorul care lipsea. De la corp ajung la cap, de la cap la picior... Pe undeva trebuie să fie celălalt braț, poate că o să apară.