Pentru Jennie, Chloe și Alex, care au împărtășit acest roman de pandemie cu mine

Ziua întâi

Capitolul 1

Nu voia să se miște, dar știa că trebuie. Ajunsese prea departe, riscase prea mult ca să dea înapoi acum. Își luă inima în dinți și se târî înainte, cercetând din priviri curtea întunecată. Dacă vedea vreo mișcare, dacă depista orice posibilitate de a fi detectat, o să se întoarcă și o s-o ia la fugă fără să mai stea pe gânduri. Dar nu se vedea nimic, niciun semn de viață, așa că merse mai departe.

Baraca modulară Portakabin era chiar în fața lui, singuratică și izolată în beznă. Pe sub jaluzele se strecura o lumină slabă, singurul semn că era locuită. Cineva care ar fi dat din întâmplare peste curtea asta ar fi putut lesne să nu observe anomalia — era un loc unde ajungeau lucrurile să putrezească și să moară; o groapă de gunoi pentru mașini abandonate și electrocasnice stricate. Curiozitatea nu era încurajată; porțile de intrare aveau un lanț pe ele și, deși el reușise să spargă ușor lacătul, nu era sigur că mai fusese cineva tentat să încerce. N-ai fi pus piciorul aici dacă nu trebuia, nici n-ai fi bănuit că dincolo de ușa pătată a barăcii se ascundea un adevărat tezaur de secrete.

Terenul era presărat cu tobe de eșapament ruginite, ambalaje goale și tot felul de electrocasnice. Ar fi putut ușor să dea cu piciorul în ceva pe întuneric și să alerteze victima, înaintă cu grijă, croindu-și drum printre deșeuri.

În depărtare se auzi o sirenă și sperie o pasăre care-și luă zborul țipând zgomotos, dar el nu o băgă în seamă, concentrat cu îndârjire asupra misiunii sale.

Când ajunse la baraca Portakabin, se opri și se lipi de carcasa mizerabilă, întinzând gâtul ca să arunce o privire înăuntru. Sticla era slinoasă, acoperită cu găinaț și mizerie, imaginea era neclară, însă tot reuși să distingă silueta dinăuntru. Supraponderal, rășchirat și ținând strâns în mână o sticlă de Jack Daniel’s, Declan McManus dormea pe o canapea uzată. Părea beat mort, împăcat cu lumea, ceea ce era de-a dreptul bizar, ținând cont de pericolul major care-l pândea. Cu siguranță n-ar fi fost așa de relaxat dacă ar fi știut că ascunzătoarea i-a fost descoperită, că-i mai știa și altcineva secretul, nu?

Numără în tăcere până la zece, ca să fie sigur că bărbatul doarme, apoi se duse încet până la ușă. Tot nu se auzea niciun sunet dinăuntru, așa că întinse o mână înmănușată și răsuci mânerul ușii. Când îl împinse în jos, inima îi bubuia în piept și îi tremura mâna. Acesta era momentul de risc maxim, când era cel mai probabil să fie detectată apropierea lui, dar mânerul coborî ușor. Prudent, întredeschise ușor ușa și se pregăti să treacă pragul. Totuși, în momentul acela, balamaua îmbătrânită începu să protesteze, scârțâind ca o alarmă. Îngrozit, intrusul încremeni, nesigur ce să facă, apoi acționă instinctiv și deschise ușa larg, dintr-o singură mișcare. Balamaua scârțâi scurt, apoi tăcu. Păși înăuntru și aruncă o privire neliniștită spre bărbatul adormit, dar acesta nu se mișcase, pentru că sticla aproape goală de bourbon își făcuse treaba.

Închise ușa, iar zgomotele nopții dispărură. Acum erau doar ei doi, închiși în acest spațiu trist. Era chiar mai neplăcut și mirositor decât se așteptase, un fundal potrivit pentru personajul abject din fața lui. Aici își ascundea McManus prăzile, de-aici se ocupa de afacerile lui, aici aducea fetele. Se cutremură la gândul celor ce se petreceau între acești patru pereți, dar nu venise să zăbovească asupra crimelor din trecut, ci să facă o treabă. Să facă ce era necesar. Multe vieți fuseseră distruse de acest bărbat, dar poate că după noaptea asta n-o să mai facă rău.