Pentru Guillaume, Simon-Aderaw şi Rémi-Tariku,

razele mele de soare…

Unele aspecte aparent neintenţionale

se dovedesc (…) perfect motivate şi determinate

de raţiuni care-i scapă conştiinţei.

— Sigmund FREUD1

After We Meet,

I HAVE A TRIBE

1

Patru ani. Patru ani de când se duseseră. Patru ani de când ai mei mă lăsaseră singură. Patru ani de când, în acea zi de sfârşit de februarie, mă aşezam în faţa măslinului lor, pe banca din fier forjat la care mama ţinea atât de mult. Patru ani de când le şopteam tristeţea mea, furia mea. Şi iertarea mea. Cum să le port pică, în fond, acestor fiinţe minunate pe care mi-a fost dat să le întâlnesc?

Nu eram deloc originală cu iubirea asta nesfârşită pentru ai mei. Încă o mai auzeam pe maică-mea repetându-mi întruna că eram mica lor minune. Părinţii mei se iubiseră nebuneşte, ajungându-şi multă vreme unul celuilalt. Şi totuşi, îşi doriseră să extindă mica lume a amorului lor. Viaţa era plină de surprize; bune sau rele. Greutăţile întâmpinate când vruseseră să aibă un copil, în loc să-i despartă, îi apropiaseră şi mai mult. Ai mei întreţineau legenda potrivit căreia doar mulţumită vigorii lor ajunsesem să scot nasul în lume. N-avea nicio importanţă, la urma urmelor; cum, necum, eram acolo de treizeci şi nouă de ani. De la un duo trecuseră la trio, cât se poate de firesc. Fusesem răsfăţată, iubită, crescută, încurajată, dar şi dojenită uneori. Îmi oferiseră totul ca s-o pornesc în viaţă pe calea cea bună. Aveam sentimentul că trăiam în casa fericirii, unde prietenii mei erau primiţi întotdeauna cu braţele deschise. Şi apoi, într-o bună zi, aflaseră că nu ştiu ce tâmpenie îi rodea maică-mii neuronii unul după altul. În curând n-avea să-şi mai amintească de nimeni, nici măcar de cine era ea. Bineînţeles, ca să mă protejeze, îmi ascunseseră treaba asta, transformându-se în nişte minunaţi actori. Mama fusese întotdeauna cu capul în nori, iar tata era extrem de vigilent de fiecare dată când treceam pe la ei, aşa că nu-mi dădusem seama de nimic. Trăiam departe de ei, la Paris, iar când veneam acasă, în sud, îşi puneau la bătaie întreaga energie ca să-şi păstreze secretul. Unii ar putea spune că n-am fost eu foarte atentă, şi poate că aşa a şi fost, dar şi dacă aş fi băgat ceva de seamă, nimic n-ar fi putut frânge spirala infernală în care intraseră. Am înţeles asta când am citit scrisoarea de la ei. În cele câteva rânduri, astăzi transformate în cenuşă odată cu ei, îşi ceruseră iertare pentru suferinţa pe care aveau să mi-o pricinuiască, dar ştiau şi că, dacă unul ar continua să trăiască fără celălalt, acela m-ar face să sufăr chiar mai mult. Îmi ceruseră iertare pentru egoismul lor de oameni care se iubeau. Iubirea lor măturase totul în cale, inclusiv pe unica lor fiică.

— Hortense?

Un zâmbet mi-a luminat faţa auzind vocea lui Cathie, prietena mea cea mai bună, sora de care nu avusesem parte, cea pe care o întâlnisem în ziua primei mele lecţii de dans, în urmă cu treizeci şi cinci de ani. M-am uitat rapid peste umăr, se apropia înfofolită într-o haină groasă de lână. Cine a zis că în Provence e întotdeauna timp frumos? Vremea mohorâtă era pe potriva stării mele triste, iar mistralul îţi băga frigul în oase. I-am făcut semn să vină lângă mine, pe bancă. S-a aşezat încetişor, m-a luat de mână şi s-a lăsat la rândul ei hipnotizată de măslin.

— Păcat că nu mai poţi rămâne măcar o zi sau două, murmură ea. Ne vedem atât de puţin…

Am tras adânc aer în piept, potopită de un nou val de tristeţe.

— Aşa e, şi mie mi-ar plăcea. Dar ştii bine că nu vin aici decât pentru întâlnirile astea cu mama şi cu tata, nu pot să stau prea mult.

— Semn bun, merg bine cursurile!

— Destul de bine, da.

— Ştii când o s-ajungi pe-aici în vara asta?

— Nu foarte exact, dar cel mai târziu în weekendul de 14 iulie. Cât de curând o să încep organizarea stagiilor de pregătire şi-o să dau drumul la rezervarea camerelor.

Refuzasem să mă despart de casa părinţilor mei din Bonnieux, un sat cocoţat pe o coastă a Luberonului. Atunci când pierduseră orice nădejde că vor avea vreodată un copil, îşi investiseră economiile în această dărăpănătură ce necesita reparaţii majore — o veche fermă pe care o numiseră, ironic, Conacul — şi hotărâseră să renunţe la oraş şi să se instaleze aici. Proiectul acesta nebunesc trebuia să fie copilul lor şi, până la urmă, chiar ajunseseră să se ocupe de biberoane şi de schimbatul scutecelor. Acolo erau toate amintirile mele cu ei. Şi cu Cathie. Iar când lui taică-meu i-a fost limpede că fiica lui nutrea o pasiune definitivă, transformase un vechi hambar, neocupat până atunci, într-o sală de dans care nu era cu nimic mai prejos decât cele ale profesioniştilor. Faptul că-şi luaseră zilele în propria casă nu ştirbea cu nimic ataşamentul meu pentru acele ziduri. Acolo se iubiseră, acolo mă concepuseră, acolo mă iubiseră, iar cenuşa lor odihnea la poalele măslinului lor. Cum mi-ar fi putut trece prin minte ca nişte străini să ia în stăpânire acest pământ şi aceste pietre?

— Ai făcut un tur al casei? mă iscodi Cathie. Totul e în regulă?

De fiecare dată când veneam să mai văd măslinul alor mei, în februarie, ea şi Mathieu, soţul ei, mă primeau în micuţa lor casă de ţară. Ar fi fost caraghios şi mult prea greu să deschid Conacul doar pentru douăzeci şi patru sau patruzeci şi opt de ore. Îmi plăceau la nebunie clipele acelea petrecute la ei, nişte momente pline de blândeţe, de pace, de seninătate. Amândoi aveau darul de a le face bine celorlalţi; printr-un gest, printr-o mică atenţie, fie ea cât de discretă, puteau readuce bucuria chiar şi în sufletele cele mai chinuite. Naşterea fiului lor, în urmă cu cinci ani, nu le schimbase cu nimic felul de-a fi; deschiderea şi generozitatea lor faţă de cei la care ţineau nu făcuseră decât să sporească. Simplul fapt de a-i auzi vorbindu-mi despre viaţa lor, simplă, apropiată de natură, care pentru mine era un simbol al purităţii, mă copleşea; Cathie era apicultoare, iar Mathieu avea o firmă de defrişări forestiere.

— Aş zice că face faţă destul de bine iernii, i-am răspuns eu.

— Tu-ţi cunoşti cel mai bine casa… Când s-o face mai cald, o să mergem din când în când să deschidem uşile şi ferestrele ca să aerisim.

— Sunteţi drăguţi, dar aveţi şi-aşa destule pe cap. Nu vă mai pierdeţi timpul şi cu…

— Pentru noi nu-i nicio problemă, ar trebui să ştii asta.

După care a ţâşnit în picioare şi mi-a întins braţul ca să mă ridic şi eu.

— Dacă vrei să prinzi trenul, ar cam trebui să mergem.

Am inspirat adânc cât să-mi fac curaj, apoi i-am dat drumul la mână şi m-am dus lângă măslin ca să-mi iau rămas-bun. L-am mângâiat pe trunchi, după care mi-am lipit obrazul de el.

— Te iubesc, mamă. Te iubesc, tată. Ne vedem la vară…

Pe drum, Cathie şi cu mine am bârfit întruna. O sporovăială ca între fete, numai bună să ne ascundă tristeţea, să umple hăul ce stătea să ne înghită. Aveam obiceiurile noastre; „trăncăneam“ până ieşeam de pe drumul naţional. Când ne apropiam de gară, pe ultimele sute de metri înainte de inevitabila despărţire, amuţeam amândouă. Ea parca în zona maşinilor de închiriat, fără să oprească motorul, eu coboram întotdeauna singură; niciodată nu mă însoţea pe peron, nici eu, nici ea nu voiam să fim văzute plângând. Eu îi spuneam Mulţumesc, pupă-l pe Mathieu şi ai grijă de tine, ea îmi zicea Mă bucur că te-am văzut, pupă-i pe Aymeric, Sandro şi Bertille, şi mai ai şi tu grijă un pic de tine, ce naiba! Apoi, un ultim sărut pe obraz şi ieşeam. Înainte de a dispărea în holul gării, mă întorceam să-i fac de câteva ori cu mâna, zâmbind, iar ea demara claxonând. Abia după aceea picioarele mi se făceau ca de plumb şi mi-o imaginam pe Cathie fâlfâind mărunt din pleoape. Anii treceau — plecasem din zonă de mai bine de cincisprezece ani —, viaţa mea pariziană îmi aducea bucurie, fericire şi satisfacţie profesională. Degeaba rămăsesem foarte legată de Luberonul meu natal, niciodată nu mi-ar fi dat prin cap să renunţ la capitală; luminile, forfota străzilor, zgomotele, spectacolele, viaţa de noapte mă captivau. Şi totuşi, la fiecare plecare, aceeaşi strângere de inimă, acelaşi nod în gât, acelaşi acces de singurătate. Aceeaşi sfâşiere în piept, de nealinat; moartea părinţilor mei n-avea nicio legătură cu asta. Dar totul dispărea de îndată ce puneam piciorul pe peronul gării din Lyon; brusc, eram aspirată în vârtejul propriei mele vieţi, cu moralul în creştere, fericită să-mi revăd şcoala.

Chiar dacă, în mintea noastră, şcoala de dans funcţiona în continuare sub bagheta mentorului nostru Auguste, se făcuseră cinci ani de când eu, Sandro şi Bertille o preluaserăm. La douăzeci şi cinci de ani, aveam în spate ani buni petrecuţi pe diferite scene, unele mici, altele medii, niciodată mari — nu eram suficient de serioasă şi de disciplinată ca să ajung la acest Graal. Dezgustată de anii de Conservator, călătorisem, profitasem de tinereţea mea, trăisem aventuros, trântind fără niciun regret uşa în nas dansului academic. Fusese nevoie ca maică-mea şi taică-meu să se arate tot mai îngrijoraţi cu privire la viitorul meu ca să revin cu picioarele pe pământ şi să mă potolesc. Dacă mă comportam în continuare ca o eternă adolescentă, n-aveam să realizez niciodată nimic. Venise momentul să mă maturizez şi să-i fac mândri de mine. Trebuia aşadar să văd dacă mai puteam trăi din propria-mi pasiune sau dacă trebuia s-o las baltă.