Iar el se va întoarce să-i judece
pe cei vii şi pe cei morţi

Partea întâi

1

Rover rămase cu privirea aţintită asupra podelei vop­site în alb a celulei de închisoare de 11 metri pătraţi. Muşcă tare cu dintele de aur puţin prea lung de pe maxilarul inferior. Ajunsese la partea cea mai grea a mărturisirii. Singurul zgomot din celulă era cel al unghiilor lui care zgâriau madona tatuată pe antebraţ. Băiatul care stătea cu picioarele încrucişate pe patul din faţa lui păstrase tăcerea de când intrase Rover. Dăduse doar din cap şi zâmbise ca un Buddha beatific, cu privirea aţintită într-un punct de pe fruntea lui Rover. Oamenii îi spuneau băiatului Sonny şi ziceau că acesta omorâse în adolescenţă doi oameni, că tatăl lui fusese un poliţist corupt şi că Sonny avea puteri vindecătoare. Era greu să-ţi dai seama dacă băiatul ascultă, ochii lui verzi şi mare parte a feţei fiind ascunse de părul lung şi încâlcit, dar asta nu avea nicio importanţă. Rover nu voia altceva decât ca păcatele să-i fie iertate şi să primească binecuvântarea specială a lui Sonny, pentru ca a doua zi să poată ieşi din Închisoarea de Maximă Siguranţă Staten cu sentimentul că era un om cu adevărat purificat. Nu că Rover ar fi fost religios, dar nu strica să dea o şansă îndreptării lui, dacă avea de gând să se schimbe. Trase adânc aer în piept.

— Cred că era din Belarus. Minsk e în Belarus, nu?

Rover ridică privirea rapid, dar băiatul nu răspunse.

— Nestor o poreclise Minsk, continuă Rover. Mi-a spus s-o împuşc.

Avantajul evident al mărturisirii în faţa cuiva care avea creierul prăjit era că niciun nume sau întâmplare nu rămâneau undeva; era ca şi cum ai fi vorbit singur. Asta putea explica de ce deţinuţii de la Staten îl preferau pe tipul ăsta preotului sau psihologului.

— Nestor le ţinea, pe ea şi alte opt fete, într-o cuşcă din Enerhaugen. Est-europence şi asiatice. Adolescente. Cel puţin sper că nu erau şi mai mici. Dar Minsk era mai mare. Mai puternică. A fugit. Când a prins-o câinele lui Nestor, ajunsese deja în Parcul Tøyen. Era un mastif argentinian din ăla — ştii ce spun?

Ochii băiatului nu se mişcară, dar mâna lui se ridică, în căutarea bărbii. Băiatul începu să o pieptene încet cu degetele. Avea o cămaşă murdară şi prea mare, a cărei mânecă alunecă, lăsând să se vadă cicatrice şi urme de ac. Rover continuă.

— Un câine albinos, al naibii de mare. Omoară orice îi arată stăpânul. Şi multe lucruri pe care el nu i le arată. În Norvegia e interzis, bineînţeles. Un tip din Rælengen a primit câţiva din Republica Cehă, îi creşte şi îi înregistrează ca boxeri albi. Eu şi cu Nestor ne-am dus acolo să cumpărăm unul când ăsta era pui. A costat peste 50 de mii, banii jos. Puiul era aşa de drăguţ că n-ai fi crezut niciodată că...

Rover se opri. Ştia că vorbeşte despre câine doar ca să amâne inevitabilul.

— În fine..., zise el.

În fine. Rover se uită la tatuajul de pe celălalt antebraţ al lui. O catedrală cu două turle. Una pentru fiecare condamnare pe care o executase, niciuna dintre ele neavând nimic de-a face cu mărturisirea de azi. Mai demult furnizase arme unei găşti de motociclişti, modificându-le pe unele dintre ele în atelierul lui. Era bun la asta. Prea bun. Atât de bun că nu putea să rămână nedetectat pentru totdeauna şi fusese prins. Atât de bun că, în timp ce îşi executa prima condamnare, Nestor îl luase sub aripa lui. Nestor se asigurase că Rover îi e supus, astfel ca de atunci încolo doar el să pună mâna pe cele mai bune arme, în locul găştii de motociclişti sau a oricăror alţi rivali. Pentru câteva luni de muncă, Nestor îi plătise mai mult decât s-ar fi putut aştepta el să câştige într-o viaţă din atelierul în care repara motociclete. Dar Nestor ceruse mult în schimb. Prea mult.

— Zăcea în tufişuri, era sânge peste tot. Zăcea acolo, complet nemişcată, privind spre noi. Câinele îi smulsese o bucată din faţă — i se vedeau dinţii.

Rover făcu o grimasă. Treci la esenţă.

— Nestor a spus că era timpul să le înveţe minte, să le arate celorlalte fete ce li se poate întâmpla. Şi că, oricum, Minsk nu-i mai folosea la nimic acum, dată fiind starea feţei ei...

Rover înghiţi în sec.

— Aşa că mi-a spus să fac eu asta. S-o lichidez. Aşa îmi dovedeam loialitatea faţă de el, înţelegi. Aveam un pistol vechi Ruger MK II la care lucrasem puţin. Şi urma să fac asta. Chiar urma s-o fac. Nu asta era problema...

Rover simţi cum i se contractă gâtul. Se gândise la asta atât de des, reluând secundele acelea din noaptea din Parcul Tøyen şi văzând-o pe fată iar şi iar. Nestor şi cu el preluaseră rolurile principale, ceilalţi devenind martori tăcuţi. Până şi câinele tăcea. Rover se gândise la asta poate de o sută de ori? De o mie de ori? Şi totuşi, abia acum, când spuse cuvintele pentru prima oară, Rover îşi dădu seama că nu fusese un vis, că se întâmplase cu adevărat. Sau, mai degrabă, era ca şi cum trupul lui nu acceptase asta până acum. De asta i se agita stomacul. Rover respiră puternic pe nas, ca să potolească greaţa.

— Dar n-am putut s-o fac. Chiar dacă ştiam că fata urmează să moară. Ţineau câinele pregătit și m-am gândit că, dac-aş fi fost eu, aş fi preferat un glonţ. Dar era ca şi cum trăgaciul s-ar fi blocat. Nu puteam să-l apăs.

Tânărul păru să dea uşor din cap. Fie ca reacţie la ce îi spunea Rover, fie la o muzică pe care nu o auzea decât el.

— Nestor a spus că nu putem aştepta la infinit, la urma urmei eram într-un parc public. Aşa că a scos un cuţit mic şi curbat dintr-un toc de la gleznă, s-a apropiat, a luat-o de păr, a tras-o în sus şi a părut că trece cuţitul prin faţa gâtului ei. Ca şi cum ar fi spintecat un peşte. A ţâşnit sângele de trei–patru ori, apoi fata s-a golit. Dar ştii ce-mi amintesc cel mai mult? Câinele. Cum a început să urle când a văzut atâta sânge.

Rover se aplecă în faţă, pe scaun, cu coatele pe genunchi. Îşi acoperi urechile cu mâinile şi începu să se legene înainte şi înapoi.

— Şi eu n-am făcut nimic. Am stat aşa și m-am uitat. N-am făcut absolut nimic. Am privit doar, în timp ce ei o înfăşurau într-o pătură şi o duceau la maşină. Am dus-o în pădure, în Østmarksetra. Am scos-o şi am aruncat-o pe panta spre Ulsrudsvannet. Acolo îşi plimbă mulţi oameni câinii şi a fost găsită a doua zi. Ideea e că Nestor voia ca ea să fie găsită, pricepi? Voia ca în ziare să apară poze cu ce păţise fata. Ca să le poată arăta celorlalte fete.

Rover îşi luă mâinile de pe urechi.

— Nu mai dormeam; de fiecare dată când închideam ochii aveam coşmaruri. Fata fără un obraz îmi zâmbea, cu dinţii dezgoliţi. Aşa că m-am dus la Nestor şi i-am spus că eu vreau să mă las. I-am zis că m-am săturat să pilesc Uzi şi Glock-uri, că vreau să revin la reparat motociclete. Să duc o viaţă liniştită, nu să-mi fac griji încontinuu din cauza poliţiştilor. Nestor a zis bine, probabil se prinsese că n-am stofă de dur. Dar mi-a explicat foarte clar ce o să mi se întâmple dacă o să vorbesc. Credeam că suntem în regulă. Am refuzat toate comenzile care mi-au fost oferite, chiar dacă mai aveam nişte Uzi-uri destul de bune pe-acolo. Dar mă tot gândeam că se pune la cale ceva. Că o să mă aranjeze. Aşa că am fost aproape uşurat atunci când a venit poliţia şi am ajuns la pârnaie. Credeam că în închisoare o să fiu în siguranţă. M-au prins cu un caz mai vechi — eram doar complice, dar arestaseră doi tipi care au spus amândoi că le-am furnizat arme. Am mărturisit pe loc.

Rover râse tare. Începu să tuşească şi se lăsă pe spă­ta­rul scaunului.

— Peste 18 ore ies de-aici. Habar n-am ce mă aşteaptă afară. Dar ştiu că Nestor ştie că ies, chiar dacă sunt eliberat cu patru săptămâni mai devreme. Ştie tot ce se întâmplă aici şi la poliţie, sunt sigur de asta. Are ochi şi urechi pretutindeni. Aşa că mă gândesc că, dacă voia să mă lichideze, putea foarte bine să mă omoare aici, în loc să aştepte să ies. Tu ce crezi?

Rover aşteptă. Tăcere. Băiatul nu părea că ar fi crezut ceva.

— Indiferent ce-o să se întâmple, spuse Rover, puţină binecuvântare n-are cum să strice, nu-i aşa?

La cuvântul „binecuvântare“, o lumină păru să se aprindă în ochii lui Sonny, care ridică mâna dreaptă ca să arate că Rover trebuie să se apropie şi să îngenuncheze. Rover îngenunche pe covoraşul pentru rugăciune din faţa patului. Franck nu lăsa niciun alt deţinut să ţină covoraşe pe podeaua celulei — făcea parte din modelul elveţian pe care îl aplicau la Staten: niciun articol excedentar în celulă. Numărul bunurilor personale era limitat la 20. Dacă voiai o pereche de pantofi, trebuia să renunţi la două perechi de chiloţi sau două cărţi. Rover ridică privirea spre faţa lui Sonny. Băiatul îşi umezi buzele uscate şi jupuite cu vârful limbii. Avea o voce surprinzător de senină, chiar dacă rostea cuvintele încet, însă dicţia lui era foarte clară.

— Fie ca toţi zeii pământeşti şi cereşti să se îndure de tine şi să-ţi ierte păcatele. Tu vei muri, dar sufletul păcătosului pocăit va fi condus în Paradis. Amin.

Rover îşi lăsă capul în jos. Simţi mâna băiatului pe capul ras. Sonny era stângaci, dar în cazul acesta nu trebuia să fii geniu ca să-ţi dai seama că avea o speranţă de viaţă mai mică decât majoritatea dreptacilor. Supradoza putea să aibă loc a doua zi sau peste zece ani — cine putea şti? Dar Rover nu credea deloc că băiatul are puteri vindecătoare, cum spunea lumea. Şi nici nu credea cu adevărat în chestia asta cu binecuvântarea. Atunci de ce venise acolo? Ei bine, religia era ca o asigurare la incendiu; nu credeai niciodată că ai nevoie de ea, aşa că, atunci când oamenii spuneau că băiatul era dispus să ia păcatele tale asupra lui şi că nu voia nimic pentru asta, de ce să refuzi puţină linişte sufletească? Dar Rover se întreba cum putuse cineva ca Sonny să omoare cu sânge-rece. Lui i se părea că asta nu are niciun sens. Poate că era ca în vechea zicală: diavolul are multe chipuri.