Editori

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Irina Tudor Dumitrescu

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: ©Hilma af Klint - Altarpiece

Director producție

Cristian Claudiu Coban

DTP

Ofelia Coșman

Corectură

Irina Botezatu

Andreea-Lavinia Dădârlat

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Occultism, Witchcraft, and Cultural Fashions:
Essays in Comparative Religions

Autor: Mircea Eliade

Romanian edition published by arrangement with Agenția literară Livia Stoia.

Licensed by The University of Chicago Press, Chicago, Illinois, U.S.A.

pentru prezenta ediție

O.P. 16, ghișeul 1, C.P. 490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0732 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1350-7

ISBN (EPUB): 978-606-40-1689-8

Prefață

Un autor prolific e constrâns să descopere într-un anumit moment al vieții că multe din cele mai îndrăgite cărți proiectate rămân nescrise. Nu știu cum reacționează alții în fața unei descoperiri atât de tulburătoare, însă, în ceea ce mă privește, am decis cu resemnare melancolică să abandonez o serie de lucrări schițate sau scrise parțial în ultimii 25 de ani. Totuși, așa cum se întâmplă de obicei, am folosit din când în când aceste însemnări și materiale în pregătirea conferințelor, comunicărilor și articolelor din reviste. Sigur că aceste eseuri ocazionale nu totalizează rezultatele anilor îndelungați de cercetare și nici nu prezintă întotdeauna în mod consecvent aspectele multiple ale subiectului în discuție. Dar au avantajul că, fiind destinate unui auditoriu format în mare parte din nespecialiști, sunt accesibile oricărui cititor versat. Acest avantaj nu trebuie desconsiderat în pofida tuturor riscurilor asumate în orice încercare de „popularizare“. În ultimă instanță, singura ambiție inocentă a cercetătorului este de a fi citit și în afara propriei comunități științifice. Din motivele pe care am încercat să le discut în câteva din lucrările mele mai vechi, această ambiție ar trebui încurajată în special la studenții de la disciplina de istorie a religiilor.

Astfel, am selectat materialele incluse în volumul de față din mai multe zeci de prelegeri și articole scrise în ultimul deceniu. Toate sunt legate, direct ori indirect, de proiecte majore. Multe eseuri au caracter introductiv, principala lor intenție fiind reconsiderarea unor probleme mai vechi, acum neglijate, ori revenirea la controverse bine cunoscute din perspective noi sau mai puțin familiare. Cu excepția ultimului eseu (cap. 6), toate textele adunate în volum au fost inițial conferințe. Nu am încercat să le schimb stilul oral, dar le-am dezvoltat completându-le cu note și, ocazional, cu câteva paragrafe.

Evident, ultimul capitol — „Spirit, lumină și sămânță“ — contrastează într-un fel cu celelalte eseuri. A fost scris pentru o revistă de specialitate, prezintă numeroase documente din unele culturi mai puțin cunoscute și furnizează în cuprinsul notelor o bibliografie copioasă. Dar asemenea trăsături exterioare (am fi tentați să spunem „tipografice“) nu trebuie să înșele cititorul: acest text nu are pretenția de a fi clasat printre operele de erudiție pură. Proliferarea citatelor și referințelor critice servește pur și simplu la familiarizarea cititorului cu câteva din nenumăratele expresii ale unui arhaic și larg răspândit theologoumenon*, și anume echivalarea modului de a fi divin și „spiritual“ cu experiența Luminii Pure, precum și echivalarea creativității divine cu irizarea seminală. Subiectul este extrem de fascinant și are totodată o importanță majoră pentru chestiunea „universaliilor“ (sau „invariabilelor“) în istoria experienței religioase. Într-adevăr, ecuația Spirit = Lumină = creativitate divină (spirituală), când este luată în considerație împreună cu morfologia teofaniilor luminoase și a experiențelor „luminii interioare“, îi dă istoricului religiilor posibilitatea de a identifica o „universalie“ nu mai puțin semnificativă decât bine-cunoscutul mysterium tremendum.

Îmi face plăcere să mulțumesc foștilor mei studenți care au corectat și au stilizat aceste texte: profesorii Nancy Falk (cap. 1), Norman Girardot (cap. 2) și Park McGinty (cap. 6). Sunt deosebit de recunoscător asistentului meu, dl Bruce Lincoln, pentru atenția cu care a corectat și redactat cap. 3, 4 și 5. Aceste pagini, la fel ca întreaga mea operă din ultimii 25 de ani, nu ar fi putut fi scrise fără prezența inspiratoare și sprijinul permanent al soției mele. Dar... „despre ceea ce nu poți vorbi trebuie să păstrezi tăcere“.

MIRCEA ELIADE

University of Chicago

* Comentariu asupra zeilor sau naturii divine. (N.r.)

1. Modele culturale și istoria religiilor**

Nebănuitele mitologii ale artistului

Problema pe care aș dori să o discut în această lucrare este următoarea: ce are de spus un istoric al religiilor despre lumea în care trăiește? În ce fel poate contribui la înțelegerea curentelor literare și filosofice ale acesteia, a orientărilor artistice recente și semnificative? Sau, mai mult: ce are de spus, în calitate de istoric al religiilor, în privința unor manifestări ale Zeitgeist-ului precum curentele filosofice și literare în vogă, așa-zisele mode culturale? Mi se pare că, cel puțin în unele situații, formația ar trebui să-i dea posibilitatea să descifreze înțelesuri și intenții mai puțin clare altora. Nu mă refer la acele cazuri în care contextul sau implicațiile religioase ale unei opere sunt mai mult sau mai puțin evidente, cum ar fi, de exemplu, picturile lui Chagall, cu enormul lor „ochi al lui Dumnezeu“, cu îngeri, capete retezate și corpuri zburând cu susul în jos — și măgarul omniprezent, animal mesianic prin excelență; sau la piesa recentă a lui Ionesco, Le Roi se meurt***, pe care nu o poți înțelege deplin dacă nu cunoști Cartea tibetană a morților și Upanișadele. (Și pot depune mărturie că Ionesco a citit aceste texte; dar important pentru noi este să stabilim ce anume a acceptat și ce a ignorat sau a respins. Aceasta nu e, prin urmare, o problemă de depistare a surselor, ci o întreprindere mai incitantă: de examinare a modului de înnoire a universului imaginar creativ al lui Ionesco prin contactul cu universuri religioase exotice și tradiționale.)

Dar există situații când numai un istoric al religiilor poate descoperi o anumită semnificație secretă a unei creații culturale, fie clasică sau contemporană. De exemplu, numai un istoric al religiilor poate percepe faptul că există o surprinzătoare analogie structurală între Ulysses**** al lui James Joyce și anumite mituri australiene aparținând categoriei eroului totemic. Și, întocmai cum peregrinările nesfârșite și întâlnirile întâmplătoare ale eroilor culturali australieni par monotone celor familiarizați cu mitologiile polineziene, indo-europene sau nord-americane, tot astfel călătoriile lui Leopold Bloom din Ulise par monotone unui admirator al lui Balzac sau al lui Tolstoi. Dar un istoric al religiilor știe că peregrinările și performanțele obositoare ale strămoșilor mitici dezvăluie australianului o istorie magnifică în care este implicat existențial — lucru care poate fi spus și despre călătoria aparent anostă și banală a lui Leopold Bloom în orașul natal. Și, din nou, numai un istoric al religiilor poate surprinde asemănările frapante dintre teoriile australiene și cele platonice ale reîncarnării și amneziei. La Platon, a învăța înseamnă a-ți aduce aminte. Obiectele fizice ajută sufletul să se retragă în sine și, printr-un fel de „întoarcere“, să redescopere și să reintre în posesia cunoașterii originare pe care o avusese în ipostaza nepământeană. Acum, novicele australian descoperă prin inițiere că a mai fost aici într-un timp mitic; a fost aici sub forma strămoșului mitic. Prin inițiere, reînvață să facă acele lucruri pe care le-a făcut la început, când a apărut pentru prima dată ca ființă mitică.

Ar fi inutil să dau mai multe exemple. Voi adăuga numai că un istoric al religiilor poate contribui la înțelegerea unor scriitori atât de diferiți precum Jules Verne și Gérard de Nerval, Novalis și García Lorca.1 Este surprinzător că atât de puțini istorici ai religiilor au încercat să interpreteze opere literare din perspectivă proprie. (Pentru moment, îmi amintesc doar de cartea Marylei Falk despre Novalis și de studiile lui Stig Wikander privind scriitorii francezi de la Jules Michelet la Mallarmé. Importantele monografii ale lui Duchesne-Guillemin despre Mallarmé și Valéry puteau fi scrise de orice critic literar eminent, fără să fi avut vreun contact cu istoria religiilor.) Dimpotrivă, după cum se știe, mulți critici literari, în special din Statele Unite, nu au ezitat să folosească descoperirile istoriei religiilor în operele lor hermeneutice. E suficient să ne amintim de frecventa aplicare a teoriei „mitului și ritualului“ sau de „tiparul inițiatic“ în interpretarea prozei și poeziei moderne.2

Scopul pe care îl urmăresc aici este mai modest. Voi încerca să văd dacă un istoric al religiilor poate descifra unele sensuri ascunse în așa-zisele mode culturale ale noastre, luând ca exemplu trei curente recente în vogă, toate venind de la Paris, dar de-acum răspândite în tot vestul Europei și chiar în Statele Unite. După cum știm, faptul că o anumită teorie sau filosofie devine populară, este la modă, en vogue, nu înseamnă că este o creație remarcabilă sau că, dimpotrivă, este lipsită de orice valoare. Unul din aspectele fascinante ale „modei culturale“ este că nu are importanță dacă faptele în chestiune și interpretările lor sunt sau nu adevărate. Nicio critică nu poate să distrugă un curent în vogă. Există ceva „religios“ în această lipsă de permeabilitate la critică, chiar dacă numai într-un mod îngust și sectar. Dar, chiar dincolo de acest aspect general, unele mode culturale sunt extrem de semnificative pentru un istoric al religiilor. Popularitatea lor, în special în lumea intelectuală, trădează o parte din insatisfacțiile, imboldurile și nostalgiile omului occidental.