Pentru propriul meu mic proscris

Vezi ceva şi ridici mâna.

Nu contează dacă este vorba despre o foiţă pentru rulat ţigări sau o doză de suc acidulat.

Vezi ceva şi ridici mâna.

Nu ai voie nici să atingi ceea ce vezi.

Doar să ridici mâna.

Localnicii sunt pregătiţi, păşesc deja prin vad. Se mişcă în linie, răsfiraţi la douăzeci de paşi unul de celălalt, însă cu toate acestea formează un corp comun, coregrafia damnaţilor.

În spatele lor, oraşul golit în care ecourile unei veri lungi, impecabile au fost acoperite de ştirile din presă.

Numele ei era Sissy Radley. Şapte ani. Păr blond. O cunoştea mai toată lumea. Şeriful Dubois nu a avut nevoie să împartă fotografii.

Walk acoperea zona cea mai îndepărtată. Cincisprezece ani, netemător, genunchii lui tremurând la fiecare pas.

Oamenii mărşăluiau prin ţinutul împădurit asemenea unei armate, călăuziţi de poliţişti, luminându-şi calea cu lanternele; printre copaci se zărea oceanul — departe, însă fetiţa nu ştia să înoate.

Lângă Walk se afla Martha May. Se vedeau de trei luni, idila lor neavând însă cum să avanseze de vreme ce tatăl ei era preotul Bisericii Episcopale din Little Brook.

Martha i-a aruncat o privire:

— Tot mai vrei să te faci poliţist?

Walk s-a uitat la Dubois, care-şi ţinea capul plecat, ultima speranță apăsând pe umerii lui.

— Am văzut-o pe Star, a spus Martha. E în faţă, împreună cu tatăl ei. Plângea.

Star Radley, sora fetiţei dispărute. Cea mai bună prietenă a Marthei. Cele trei fuseseră extrem de apropiate. Numai una lipsea acum.

— Unde-i Vincent? a întrebat ea.

— S-ar putea să fie la capătul celălalt.

Walk şi Vincent erau ca fraţii. Pe când aveau nouă ani, şi-au crestat palmele, şi le-au lipit una de cealaltă şi şi-au jurat credinţă neţărmurită.

Apoi nimeni nu a mai spus nimic, mulţumindu-se să cerceteze terenul cu privirea, trecând de Sunset Road, pe lângă copacul dorinţelor; bascheţi Chuck Taylor dând frunzele la o parte. Cu toate că Walker păşea extrem de concentrat, fusese cât pe ce să nu-l vadă.

La zece paşi de Cabrillo, Drumul Statal 1, 965 de kilometri de coastă californiană. S-a oprit ca trăsnit, apoi şi-a ridicat privirea şi a văzut cum şirul de oameni continuă să înainteze fără el.

S-a lăsat pe vine.

Pantoful era micuţ. Piele alb-cu-roşu. Cataramă aurie.

O maşină aflată pe şosea s-a apropiat, încetinind treptat, farurile acesteia măturând o vreme curba, apoi descoperindu-l.

Și atunci Walk a zărit-o.

A tras aer în piept şi a ridicat mâna.

Partea întâi
Proscris

1

Walk stătea la marginea unei mulţimi agitate. Pe unii dintre oamenii aceia îi cunoştea de când se născuse el, pe alţii de când se născuseră ei.

Turişti veniţi în vacanţă, cu aparate de fotografiat atârnate la gât, piele bronzată şi zâmbete relaxate, fără să ştie că apa roade nu numai carenele ambarcaţiunilor.

Presa locală în păr, un reporter de la KCNR: „Ne puteţi spune ceva, domnule şerif Walker?“

Walker a zâmbit, şi-a vârât mâinile adânc în buzunare şi a dat să-şi taie cale prin mulţime, moment în care s-a auzit un icnet colectiv. Un zgomot intermitent în clipa în care acoperişul s-a surpat, prăbuşindu-se în apa de dedesubt. Bucată cu bucată, fundaţia rămânând în picioare asemenea unui schelet, de parcă din căminul de odinioară ar fi rămas doar o casă. Fusese locuinţa familiei Fairlawn de când Walk îşi putea aduce aminte, pe vremea când era copil, fiind situată la o jumătate de acru de ocean. Cu un an înainte fusese înconjurată cu o bandă pe care scria „Atenţie, pericol de prăbuşire“, pentru că malul se eroda implacabil. Din când în când îşi făceau apariţia nişte oameni de la California Wild, care măsurau şi făceau estimări.

Agitaţia camerelor de filmat şi încântarea aceea indecentă în vreme ce acoperişul de ardezie se prăbuşeşte, iar poarta de la intrare atârnă într-o rână. Milton, măcelarul, s-a lăsat într-un genunchi şi a jubilat când stâlpul s-a înclinat, iar steagul atârna în bătaia brizei.

Mezinul familiei Tallow s-a apropiat prea mult. Mama lui l-a tras de guler cu atâta putere, încât l-a făcut să cadă pe spate, aterizând în fund.

În spate, soarele se prăvălea la orizont asemenea clădirii, disecând apa cu brazde portocalii şi purpurii, în nuanţe care încă nu au nume. Reportera şi-a obţinut materialul pe care şi-l dorise, luându-şi rămas-bun de la un mărunt fragment de istorie.

Walk s-a uitat în jur, zărindu-l pe Dickie Darke, care continua, impasibil, să urmărească ce se întâmplă. Stătea acolo asemenea unui colos măsurând doi metri şi cincisprezece centimetri. Se ocupa cu afaceri imobiliare şi deţinea câteva case în Cape Haven, precum şi un club în Cabrillo, genul de văgăună în care păcatul te costă zece dolari şi niște virtute ştirbită.

Au rămas acolo încă o oră, Walk simţindu-şi picioarele obosite când, în cele din urmă, poarta a cedat. Privitorii s-au abţinut să izbucnească în aplauze, apoi s-au răsucit pe călcâie şi au început să se disperseze, îndreptându-se către grătare, beri şi focurile de tabără care îi luminau lui Walk calea în vreme ce-şi făcea rondul de seară. Oamenii s-au împrăştiat călcând pe dale, pe lângă un gard cenuşiu, din piatră, zidit fără mortar, dar care se ţinea bine. Dincolo de acesta se afla copacul dorinţelor, un stejar atât de rotat, încât crengile îi fuseseră sprijinite cu scânduri. Vechiul Cape Haven se străduia din răsputeri să nu dispară de pe faţa pământului.

Cândva Walk se cocoţase în copacul acela împreună cu Vincent King, cu atâta vreme în urmă, încât nici nu mai conta câţi ani trecuseră de fapt. Îşi ţinea o mână tremurătoare pe pistol, iar cealaltă pe curea. Purta cravată şi o cămaşă cu guler scrobit, pantofii îi luceau. Faptul că îşi acceptase rolul în societate era admirat de unii, căinat de alţii. Walker, căpitanul unei corăbii care nu părăsise niciodată portul.

Apoi a zărit-o pe fată. Aceasta se îndrepta în direcţie opusă, ţinându-l de mână pe fratele ei, în vreme ce micuţul se străduia să-şi sincronizeze paşii cu ea.

Duchess şi Robin, copiii familiei Radley.

S-a apropiat de ei în pas alergător, ştia deja tot ce trebuia ştiut despre ei.

Băiatul, în vârstă de cinci ani, îşi înghiţea plânsul; fata tocmai împlinise treisprezece şi nici măcar nu lăcrima.

— Mama ta, a spus el, fără să pună o întrebare, doar afirmând o realitate atât de tragică încât fata nici măcar nu a clătinat din cap.

S-a întors pur şi simplu pe călcâie şi a luat-o înainte.

S-au strecurat pe străzile peste care se lăsa înserarea, mărginite idilic cu garduri de uluci şi lumini stradale feerice. Deasupra, luna se înălţase pe cer, previzibilă şi luată în derâdere, cum fusese în ultimii treizeci de ani. Pe lângă case impozante, sticlă şi oţel înfruntând natura; o alee cutremurător de frumoasă.

Coborând pe strada Genesse, unde Walk încă trăia în vechea casă a părinţilor săi. Pe Ivy Ranch Road, unde se zărea locuinţa familiei Radley. Obloane coşcovite, o bicicletă pusă cu roţile-n sus, una dintre acestea zăcând în apropiere, pe pământ. În Cape Haven, o nuanţă imperfectă poate fi considerată la fel de bine negru.

Walk s-a îndepărtat de copii şi a început să alerge uşor în susul aleii. Dinspre interior nu se revărsa nicio lumină, doar pâlpâitul ecranului televizorului. Copiii rămăseseră în spatele lui; Walk l-a zărit pe Robin cum plânge în continuare, iar pe Duchess uitându-se în faţă cu o privire dură şi neiertătoare.

A găsit-o pe Star trântită pe canapea; o sticlă alături; fără pastile de data aceasta; un picior încălţat, celălalt gol; degete mici, unghii date cu ojă.

— Star, a spus el îngenunchind lângă ea şi bătând-o uşor pe obraji. Star, trezeşte-te.

Îi vorbea pe un ton domol, deoarece copiii se aflau la uşă, Duchess ţinându-şi o mână petrecută peste umerii frăţiorului ei, care se sprijinea de ea de parcă trupul lui mărunt nu ar mai fi avut oase să-l susţină.

I-a spus fetei să sune la 911.

— Am sunat deja.

I-a deschis lui Star pleoapele cu degetul mare şi nu i-a văzut decât albul ochilor.

— O să fie în regulă?

Glasul băiatului.

Walk s-a uitat peste capetele lor, sperând să audă vuietul sirenelor şi privind cu ochi mijiţi cerul roşiatic.

— Aţi putea să vă duceţi să-i întâmpinaţi?

Duchess, înţelegând despre ce era vorba, l-a scos pe Robin afară.

Apoi Star s-a scuturat, a vomitat puţin şi a început să tremure de parcă Dumnezeu sau moartea îi înşfăcase sufletul, încercând acum să i-l smulgă din trup. Walk avusese răbdare; trecuseră treizeci de ani de la povestea cu Sissy Radley şi Vincent King, însă Star continua să peroreze despre eternalism, despre felul în care trecutul şi prezentul se ciocnesc unul de celălalt, despre forţa centrifugă care alungă viitorul, făcând imposibilă îndreptarea acestuia.

Duchess urma să o însoţească pe mama ei. Walk îl va aduce pe Robin.

Fata a privit cum medicul îşi face treaba. Acesta nu a încercat să-i zâmbească, fapt pentru care i-a fost recunoscătoare. Medicul era un tip chel, năduşit şi probabil sătul să salveze oameni într-atât de dornici să moară.

O vreme au stat în faţa casei, uşa rămânând deschisă pentru Walk, care se afla acolo ca întotdeauna, cu o mână pe umărul lui Robin. Robin avea nevoie de gestul acesta, de sprijinul unei persoane adulte, avea nevoie să se simtă în siguranţă.

De cealaltă parte a străzii s-au mișcat nişte draperii, în vreme ce siluetele locatarilor păreau să transmită judecăţi tăcute. Apoi, la capătul străzii, Duchess a zărit câţiva copii de la şcoala ei, pedalând de zor, cu feţele roşii din pricina efortului. Veştile se răspândesc atât de repede într-un oraş în care adeseori ştirea de pe prima pagină se referă la cine ştie ce certificate de urbanism.