Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Luana Crăciun

Design copertă: Faber Studio

Foto copertă: Guliver/Getty Images/©Karin Saksangsopa /EyeEm

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: A Better Man

Autor: Louise Penny

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1207-4

ISBN (EPUB): 978-606-40-1760-4

Capitolul unu

Ce s-a întâmplat cu Clara Morrow? Era o artistă excelentă. #MorrowENaspa

Faceți mișto? L-au lăsat să se întoarcă la Sûreté1? #SureteENaspa

— Merde2.

— Merde?

Myrna Landers se uită la prietena ei peste cana cu café au lait.

— Îmi pare rău, spuse Clara Morrow. Am vrut să zic futu-i. La naiba, fir-ar, futu-i.

— Eiiii, asta-i fata mea. Dar de ce?

— Nu poți să ghicești?

— Vine Ruth?

Myrna își roti privirea prin bistrou mimând panica. Sau, cine știe, poate că nu doar o mima.

— Mai rău.

— Nu se poate.

Clara îi dădu Myrnei telefonul, cu toate că proprietara librăriei știa deja ce urma să vadă.

Înainte de întâlnirea cu Clara, la micul dejun, își verificase contul de Twitter. Pe ecran, în văzul lumii, se afla cadavrul în răcire rapidă al carierei artistice a Clarei.

În timp ce Myrna citea, Clara a cuprins între mâinile ei mari și pătate cu vopsea cana cu ciocolată, specialité de la maison, și și-a întors privirea de la prietena ei către fereastra cu menou și micul sat quebecoaz aflat de dincolo de ea.

Dacă telefonul era un afront, fereastra era leacul. Chiar dacă nu o consola pe deplin, cel puțin era reconfortantă prin familiaritatea ei.

Cerul era gri și dădea semne de ploaie. Sau de lapoviță. De măzăriche ori de ninsoare. Drumul de pământ era plin de zloată și noroi. Petice de zăpadă se zăreau prin iarba îmbibată de apă. Sătenii ieșiți să-și plimbe câinii înaintau greoi cu cizmele lor de cauciuc, înfofoliți în straturi peste straturi de haine, în speranța de a ține aprilie la distanță de pielea și de oasele lor.

Doar că asta nu părea posibil. Cumva, după ce reușeau să supraviețuiască unei alte ierni canadiene extrem de reci, primăvara timpurie le venea mereu de hac. De vină era umezeala. Și schimbările de temperatură. Și iluzia că de-acum vremea ar trebui să fie mai blândă.

Pădurea de dincolo se profila ca o armată de spectre iernatice cu membrele scheletice atârnându-le și ciocnindu-se unele de altele în adierea vântului.

Fumul de lemn ars plutea în derivă dinspre vechile case de piatră, cărămidă ori șindrilă. Un semnal către o putere superioară. Trimite ajutor. Trimite căldură. Trimite o primăvară adevărată, nu mizeria asta de zăpadă fleșcăită și ger care te zgârie pe creier. Zile cu zăpadă și căldură.

Aprilie în Québec era o lună a contrastelor nemiloase. A după-amiezilor sublime petrecute afară, cu un pahar de vin sub soarele strălucitor, și apoi cu alți treizeci de centimetri de zăpadă. O lună a blestemelor mormăite, a cizmelor înnoroite, a mașinilor care împroșcau și a câinilor care se rostogoleau și apoi se scuturau. Drept pentru care în dreptul fiecărei intrări apăreau modele complicate, din picățele de noroi. Pe pereți. Pe tavane. Pe podele. Și pe oameni.

Aprilie în Québec era o furtună de rahat climatologic. O nebunie de proporții epice.

Dar ceea ce se petrecea dincolo de ferestrele ample era reconfortant în comparație cu ce puteai citi pe micul ecran al telefonului Clarei.

Fotoliile în care stăteau Clara și Myrna fuseseră trase lângă șemineul în care buștenii trosneau și aruncau roiuri de scântei în sus, prin coșul de piatră. Bistroul satului mirosea a lemn ars, sirop de arțar și cafea tare și proaspătă.

Clara Morrow trece prin perioada ei maro, citi Myrna. Să spui că cele mai recente oferte ale ei sunt de rahat înseamnă să fii nedrept cu efluenții. Să sperăm că nu-i decât o etapă și nu sfârșitul.

— Ah, spuse Myrna.

Lăsă telefonul jos și se întinse spre mâna prietenei ei.

— Merde.

— Tabernac3. Cineva de la Infracțiuni Grave tocmai a trimis un link. Ascultați.

Ceilalți agenți din sala de ședințe își îndreptară privirea către el, în timp ce le citea de pe telefonul mobil:

— Aceasta este prima zi a lui Armand Gamache la Sûreté du Quebec, după o suspendare de nouă luni, în urma unei serii de decizii necugetate și dezastruoase.

— Dezastruoase? Ce rahat, zise unul dintre polițiști.

— Ei bine, e un rahat redistribuit de sute de ori pe Twitter.

Mai mulți agenți și inspectori s-au precipitat să-și găsească telefoanele și să le pornească, în timp ce aruncau priviri grăbite spre ușa deschisă. Asta așa, ca să fie siguri…

Era opt fără unsprezece minute, iar cei din departamentul Omoruri se adunau la ședința obișnuită de luni dimineață, pentru a discuta investigațiile în curs.

Cu toate că nu era nimic „obișnuit“ în legătură cu ședința asta. Cu dimineața asta. Atmosfera din încăpere zbârnâia de tensiunea anticipării. Sporită și mai mult acum de ceea ce se revărsa din telefoanele lor.

— Merde, murmură o agentă. După ce a atins apogeul puterii în funcția de superintendent-șef al Sûreté, citi ea, Gamache a abuzat imediat de ea, permițând ca, în mod deliberat, cantități catastrofale de opioide să ajungă pe străzi. El a fost retrogradat în urma unei anchete.

— Habar n-au despre ce vorbesc. Totuși, nu-i chiar așa de rău.

— Mai e. Ar fi trebuit să fie cel puțin concediat. Poate chiar judecat și aruncat în pușcărie.

— Ah.

— E o nebunie, zise una dintre ofițerii superiori scoțându-și telefonul ca să citească cu ochii ei. Cine scrie mizeriile astea? Nici măcar nu menționează că tot el le-a recuperat.

— Sper să nu vadă.

— Glumești? O să vadă.

În încăpere se așternu tăcerea, cu excepția clicurilor slabe care veneau dinspre fiecare dispozitiv. Asemenea sunetului pe care îl scoteau crengile aproape moarte ale copacilor, legănate în vânt.

Cuvinte erau murmurate în timp ce citeau. Cuvinte pe care bunicii lor le considerau sacre, dar care, acum, erau profanate. Tabernac. Câlice4. Hostie5.

Un ofițer superior își lăsă capul în palme și își masă tâmplele. Apoi, după ce le coborî se întinse după telefon.

— O să scriu o replică.

— Nu. E mai bine dacă vine din partea conducerii. Superintendent-șef Toussaint o să-i pună la punct.

— Încă n-a făcut-o.

— O s-o facă. A fost pregătită sub Gamache. O să-i ia apărarea.

Într-un colț îndepărtat, o agentă își privea telefonul cu o cută adâncă între sprâncene.

În timp ce toți ceilalți erau palizi, ea se îmbujora pe măsură ce citea, nu un text sau vreun mesaj de pe Twitter, ci un e-mail.

Deși avea peste patruzeci de ani, Lysette Cloutier se număra printre cei mai noi recruți de la Omoruri, fiind transferată de la departamentul de contabilitate al Sûreté. Își petrecuse ani la rând ținând cu discreție evidența bugetului, care în prezent depășea un miliard de dolari, până când superintendent-șef Gamache îi remarcase munca și fusese de părere că ar fi utilă în urmărirea criminalilor.

Nu era capabilă să ia urma unui ADN sau a unui suspect nici măcar pentru a-și salva propria viață, dar se pricepea să adulmece banii. Și, de multe ori, acest lucru ducea în același loc.

Toți ceilalți aflați în acea sală de ședințe munciseră din greu ca să ajungă în cel mai prestigios departament al Sûreté du Québec.

Agenta Lysette Cloutier făcea tot ce-i stătea în putință să-l părăsească. Și să revină la cifrele frumoase, sigure, previzibile, ușor de priceput. Departe de ororile zilnice, de violența fizică, de haosul emoțional provocat de crimă.

Cloutier alegea mereu același scaun la aceste ședințe. Se asigura că stă întotdeauna cu spatele la panoul lung și alb pe care erau lipite fotografii.

Se gândi la e-mailul pe care tocmai îl primise, tastă un răspuns și apăsă butonul de trimitere, înainte să se răzgândească.

— Pe cât puneți pariu că unele dintre mesajele astea de pe Twitter sunt de la Beauvoir? zise unul dintre agenții mai tineri.

— Vrei să spui inspector-șef Beauvoir?

Toate capetele s-au răsucit către ușă. După care s-a stârnit agitație și un zgomot de scaune împinse pe podea în timp ce toată lumea se ridica.

Isabelle Lacoste stătea în picioare, cu bastonul în mână și ochii ațintiți la tânărul agent. Apoi expresia i se îmbună și începu să zâmbească în timp ce se uita în jur la chipurile familiare.

Ultima dată când participase la ședința de lunea dimineața o prezidase, în calitate de șefă la Omoruri. Acum, intră șchiopătând.

Rănile ei, deși aproape vindecate, nu dispăruseră complet. Și nu aveau să dispară niciodată.

Ofițeri și agenți s-au îmbulzit în jurul ei pentru a-i ura bun venit, în timp ce ea încerca să le explice că de fapt nu revenise. Promovată superintendentă, se afla în clădire pentru a discuta despre momentul și condițiile reîntoarcerii ei în serviciul activ.

Dar nu era o coincidență că se afla acolo în această zi de luni, toți cei aflați în încăpere știau asta. Nu era o zi ca oricare alta. Nu era o ședință ca oricare alta.

Se așeză pe un scaun din capul mesei și le făcu semn din cap celorlalți să ia loc și ei. Apoi se uită la tânărul agent care făcuse comentariul despre inspectorul-șef Beauvoir.

— La ce te refereai?

Vocea îi era calmă, dar stătea nefiresc de nemișcată. Agenții veterani de la Omoruri care serviseră sub inspectorul-șef Lacoste recunoșteau acea privire. Și aproape că-l compătimeau pe tânărul agent nesăbuit care s-a trezit în bătaia puștii.

— Mă refer la faptul că știm cu toții că inspectorul-șef Beauvoir pleacă de la Sûreté, spuse el. Că se mută la Paris. Dar asta abia peste câteva săptămâni. Ce va fi până atunci? Din moment ce Gamache se întoarce. Aș prefera mai degrabă să mă aflu într-un schimb de focuri decât să fiu inspectorul-șef Beauvoir și să vin azi la ședința asta. Pun pariu că și el simte același lucru.

— Ai pierde, zise Lacoste.

În încăpere se așternu liniștea.

E tânăr și prost, își zise Lacoste în sinea ei.