Dar, încet-încet, a prins curaj, a zburat lângă el
și a scos cu ciocul ei micuţ un spin care intrase în
fruntea Celui Crucificat. În acest timp, i-a căzut pe piept un strop de sânge de pe faţa Celui Crucificat — care s-a întins repede și i-a colorat tot puful de pe piept.

Apoi, Cel Crucificat și-a deschis buzele și i-a șoptit păsării: „Drept mulţumire pentru mila ta, îţi dau tot după ce au tânjit strămoșii tăi încă de la facerea lumii“.

Selma Lagerlöf, „Pasărea cu piept roșu“,

Legendele lui Hristos

Partea întâi
Țărână din țărână

1

Bariera de la punctul de taxare din Alnabru.
1 noiembrie 1999

O pasăre cenușie tot intra și ieșea din raza vizuală a lui Harry. Bătu darabana cu degetele în volan. Cu încetinitorul. Cu o zi în urmă, cineva vorbea la televizor despre timpul care trece „cu încetinitorul“. Așa era acum. Ca în ajunul Crăciunului, înainte să vină Moșul. Sau ca atunci când stai pe scaunul electric înainte să fie pornit curentul.

Bătu mai tare.

Mașina era parcată în zona liberă din spatele ghișeelor de bilete de la punctul de taxare. Ellen dădu radioul puţin mai tare. Comentatorul vorbea solemn și plin de respect.

„Avionul a aterizat acum cincizeci de minute și, fix la ora 6:38 a.m., președintele a pus piciorul pe pământ norvegian. A fost întâmpinat de primarul din Ullensaker. Aici, în Oslo, e o zi minunată de toamnă: un fundal norvegian splendid pentru această întâlnire la nivel înalt. Să mai ascultăm o dată ce a zis președintele la conferinţa de presă de acum o jumătate de oră.“

Era a treia oară. Harry îi văzu din nou pe cei de la presă strigând și îmbulzindu-se în barieră. De cealaltă parte, bărbaţii în costume cenușii, care nu se chinuiau prea tare să nu pară de la Serviciile Secrete, ridicară din umeri în timp ce scrutau mulţimea, verificară pentru a douăsprezecea oară poziţia căștilor din urechi, examinară mulţimea, își opriră câteva clipe privirea pe un fotograf al cărui teleobiectiv era cam prea lung, apoi continuară să scruteze și verificară a treisprezecea oară poziţia căștilor din urechi. Cineva îl întâmpină pe președinte în engleză și se făcu liniște. Apoi se auzi un pârâit în microfon.

„Daţi-mi voie să vă spun pentru început că sunt încântat să mă aflu aici…“, zise președintele pentru a patra oară cu vocea lui guturală cu un puternic accent american.

— Am citit că un reputat psiholog american crede că președintele are SPM, spuse Ellen.

— SPM?

— Sindromul Personalităţii Multiple. Doctorul Jekyll și domnul Hyde. Psihologul afirma că personalitatea lui normală nu era conștientă de faptul că cealaltă, bestia sexuală, avea relaţii cu toate acele femei. Din acest motiv, Curtea Supremă nu l-a putut acuza că a minţit sub jurământ în legătură cu asta.

— Dumnezeule! zise Harry, privind în sus la elicopterul ce plana deasupra lor.

La radio, cineva întrebă cu un accent norvegian: „Domnule președinte, este a patra oară când un președinte în exerciţiu al Statelor Unite vizitează Norvegia. Cum vă simţiţi?“

Pauză.

„Mă bucur să fiu din nou aici. Este cu atât mai important cu cât liderii statului Israel și ai poporului palestinian pot să se întâlnească aici. Cheia unei…“

„Ce vă mai amintiţi din vizita anterioară în Norvegia, domnule președinte?“

„Da, desigur. Sper ca după discuţiile de astăzi să putem…“

„Ce reprezintă Oslo și Norvegia pentru pacea mondială, domnule președinte?“

„Norvegia a jucat un rol important.“

O voce fără accent norvegian: „Ce rezultate concrete consideră președintele că sunt realiste?“

Înregistrarea fu oprită și din studio cineva preluă legătura.

„L-am ascultat pe președinte spunând că Norvegia joacă un rol crucial în… ăăă, procesul de pace din Orientul Mijlociu. Chiar acum, președintele se îndreaptă spre…“

Harry mormăi și închise radioul.

— Ce se întâmplă cu ţara asta, Ellen?

Ellen dădu din umeri.

„Am trecut de Postul 27“, bâzâi staţia de pe bordul mașinii.

Harry o privi.

— Toată lumea e pe poziţie? întrebă el.

Ellen încuviinţă.

— Atunci, să nu mai stăm pe gânduri, zise Harry.

Ellen își dădu ochii peste cap. Era a cincea oară când spunea asta din clipa în care convoiul pornise de la aeroportul Gardermoen. De unde erau parcaţi, vedeau autostrada goală ce se întindea de la bariera punctului de taxare înspre Trosterud și Furuset. Lumina albastră de pe capotă se rotea încet. Harry lăsă în jos geamul mașinii, scoase mâna afară și dădu la o parte o frunză îngălbenită prinsă în ștergătorul de la parbriz.

— Un măcăleandru, o pasăre cu pieptul roșu, spuse Ellen, arătând cu degetul. Nu prea le mai vezi așa târziu toamna.

— Unde?

— Uite acolo. Pe acoperișul punctului de taxare.

Harry își coborî capul și se uită atent prin parbriz.

— Ah, da. Deci acela e un măcăleandru?

— Da. Dar tu probabil că nu-l deosebești de un sturz, așa e?

— Ai dreptate.

Harry își puse mâna streașină la ochi. Oare începea să aibă probleme cu vederea?

— O asemenea pasăre e rară, zise Ellen, înșurubând la loc capacul termosului.

— Chiar așa? spuse Harry.

— Nouăzeci la sută din ele migrează în sud. Câteva își asumă riscul, cum s-ar spune, și rămân aici.

— Cum s-ar spune?

Un alt pârâit în stație: „Postul 62 către bază. Avem o mașină neinscripționată parcată lângă șosea la două sute de metri înainte de bifurcaţia către Lørenskog“.

O voce profundă cu un accent din Bergen răspunse de la bază: „O clipă, 62. Ne interesăm“.

Tăcere.

— Ai verificat toaletele? întrebă Harry, făcând semn din cap către benzinăria Esso.

— Da. Toţi clienţii și angajaţii au fost evacuaţi din benzinărie. Toată lumea, mai puţin șeful. Pe el l-am încuiat în birou.

— Și ghișeele punctului de taxare?

— Tot. Stai liniștit, Harry, am verificat tot. Deci, cele care rămân o fac în speranţa unei ierni blânde. Poate să fie bine, dar dacă se înșală, mor. Așa că te-ai putea întreba de ce nu se îndreaptă spre sud, pentru orice eventualitate. Păsările care rămân sunt pur și simplu leneșe?

Harry se uită în oglindă și văzu soldaţi de ambele părţi ale podului de cale ferată. Îmbrăcaţi în negru, cu căști și mitraliere MP5 atârnându-le la gât. Chiar și de unde se afla el, putea zări încordarea din corpurile lor.

— Ideea este că, dacă e o iarnă blândă, își pot alege cele mai bune locuri pentru a-și face cuib înainte să se întoarcă celelalte, spuse Ellen în timp ce încerca să îndese termosul în torpedoul deja plin. E un risc calculat. Ești ori la bal, ori la spital. A-ţi asuma sau a nu-ţi asuma riscul. Dacă intri în joc, e posibil ca într-o noapte să pici de pe rămurică îngheţat bocnă și să nu te dezgheţi până la primăvară. Dacă o lași baltă, se poate să nu mai găsești loc de cuib când te întorci. Acestea sunt, cum se spune, eternele dileme cu care ne confruntăm.

— Ți-ai pus vesta antiglonţ? întrebă Harry și se întoarse ca să verifice. Da sau nu?

Ellen se bătu ușor cu degetele pe piept în loc de răspuns.

— Cea ușoară?

Ea încuviinţă din cap.

— La dracu’, Ellen! Am dat ordin să fie purtate vestele balistice. Nu astea de Mickey Mouse.

— Știi ce poartă tipii de la Serviciile Secrete?

— Stai să ghicesc. Veste ușoare?

— Ai ghicit.

— Știi de cine mă doare undeva?

— Stai să ghicesc. De Serviciile Secrete?

— Ai ghicit.

Râse. Harry schiţă și el un zâmbet. Se auzi un bâzâit în stație.

„Baza către postul 62. Serviciile Secrete zic că mașina parcată la bifurcaţia către Lørenskog e a lor.“

„Aici postul 62. Mesaj recepţionat.“

— După câte vezi, spuse Harry, lovind iritat în volan, nu există comunicare. Cei de la Serviciile Secrete lucrează de unii singuri. Ce e cu mașina aia acolo fără știrea noastră? Hm?

— Verifică dacă ne facem treaba, zise Ellen.

— Dacă urmăm instrucţiunile pe care ei ni le-au dat.

— O să ai și tu voie să iei unele decizii, așa că nu mai bodogăni, zise ea. Și nu mai bate toba în volan.

Harry își lăsă ascultător mâinile în poală. Ellen zâmbi.

— Mda, mda, mda, zise el și oftă adânc.

Găsi cu degetele patul pistolului de serviciu, un Smith & Wesson calibrul .38, cu șase gloanţe. Avea la centură încă două încărcătoare, fiecare cu câte șase gloanţe. Mângâie pistolul, conștient că, de fapt, nu era autorizat să poarte armă. Poate că într-adevăr îi slăbea vederea; după un curs de patruzeci de ore iarna trecută, picase testul de tragere. Deși nu era un lucru atât de ieșit din comun, lui Harry i se întâmpla pentru prima oară și nu-i plăcea deloc. Nu-i rămânea decât să mai dea testul o dată — unii îl dădeau de patru, cinci ori —, dar dintr-un motiv oarecare, Harry continua să-l amâne.

Alte pârâituri: „Am trecut de punctul 28“.

— Încă un punct și ajung la poliţia din Romerike, zise Harry. Următorul e Karihaugen și apoi noi.

— De ce nu procedează cum făceam noi? Să spună pur și simplu unde e coloana oficială în loc de toate numerele astea idioate, bombăni Ellen.

— Ghicește.

Răspunseră la unison:

— Serviciile Secrete!

Și râseră.

„Am trecut de punctul 29.“

Harry se uită la ceas.

— OK, vor fi aici în trei minute. Voi schimba frecvenţa staţiei cu cea a poliţiei din Oslo. Facem ultimele verificări.

Ellen închise ochii ca să se concentreze la verificările afirmative care îi erau confirmate una după alta. Puse microfonul la loc.

— Totul e la locul lui și pregătit.

— Mulţumesc. Pune-ţi casca.

— Hai, zău, Harry.

— Ai auzit ce-am spus.

— Pune-ţi tu casca mai bine!

— A mea e prea mică.

O altă voce. „Am trecut de punctul 1.“

— La naiba, uneori ești așa de… lipsit de profesionalism.

Ellen își trase casca pe cap, o strânse sub bărbie și se strâmbă în oglindă.

— Și eu te iubesc, zise Harry, cercetând cu binoclul șoseaua din faţa lor. Îi văd.

În vârful pantei ce ducea la Karihaugen, soarele sclipea pe metal.