Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Domnica Drumea

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Rodica Crețu

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Sorgenfri

Autor: Jo Nesbø

Published by agreement with Salomonsson Agency

Copyright © Editura Trei, 2020
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0770-4

ISBN (EPUB): 978-606-40-1755-0

Partea întâi

1

Planul

Voi muri. Și nu are nicio logică. Nu ăsta era planul, cel puțin nu ăsta era planul meu. E posibil să mă fi îndreptat în această direcție fără să-mi dau seama. Nu ăsta era planul meu. Planul meu era mai bun. Planul meu avea logică.

Mă uit la țeava pistolului și știu că de acolo va veni. Solul morții. Luntrașul. Un ultim râset. Lumina de la capătul tunelului e posibil să fie o flacără. O ultimă lacrimă. Noi doi, tu și cu mine, am fi putut avea o viață bună. Dacă am fi urmat planul. Un ultim gând. Cu toții ne întrebăm care este sensul vieții, dar nimeni nu se întreabă care este sensul morții.

2

Astronautul

Bătrânul îi amintea lui Harry de un astronaut. Cu pașii lui mici și caraghioși, cu mișcările țepene, cu ochii negri, lipsiți de viață și cu pantofii pe care îi târa pe parchet. De parcă s-ar fi temut să nu piardă contactul cu solul și să plutească în spațiu.

Harry se uită la ceasul de pe peretele alb de deasupra intrării. 15:16. Pe fereastră, în Bogstadveien, se zărea mulțimea grăbită de vinerea. Soarele de octombrie se reflectă în oglinda unei mașini care dispăru în vârtejul orelor de vârf.

Harry se concentră asupra bătrânului. Pălărie și pardesiu gri, elegant, dar care avea mare nevoie să fie curățat. Dedesubt: o vestă de tweed, cravată și pantaloni gri cu o dungă perfectă. Pantofi lustruiți. Unul dintre acei pensionari de care se pare că e plin Majorstuenul. Nu era o simplă bănuială. Harry știa că avea optzeci și unu de ani și fusese vânzător de haine. Trăise toată viața în Majorstuen, în afară de o perioadă petrecută la Auschwitz în timpul războiului. Iar genunchii țepeni erau rezultatul unei căzături pe o punte în Ringveien, pe unde trecea în vizitele zilnice la fiica sa. Impresia de păpușă mecanică era accentuată de faptul că brațele erau îndoite și aplecate în față. De brațul drept îi atârna un baston cafeniu, iar în mâna stângă avea un cec pe care îl ținea întins spre tânărul cu păr tuns scurt de la ghișeul numărul 2. Harry nu putea să vadă fața casierului, dar știa că îl privește pe bătrân cu un amestec de compătimire și iritare.

Era 15:17 acum și veni în cele din urmă și rândul lui August Schulz.

Stine Grette stătea la ghișeul numărul 1, numărând 730 de coroane norvegiene unui băiat cu pălărie albastră de lână, care tocmai îi înmânase un ordin de plată. Diamantul de pe inelarul de la mâna stângă strălucea de fiecare dată când punea câte o bancnotă pe tejghea.

Harry nu putea să vadă, dar știa că în fața ghișeului numărul 3 stătea o femeie cu un cărucior pe care îl legăna, probabil gândindu-se aiurea, dat fiind că bebelușul dormea. Femeia aștepta să fie servită de fru Brænne, care îi explica în gura mare unui bărbat la telefon că nu poate să extragă bani din contul unei alte persoane decât dacă aceasta a semnat o procură. Îi zise de asemenea că ea lucra la bancă, pe când el nu, așa că ar trebui să termine conversația aici.

În acel moment, ușa se deschise și doi bărbați, unul înalt și unul scund, purtând salopete la fel, intrară în bancă. Stine Grette își ridică privirea. Harry își verifică ceasul și începu să numere. Bărbații se duseră spre colțul unde se afla Stine. Bărbatul înalt mergea de parcă ar fi sărit peste niște băltoace, iar cel scund pășea aidoma cuiva care avea mai mulți mușchi decât putea duce. Băiatul cu pălărie albastră se întoarse încet și se îndreptă spre ușă. Era așa de preocupat de număratul banilor, încât nu-i zări pe cei doi bărbați.

— Bună, zise cel înalt către Stine, trântind o geantă neagră pe tejghea.

Cel scund își împinse ochelarii de soare la loc pe nas, înaintă și puse o geantă identică lângă cealaltă.

— Banii! zise el cu o voce pițigăiată. Deschide ușa!

A fost ca și cum cineva ar fi apăsat pe butonul de pauză: orice mișcare încetă în bancă. Singurul indiciu că timpul nu se oprise în loc era traficul de dincolo de fereastră. Și limba ceasului de pe perete care arăta acum că trecuseră zece secunde. Stine apăsă un buton de sub tejghea. Se auzi un zumzet de aparatură electronică și bărbatul scund ținu ușa de la tejghea lipită de perete cu genunchiul.

— La cine e cheia? întrebă el. Repede, nu avem toată ziua la dispoziție!

— Helge! strigă Stine peste umăr.

— Ce e?

Vocea venea de dincolo de ușa deschisă a singurului birou din bancă.

— Avem vizitatori, Helge!

Își făcu apariția un bărbat cu papion și ochelari de citit.

— Acești domni doresc să deschizi ATM-ul, Helge, zise Stine.

Helge Klementsen se uită fără să înțeleagă la cei doi bărbați îmbrăcați în salopete care trecuseră acum de partea cealaltă a tejghelei. Bărbatul înalt se uita nervos la ușa de la intrare, pe când cel scund stătea cu privirea lipită de șeful de sucursală.

— A, da, bineînțeles, zise Helge, de parcă tocmai și-ar fi amintit o întâlnire ratată, și izbucni în hohote de râs.

Harry nu se mișcă deloc; pur și simplu își lăsă privirea să absoarbă fiecare detaliu al mișcărilor și gesturilor lor. Douăzeci și cinci de secunde. Continuă să privească ceasul de deasupra ușii, dar văzu cu coada ochiului cum șeful de sucursală descuie ATM-ul din interior și scoase două containere lunguiețe de metal pe care le dădu celor doi bărbați. Totul se derulă cu viteză și în tăcere. Cincizeci de secunde.

— Astea sunt pentru tine, moșule!

Bărbatul cel scund scosese două containere similare din geantă și i le întinse lui Helge. Șeful de sucursală înghiți în sec, dădu din cap, le luă și le introduse în ATM.

— Weekend plăcut! zise cel scund, îndreptându-și spatele și apucând geanta.

Un minut și jumătate.

— Nu așa de repede, zise Helge.

Bărbatul cel scund pufni.

Harry își supse obrajii și încercă să se concentreze.

— Chitanța…, zise Helge.

O clipă îndelungată, cei doi bărbați se holbară la șeful de sucursală scund și cu păr cărunt. Apoi cel scund începu să râdă. Un râs tare și strident, aproape isteric, așa cum râd drogații.

— Doar nu credeai că o să plecăm fără să-ți dăm nicio semnătură, nu-i așa? Doar n-o să ne dai două milioane fără chitanță!

— Ei, zise Helge. Unul dintre voi aproape că a uitat săptămâna trecută.

— Sunt mulți tipi noi la livrări, spuse cel scund, în timp ce el și Helge semnară și schimbară între ei formularele galbene și roz.

Harry așteptă să se închidă din nou ușa de la intrare, apoi se mai uită o dată la ceas. Două minute și zece secunde.

Văzu prin geamul de la ușă cum duba albă a firmei de securitate Nordea se îndepărtează.

În bancă, oamenii își reluară discuțiile. Nu era nevoie să numere, cu toate astea Harry numără. Șapte. Trei în spatele tejghelei și patru în față, cu tot cu copil și bărbatul în salopetă care tocmai intrase și care stătea lângă masa din mijlocul încăperii, scriindu-și numărul de cont pe un ordin de plată. Harry știa că e pentru Sunshine Tours.

— Bună ziua, zise August Schulz și se îndreptă spre ușă.

Era 15:21:10 și în acea clipă începu totul.

Când ușa se deschise, Harry văzu capul lui Stine Grette răsărind dintre hârțoage și coborând la loc. Apoi își ridică iar capul, de data asta mai încet. Harry își îndreptă atenția spre ușa de la intrare. Bărbatul care intrase deja își trăsese fermoarul de la salopetă și scosese un AG3 negru-verzui. O cagulă de un albastru-închis îi acoperea complet fața, lăsând să i se vadă doar ochii. Harry se apucă să numere de la zero.

Cagula începu să se miște acolo unde ar fi trebuit să fie gura, precum o păpușă de mărimea lui Bigfoot:

— Ăsta e un jaf. Să nu miște nimeni!

Nu ridicase vocea, dar în clădirea mică a băncii se auzi de parcă ar fi tras cu un tun. Harry se uită cercetător la Stine. Dincolo de zumzetul îndepărtat al mașinilor, auzi zgomotul de metal uns când bărbatul încărcă pistolul. Ea își lăsă umărul stâng în jos cu o mișcare aproape imperceptibilă.

„Ce fată curajoasă“, se gândi Harry. „Sau poate doar înspăimântată de moarte.“ Aune, profesorul de psihologie de la Academia de Poliție din Oslo le spusese că, atunci când oamenii sunt foarte speriați, nu mai gândesc și reacționează după cum au fost programați. Cei mai mulți dintre cei care lucrează la bancă apasă pe butonul de alarmă aproape în stare de șoc, susținea Aune, citând rapoartele de după jafuri în care mulți nu își mai aminteau dacă activaseră alarma sau nu. Fuseseră pe pilot automat. La fel cum cel care jefuiește banca e programat să împuște pe oricine încearcă să-l oprească, spunea Aune. Cu cât e mai înspăimântat un hoț, cu atât sunt mai puține șanse să fie oprit. Harry rămase nemișcat, încercând să privească în ochii jefuitorului. Albaștri.

Hoțul desfăcu o sacoșă neagră și o aruncă pe tejghea. Bărbatul în negru făcu trei pași în spate spre ușa de la tejghea, se aplecă și se așeză chiar în spatele lui Stine, care stătea nemișcată cu o privire lipsită de expresie. „Bine“, se gândi Harry. „Cunoaște instrucțiunile; nu-l provoacă pe jefuitor cu privirea.“

Bărbatul îndreptă țeava puștii spre gâtul lui Stine, se aplecă în față și-i șopti ceva la ureche.

Aceasta nu intrase încă în panică, dar Harry văzu cum i se ridică pieptul; silueta ei fragilă părea că abia mai poate să respire pe sub bluza care acum i se lipise de corp. Cincizeci de secunde.

Tuși. O dată. De două ori. În cele din urmă, corzile ei vocale prinseră viață:

— Helge. Cheile de la ATM.

Avea vocea răgușită, complet de nerecunoscut în comparație cu vocea care rostise aproape aceleași cuvinte cu trei minute mai devreme.

Harry nu-l vedea, dar știa că Helge auzise ce spusese jefuitorul și stătea deja în pragul ușii biroului.