Walla

1
Sydney

Ceva nu era în regulă.

La început, ofițerul de la pașapoarte — o femeie — îi zâmbise:

— Care-i treaba, amice?

— Totu-i bine, mințise Harry Hole. Trecuseră mai bine de treizeci de ore de când decolase de la Oslo via Londra și, după ce schimbase avionul în Bahrain, se alesese cu același loc de rahat de lângă ieșirea de urgență. Din motive de securitate, scaunul nu putea fi lăsat pe spate decât un pic și, până să ajungă la Singapore, șalele lui se făcuseră aproape terci.

Iar acum, femeia de la ghișeu nu mai zâmbea. Îi cerceta pașaportul cu un interes suspect. Greu de zis dacă fotografia sau numele lui o făcuseră, la început, să fie atât de binedispusă.

— Cu afaceri?

Harry Hole nutrea bănuiala că ofițerii de la pașapoarte din mai toate colțurile lumii ar fi adăugat și un „domnule“, citise însă că genul ăsta de politețe formală nu era foarte răspândit prin Australia. Nici nu conta de fapt, Harry nu era foarte obișnuit să călătorească în străinătate și nici snob — nu voia decât o cameră de hotel și un pat, cât mai rapid cu putință.

— Da, răspunse bătând darabana pe blatul ghișeului.

Și, în clipa aceea, buzele ei se pungiră, se făcură urâte și articulară, pe un ton apăsat:

— De ce nu există o viză în pașaportul dumneavoastră, domnule?

Inima îi stătu în loc, cum se întâmpla — invariabil — când simțea iz de catastrofă. Poate că „domnule“ era folosit doar când situația devenea gravă?

— Scuze, am uitat, bâigui Harry căutându-se febril prin buzunarele interioare.

De ce nu-i putuseră lipi o viză specială în pașaport, cum făceau cu vizele standard? În spatele lui, la coadă, se auzea bâzâitul slab al unui casetofon portabil. Își dădu seama că e tovarășul lui de călătorie din avion. Cât durase drumul, ascultase aceeași casetă. De ce naiba nu-și amintea niciodată în ce buzunar își punea chestiile? Era o arșiță ca de iad, chiar dacă se făcuse în jur de zece seara. Harry simțea că începe să-l mănânce pielea capului.

Găsi documentul până la urmă și îl așeză pe ghișeu, simțindu-se nespus de ușurat.

— Polițist, deci?

Femeia de la pașapoarte ridică ochii din document și îl cercetă cu privirea, însă nu mai avea buzele strânse.

— Sper că n-au fost omorâte ceva blonde norvegiene? chicoti ea și apăsă tare ștampila pe foaia cu viza specială.

— Păi… doar una, de fapt, răspunse Harry Hole.

* * *

Holul de la sosiri era plin de ghizi de la agenții turistice și de șoferi de limuzine care ridicau cartoane cu nume, însă nu se vedea niciun Hole scris pe nicăieri. Era pe cale să urce într-un taxi când un bărbat de culoare, îmbrăcat cu blugi spălăciți și cămașă hawaiiană, cu un nas neobișnuit de lat și cu păr negru și creț își făcu loc prin mulțimea purtătorilor de cartoane și se apropie cu pași mari de el.

— Domnu’ Holy, presupun! declară triumfător.

Harry Hole își trecu în revistă opțiunile. Hotărâse să-și petreacă primele zile în Australia corectând pronunția numelui său de familie, pentru a nu fi confundat cu diverse despicături și orificii1. Însă „domnul Holy“ era infinit mai preferabil.

— Andrew Kensington. Care-i treaba? rânji omul și întinse o mână enormă.

Îl strânse atât de tare, încât Hole avu impresia că-și băgase mâna într-un storcător de fructe.

— Bun venit la Sydney! Sper că ai avut un zbor plăcut, continuă cu evidentă sinceritate străinul, ca un ecou al anunțului însoțitoarei de zbor, făcut cu douăzeci de minute în urmă.

Apucă valiza ponosită a lui Harry și porni către ieșire fără să mai arunce vreo privire înapoi. Harry se ținu aproape.

— Lucrezi pentru poliția din Sydney? îl întrebă, încercând să înceapă o conversație.

— Chiar așa, amice. Așa că ai grijă!

Ușa batantă îl lovi pe Harry drept în nas, făcându-l să lăcrimeze de durere. Niciun moment umoristic de doi bani n-ar fi putut începe mai aiurea. Își frecă nasul și înjură în norvegiană. Kensington îi aruncă o privire plină de înțelegere.

— Ale naibii uși, nu? zise.

Harry nu-i răspunse. Nu știa cum să reacționeze la genul ăsta de remarcă de la antipozi.

În parcare, Kensington descuie portbagajul unei Toyote mici, uzate, și îndesă acolo valiza.

— Vrei să conduci, amice? întrebă cu surprindere în glas.

Harry își dădu seama că se așezase pe locul șoferului. Firește, ce naiba, în Australia se conducea pe cealaltă parte a drumului. Însă locul de lângă șofer era atât de înțesat cu hârtii, casete și tot felul de gunoaie, că Harry preferă să se strecoare, cu ceva efort, în spate.

— Trebuie să fii aborigen, zise în timp ce ieșeau pe autostradă.

— Se pare că nu poți fi dus de nas, domnu’ poliţist, răspunse Kensington, aruncând o privire scurtă în oglindă.

— În Norvegia vă spunem negri australieni.

Kensington rămase cu privirea ațintită în oglindă.

— Serios?

Harry începea să se simtă stânjenit.

— Ăă… voiam să zic că strămoșii tăi nu s-au numărat, evident, printre condamnații trimiși aici de Anglia, acum două sute de ani.

Voia să arate că știe câte ceva despre istoria țării.

— Așa-i, Holy. Strămoșii mei au venit un pic înaintea lor. Cu vreo patruzeci de mii de ani mai devreme, ca să fiu mai exact.

Zicând acestea, Kensington zâmbi larg în oglindă. Harry își făgădui să-și țină gura o vreme.

— Înțeleg. Spune-mi Harry.

— OK, Harry. Eu sunt Andrew.

Cât mai ținu drumul, Andrew fu cel care purtă greul conversației. Îl duse pe Harry spre King’s Cross, trăncănind fără oprire: zona asta era cartierul roșu al Sydney-ului, centrul comerțului cu droguri și, în mare parte, sediul mai tuturor afacerilor dubioase din oraș. Unul din două scandaluri părea să aibă ceva de-a face cu vreun hotel ori local de striptease aflat în perimetrul acela de un kilometru pătrat.

— Am ajuns, zise brusc Andrew, trăgând mașina pe margine, apoi coborî și scoase din portbagaj valiza lui Harry. Ne vedem mâine, adăugă și, cât ai bate din palme, dispărură și el, și mașina.

Cu spatele înțepenit și cu un început de migrenă de la schimbarea de fus orar, Harry și valiza lui erau singuri acum pe trotuarul unui oraș care se lăuda cu o populație cam cât a întregii Norvegii, lângă splendidul Hotel Crescent. Numele era imprimat pe ușa de alături, lângă trei stele. Chestorul-șef al poliției din Oslo nu era o femeie recunoscută pentru generozitatea cu care asigura cazarea angajaților ei. Dar poate că n-avea să fie, până la urmă, chiar atât de rău. Mai mult ca sigur poliția beneficiase de o reducere pentru funcționari publici, iar camera era probabil cea mai mică din întregul hotel, își spuse Harry.

Și se dovedi că avusese dreptate.

---

2
Gap Park

Harry bătu șovăielnic la ușa șefului de la Serviciul Omoruri din Surry Hills.

— Intră, bubui o voce dinăuntru.

Un bărbat înalt și lat în spate, cu o burtă a cărei rotunjime era menită să impresioneze, stătea așezat lângă fereastră la un birou de stejar. Sprâncenele cărunte și stufoase îi ieșeau în evidență sub claia de păr cam rărit, însă ochii săi ridați zâmbeau.

— Harry Holy din Oslo, Norvegia, domnule.

— Ia un loc, Holy. Tare proaspăt mai arăți pentru ora asta a dimineții. Sper că n-ai dat o raită prin prăvălia băieților de la Narcotice, zise cu un hohot de râs Neil McCormack.

— E de la diferența de fus orar. Sunt treaz din zori, de la patru, domnule, explică Harry.

— Sigur că da. Am glumit și eu. Am avut, vezi tu, un caz de corupție la nivel înalt cu vreo câțiva ani în urmă. Și au fost condamnați zece polițiști, printre altele pentru că-și vindeau droguri între ei. Au început să dea de bănuit fiindcă vreo doi erau mereu în alertă — în priză nonstop. Nu-i, de fapt, nimic amuzant aici.

Chicoti satisfăcut, își puse ochelarii și se apucă de răsfoit hârtiile din fața lui.

— Așadar, ai fost trimis să colaborezi cu echipa noastră de anchetă la cazul lui Inger Holter, cetățeană norvegiană cu permis de lucru în Australia. O fată blondă, arătoasă, din ce văd în poze. Douăzeci și trei de ani, parcă.

Harry încuviință din cap. McCormack era serios acum.

— Găsită de patru pescari pe partea dinspre ocean a Golfului Watson — sau, ca să fiu mai exact, în Gap Park. Aproape dezbrăcată. Leziunile sugerează că ar fi fost violată înainte să fie strânsă de gât, însă nu s-au găsit urme de spermă. A fost dusă în parc mai târziu, în puterea nopții, și aruncată de pe faleză.

McCormack se strâmbă.

— Dacă vremea ar fi fost ceva mai aspră, valurile ar fi dus-o sigur de acolo, însă așa, a rămas prinsă între stânci până a fost găsită. Nu s-au descoperit, cum spuneam, urme de spermă, iar motivul e că vaginul i-a fost spintecat ca un pește, iar apa mării a spălat-o foarte bine. N-avem prin urmare nici vreo amprentă, deși am putut stabili cu aproximație ora decesului…

McCormack își scoase ochelarii și își trecu palma peste față.

— Dar nu avem un făptaș. Și ce naiba o să faci în privința asta, domnu’ Holy?

Harry se pregătea să răspundă, dar fu întrerupt.

— O să stai și-o să te uiți atent, în vreme ce noi punem laba pe nemernic. Pe parcurs, o să spui presei norvegiene ce treabă bună facem împreună — trebuie să ne asigurăm că nu supărăm pe nimeni de la ambasada Norvegiei sau vreo rudă —, dar, în principiu, o să te bucuri de vacanța asta și-o să-i trimiți o carte poștală dragei noastre chestor-șef. Ce mai face, apropo?

— Bine, din câte știu.

— O femeie pe cinste. Ți-a explicat, presupun, ce se așteaptă de la tine?

— Până la un punct. Fac parte dintr-o investi…

— Super. Poți să uiți de toate alea. Uite noile reguli. Numărul unu: de acum înainte, asculți de mine și numai de mine. Numărul doi: nu participi la nimic dacă nu ți-am cerut eu. Și numărul trei: un pic dac-ai sărit calul, te-am trimis acasă cu primul avion.