editori:

Silviu Dragomir
Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial:

Magdalena Mărculescu

redactor:

Domnica Drumea

coperta:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Colban

dtp:

Daniel Eberhat

corectură:

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

o.p. 17, ghișeul 1, c.p. 0490, bucurești

tel.: +4 021 300 60 90

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1413-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-1731-4

Dedic această carte fiicei mele

Prefață

Reîntoarcerea la trecut este o practică a libertății, un exercițiu spiritual prin care aduci în prezent un pathos, viu cândva, croșetat din proiecții, așteptări și întâmplări acum anchilozate, care au însă dreptul să fie revizuite și retrezite la viață. Atunci când trăim efectiv un moment, ne vine greu să acceptăm că viitorul o să lase în mod implacabil în urmă o grămadă de lucruri neterminate, fără să ne mai dea șansa de a reveni asupra lor, de a le continua sau împlini. Oportunitatea de a ne lua revanșa asupra vieții pe care am fi vrut-o altfel este un lucru pe care sfârșim prin a-l uita și deci, rata.

Tocmai de aceea a scrie sau a citi un text scris în trecut are ceva eliberator. Jurnalul unui profesor, redactat în cursul anului 1989, este o lectură stranie pentru cineva care a trăit acele vremuri: personal, eu nu conștientizam faptul că am uitat atât de multe lucruri, după cum îmi vine destul de greu să cred că vremurile acelea chiar au existat așa cum le-am trăit și cum sunt descrise aici. M-am născut într-o familie de profesori și am simțit adesea, copil fiind, frustrările care se ascundeau în spatele acestei meserii practicate în perioada comunistă. Dar oare am înțeles atunci că zbaterea zilnică de a avea și a face rost de lucruri, de la mâncare la cărți, de la curent electric la hârtie de scris, de la demnitate la libertatea de exprimare este o rană care merită evocată tocmai pentru că, într-o lume normală, nu există vindecare posibilă pentru ea?

Pentru cine nu a trăit în acea perioadă, parte din întâmplările relatate aici sunt pur și simplu de neînțeles. Să vrei să scrii sau să citești la sfârșitul unei zile de lucru, dar să nu ai cum, pentru că ți se taie curentul? Și asta într-un oraș? Să dezvolți o pasiune pentru fotografia artistică, în ciuda faptului că la vremea respectivă era nevoie de o adevărată echilibristică pentru a face rost, pe sub mână, de filme și de hârtie fotografice? Să obții cel mai prestigios premiu la Salonul internațional de fotografie artistică sportivă din Spania și să nu poți participa, deși invitat cu toate onorurile, pentru că nu ești lăsat să ieși din țară? Să stai la coadă ca să cumperi nu doar pâine și unt, dar și Eliade, Noica sau D.H. Lawrence? Să fii nevoit să te supui, ca profesor, ordinelor unor superiori care nu aveau nicio legătură cu actul cultural și cu învățământul și care, de cele mai multe ori, nici măcar nu trecuseră printr-o facultate?

Jurnalul acesta este o bucată din realitatea regimului comunist, o felie de viață relatată de cineva care a înfruntat rutina, alegându-și ca instrumente de viață cuvântul, imaginea artistică, umorul subversiv, autoironia și... speranța! Este povestea donquijotescă a unui vis de creație care a încercat să dezghioace sensul vieții într-un regim al limitelor și restricțiilor.

Magdalena Mărculescu

26 ianuarie 1989

Continuând seria mea de însemnări aproape zilnice, azi încep acest al unsprezecelea carnet cu intenția de a continua, pentru o perioadă, un „jurnal de profesor“ — de om de la catedră. Un gând viclean mă face să-mi închipui că însemnările astea ar putea deveni, mai târziu, materialul din care să alcătuiesc un roman despre meseria de dascăl. Cred că totul pornește de la o întrebare pe care mi-am pus-o de mai multe ori: de ce se scriu atât de puține cărți despre învățători și profesori? Mai ales că nu puțini scriitori, dintre care unii chiar de mare talent, au mâncat această pâine, sălcie, după experiența mea. Pâine pe care unii, din necunoștință de cauză, o cred afânată și cu untul gros de două degete pe ea.

Dacă stau să-mi amintesc, până acum eu nu am citit decât două cărți despre meseria de dascăl: Apostol de Cezar Petrescu și Centaur de John Updike. Or mai fi și altele, multe, dar nu știu niciuna care să fi strălucit, care să fi făcut carieră. Aș putea zice mai degrabă că au fost la fel de cenușii ca tagma descrisă în ele, superficiale și lipsite de profunzime. De ce? Și de ce uneori sunt invidiați oamenii de la catedră care, după părerea unora, au o meserie ușoară, pe care ar putea să o practice oricine dacă vrea. Și de ce respiră ușurați cei care reușesc să evadeze din învățământ și să meargă într-un atelier, într-un laborator sau într-un birou oarecare, unde să desfășoare cu onestitate o altă activitate? De ce, de obicei, cadrele didactice nu doresc ca odraslele lor să le urmeze profesia, să fie un model pentru ele?

Personal, eu am o teorie simplă și la îndemâna oricui vrea s-o înțeleagă și de care, poate, uneori abuzez, dar în care cred. Să trebuiască să lucrezi cu oamenii provoacă sistemului nervos o uzură mai mare decât oricare alta. Ori, întregul organism e coordonat de acest sistem nervos. Dacă el este uzat, supus stresului pentru perioade lungi, obosit și îmbolnăvit, e de la sine înțeles că nici metabolismul nu-și va face misiunea decât într-un mod defectuos. Omul de la catedră se consumă mai repede, îmbătrânește și moare mai de timpuriu. Am citit undeva, într-un anuar statistic întocmit în urmă cu mai bine de treizeci de ani, că profesia cu cel mai mic procent de pensionari este cea de cadru didactic. Așa că, în ceea ce mă privește, aș putea spune că nu am avut la îndemână la momentul potrivit acel anuar ca să-mi aleg cu mai multă grijă meseria pe care o practic. Sunt profesor de desen.

O altă teorie în care cred este cea a interferențelor perturbatoare ale biocâmpurilor. Se traduce astfel: fiecare om are un biocâmp care interferează, într-un mod sau altul, cu efectele pozitive sau negative ale biocâmpurilor din jurul său. Or, atunci când intră într-o clasă plină de elevi, profesorul interferează cu biocâmpurile unui colectiv masiv care, evident, îl perturbă pe al său. Iar raportul de forțe este în defavoarea lui.

Este explicabil astfel de ce profesorul obosește mai repede fără ca, evident, să-și dea seama de ce. Pot să susțin această afirmație chiar cu exemplul meu: după primele două ore cu clasa de elevi, simt o epuizare și o durere de cap care se instalează deasupra ochilor. Pot spune despre mine că am o putere de muncă fizică și intelectuală mare, uneori pot să lucrez opt sau zece ore în condiții de concentrare mult mai ridicate decât la sala de clasă, fără să simt oboseală. Și, în același timp, să am sentimentul satisfacției, al odihnei prin muncă, al refacerii, al reîmprospătării energiei.

Ca să mă conving, am încercat să reduc la minimum efortul pe care îl depun într-o oră la clasă. Cel puțin mie, obiectul pe care îl predau îmi permite să fac, din când în când, asemenea experimente. Am făcut astfel încât activitatea mea directă dintr-o oră cu elevii să nu depășească mai mult de zece minute. Rezultatul: aceeași oboseală, poate chiar mai mare decât atunci când depun un efort constant și chiar mai susținut.

Am crezut că de vină poate fi constituția mea! Dar, mi-am zis, la fel li se întâmplă și altor colegi de-ai mei?

N-aș putea să spun că nu am avut, până acum, rezultate bune în plan profesional, ba chiar am unele satisfacții deosebite. Deci, mi-am zis, am aptitudinile necesare profesiei la catedră. Atunci de ce obosesc? De ce nu sunt satisfăcut de meserie? De ce se plâng și alți profesori de ea? De ce devine, uneori, un chin? De ce m-am gândit de atâtea ori să părăsesc meseria de profesor și să trec în alt sector de activitate? Și de ce n-am făcut-o? În niciun caz, nu pentru acel concediu de vară care este mai mare decât la alte categorii de salariați! Un concediu din care, de obicei, te întorci la școală, toamna, parcă mai sfârșit și mai dărâmat decât atunci când ai plecat! Și nu, evident, pentru salariul pe care îl iau și care este, comparativ cu cel al unui muncitor care nu-și bate capul cu cartea nici la vremea tinereții și nici mai târziu, de-a dreptul dezonorant! Nici pe departe nu pot să compar veniturile unui profesor cu ale unui vânzător, mic meseriaș, magazioner sau ale unui șmecheraș care are posibilitatea să facă tot felul de învârteli. Câteodată mă împac cu gândul că meseria de profesor este, de fapt, una de conștiință. Altfel, ne-am lua lumea în cap și ne-am face vânzători de gogoși sau chelneri și am fi, vorba scriitorului Paul Georgescu...

N-aș putea spune că, profesional, n-am avut parte și de satisfacții. Dar parcă vin prea rar și sunt uneori uluitor de sărace, ca să nu zic umile.

27 ianuarie

Îmi amintesc bine unele momente pe care le-am petrecut ca elev în școala generală. Aveam o minte ascuțită, memoram repede, calități care mă ajutau să înțeleg orice lecție de la primele explicații, astfel că, de cele mai multe ori, nu mai aveam nevoie să pun mâna pe manuale. Cele mai plicticoase mi se păreau lecțiile dictate de profesor cuvânt cu cuvânt, astfel încât noi să putem lua notițe pe caiete. Mă înnebunea metoda asta, ni se ofereau prea puține cunoștințe în timpul pe care-l aveam la dispoziție.

Având atunci un nivel de înțelegere mai rapid decât ceilalți și amintindu-mi acum acele vremi, mă întreb ce făceam eu cu surplusul de timp dintr-o oră la clasă. Dacă o oră care îți aparține o poți organiza cum dorești, cea de la clasă este totdeauna la discreția profesorului, el își planifică activitatea în funcție de nivelul mediu al elevilor. Nu în funcție de nivelul vârfurilor, nici de cel al mediocrilor sau submediocrilor. De aici întrebarea mea de acum: ce făceam eu cu timpul pe care îl aveam în plus? Presupun că visam. Deci am avut vreme să tot visez ani de zile! Atât de lungă a fost perioada asta, încât starea mea de visare a devenit o obișnuință incomodă care și-a extins aria din ce în ce mai mult de la o zi la alta. Faptul că și acum, la vârsta pe care o am, continui să fac la fel, poate fi din cauza acelor spații temporale excedentare din vremea școlii, a copilăriei. Iar când te apuci să analizezi pe cineva, cel mai potrivit este să pleci de la propriul exemplu.

De aceea, se întâmplă acum să stau în fața unei clase de elevi și uneori mă întreb care dintre ei visează. Care dintre ei își permite să iasă din cadrul rigid al unei ore de clasă și apoi, eventual, să revină din când în când.